Indiscutabil, daca este sa compar cele doua finale de simplu de la Roland Garros, categoric, nota zece as da-o fetelor, Sharapova si Halep. Baietii, Nadal si Djokovic, nu ne-au furnizat nici o surpriza, au jucat cum au mai jucat. Parca ar fi repetat la indigo alte meciuri dintre cei doi. De fapt, asa cum imi spunea o sportiva americana, alaturi de care am stat la un Pub de pe 2 Avenue, unde am vazut meciul, tenisul nu mai e un sport, e o afacere, un business. Cand se joaca pentru doua milioane de dolari, presiunea este naucitoare. Jucatorilor de fotbal ai echipei Spaniei li s-a promis ca daca acum, in Brazilia, vor castiga din nou Cupa mondiala, fiecare jucator va primi cate 600 mii de euro. Dar Sharapova si Halep au jucat pentru 1 650 000 euro! E greu sa mai faci spectacol cu o asemenea presiune in spate. Si totusi Sharapova si Halep au facut.

Sigur, totul se datoreaza lui Halep, care a creat cu fiecare ghem momente de suspans si dramatism. Insa diferenta clara fata de baieti, care au redus totul la o lupta surda pentru puncte, a creat-o Sharapova. De cand era nr. 1 in lume, la 18 ani, ea a adus ceva nou in tenis si anume ceremonialul. Fiecare punct este precedat de un fel de rugaciune pe care ea o spune, retragandu-se in fundul terenului. Apoi in toate serviciile sale imprima o armonie care ridica tenisul la arta, la un fel de balet sui-generis. Nu e numai forta in loviturile ei, cum spune Halep, e si gratie, e si o miscare plastica remarcabila, pe care as apropia-o de curentul gestualist. Da, ea face un tenis gestualist, obigandu-si si adversara sa intre in ritmul ei plastic.

Desigur, Halep nu a intrat, dimpotriva, a cautat sa rupa acest ritm, sa strice desenul armonic, era chiar deranjata de intregul ceremonial pe care il facea Sharapova la fiecare minge. Cine a intrat in acest ritm si a facut cu Sharapova o pereche de vis, a fost canadianca Eugenie Bouchard. Meciul dintre ea si Sharapova a fost cea mai frumoasa lectie de tenis artistic vazuta vreodata. Doua femei de o frumusete rara, adevarate exemplare umane, au aratat ca tenisul poate depasi presiunea milioanelor de euro sau dolari si poate deveni nu numai o lupta nebuna, tenace, pentru puncte, ci si un spectacol al gratiei, al miscarii feminine, al armoniei celeste. Fiindca este in afara de orice discutie ca, daca ne-am imagina ingerii jucand tenis, ar juca precum in meciul dintre Maria Sharapova si Eugenie Bouchard.

Fara discutie, Halep a jucat fantastic, cum cred ca nici un jucator roman nu a mai jucat de pe vremea lui Nastase, care a fost Sharapova al tenisului masculin. Ceea ce a impresionat la Simona Halep a fost siguranta sa, hotararea de a invinge. Cele 11 duble greseli ale Sharapovei au ajutat-o si ele in momente cheie. Dupa ce a egalat, Halep era stapana pe situatie. I-a pus Sharapovei mari probleme, dovada ca la fiecare punct castigat, Sharapova se bucura ca un capil, ca o debutanta. Dar a venit ghemul numarul 9 din setul trei, cand, dupa 4 – 4, Halep a clacat. Cand s-a invins singura. Cel putin mingea a treia a ghemului a fost de neexplicat. Venise la fileu si a dat mingea mult in afara terenului, ceva absurd, cum se poate vedea rar pe un teren, poate la amatori. In ultimele doua ghemuri Halep a fost de nerecunoscut.

De ce oare nu a continuat sa fie ea insasi, la fel de stapana pe sine, la fel de sigura in lovituri si miscari? Pentru ca nu are ceremonial. Pentru ca nu are inca un stil. Pentru ca nu are o viziune. Fata de Sharapova, care, cu oricine ar juca si oriunde, chiar si pe luna, cred, isi pastreaza stilul, ritmul, felul feminin de a juca tenis. Toate celelalte jucatoare din copetitia Roland Garros pe care le-am vazut se intrec sa joace barbateste, sunt muschiuloase, sunt halterofile, ca Serena Williams sau Svetlana Kuznetsova, chiar si Halep arata ca un baietoi, vanoasa, parca ar fi o revolutionara, un fel de Gavroche pe baricade. Ma bucur insa cand, in unele momente, aduce cu Vagabondul lui Chaplin. Atunci e minunata. Starneste o poezie comica. Dar nu este femeie. Tenisul feminin s-a masculinizat. Il mai salveaza Sharapova, Ana Ivanovici si inca vreo doua jucatoare care nu si-au schimbat sexul cand lovesc mingea. Interesant ar fi un turneu de tenis intre femei si barbati. Sa joace Nadal cu Serena Williams. Sau Andy Murray, fiindca tot e un jucator comic, cu Simona Halep. Sigur, Halep are dezavantajul inaltimii. O imagine antologica este fotografia ei langa Sharapova pe podium, cu trofeele in maini! Este o perfecta imagine biblica, a lui David si Goliat.

Normal ar fi fost ca tineretea sa invinga experienta, ca noul val sa treaca de vechiul val, ca David sa-l invinga pe Goliat. Dar nu l-a invins. Fiindca Goliat/Sharapova si-a pastrat feminitatea. Cred ca acest lucru a facut diferenta dintre Sharapova si Halep. Nu tehnica, nu forta, nu jocul in viteza, nu psihicul dominator, ci feminitatea, ceea ce face din slabiciunea feminina frumusetea de neegalat a omului. Psihic, Sharapova nu este puternica, mult mai puternica este Halep. Si dupa cum se desfasura jocul, era de asteptat ca Sharapova sa clacheze psihic, sa aiba trac. A avut, dar il para cu un truc foarte teatral, dupa felul cum reactiona la fiecate punct castigat, ca la o victorie finala. Dar nu a clacat. A fost surprinzator de constanta in dorinta imensa de a castiga acest meci cu Simona. Parca era in joc cartea ei de vizita in absolut. Parca isi facea testamentul. Orice punct era un punct decisiv.
Sigur, este o lectie de urmat. Asa ceva va face si Simona. Anul care vine, sigur va fi anul ei. Dar ceea ce ea nu poate sa faca, este ceremonialul feminin. Fiindca ii lipseste feminitatea, compensata insa de o mare frumusete interioara, de un echilibru nativ, plin de maturitate. Ne apare aproape anacronic ceea ce face Sharapova: efeminarea tenisului. Ea joaca total contra curentului. Fiindca ceea ce lipseste tot mai mult de pe terenurile de tenis este feminitatea. Tenisul a devenit o afacere si o imagine otelita, masculinizata. Prea muschiuloasa. Aproape ca nu ne mai intereseaza. De altfel, tenisul e singurul sport absolut individual, care nu depunde de o tara sau alta. Ca si atletismul, si alte sporturi individuale. Multi romani, care in aceste zile s-au trezit comentartori de tenis, spuneau ca Romania nu a facut nimic pentru Halep. Nici nu putea sa faca. Romania nu poate decat sa-i dea mandria de a o reprezenta. Simona Halep ilustreaza perfect acea vorba a lui Kennedy: „Nu te intreba ce a facut tara pentru tine, intreaba-te ce ai facut tu pentru ea”. Romania nu a facut poate nimic pentru Halep, dar face Halep pentru Romania. Acest lucru e important. Si felul cum vorbeste ea despre Romania ar trebui predat in parlament.

Si cum spunea si doamna sportiva langa care am stat la meci, nici o tara nu-si ajuta tenismenii. Tenisul e o afacere privata, e un sacrificiu personal. Copilul este ajutat de familie. Copilaria sacrificata. Da, imaginea aceasta a copilului si a parintilor care isi anteneaza copilul, este laitmotiv in America. Peste tot vad cum un om mare joaca baseball, fotbal, baschet sau alt sport cu copilul lui. Pe de alta parte, tenisul a devenit un sport american. Americanii nu mai au tenismeni de calibru, fiindca mai toti tenismenii europeni se antreneaza in America. Si s-au americanizat. Sharapova se antreneaza de la 7 ani aici, cand au adus-o parintii, are si rezidenta in Florida, dar isi pastreaza statutul de rusoaica din motive pecuniare, fiindca taxele in Rusia nu sunt asa de mari ca in America. Multi tenismeni se antreneaza in America, dar isi pastreaza nationalitatea din aceste motive pecuniare.

Sigur, aceasta va fi si conditia Simonei Halep. Prestatia ei la Roland Garros a fost uluitoare. Ea e total victorioasa. Finala pierduta este o mare victorie. Ea a jucat un tenis de inalt nivel, pentru ca s-a intalinit cu o adevarata sportiva, si acest lucru i-a dat incredere. Viitorul este al ei. Romanii sunt nemultumiti ca nu a invins-o pe Sharapova. Nu trebuia. Ar fi stricat imaginea ceremonialului feminin, care trebuie sa invinga, el trebuie sa triumfe, fiindca el trece dincolo de fileul pecuniar, el ramane in suflet, in placerea celui pentru care sportul nu e un razboi, nu e o lupta intre natiuni, nu e o barbarie pentru avere. E un joc. Si ca orice joc, trece. Azi castiga unul, maine altul si tot asa. Dar ceea ce ramane, trebuie sa treaca dincolo de rampa, dincolo de text, cum spun actorii, sa transmita o placere estetica. La acest statut trebuie sa se ridice un jucator, un mare campion. Pentru a fi cu adevarat reprezentativ, universal.

Grid Modorcea
Corespondenţă de la New York