Fotbalul atrage pentru că, în sine, este o reflectare, în plan sportiv, a luptei pe care o are omul de dus pe pământul (gazonul?) suferinţei. Ideea de competiţie este una originară. Satana i-a ispitit pe Adam şi pe Eva să intre în competiţie cu Dumnezeu. Acum, nu ne mai putem întoarce la Domnul decât biruind în… lupta cu diavolul!

Desfăşurarea, în această perioadă, a Cupei Mondiale din Brazilia, este un bun prilej de a discuta, din perspectivă creştină, despre un adevărat fenomen social, nu doar sportiv, precum este fotbalul. La nivel naţional, dar şi la nivel global, fotbalul nu este egalat, ca popularitate, de nici un alt sport. El influenţează mase largi de oameni, de la copii la adulţi de diferite profesii, bărbaţi sau femei. Asta poate şi pentru că fotbalul este un soi de transpunere modernă a ideii de război. Naţiunile nu se mai confruntă pe câmpul de luptă, ci pe stadioane. Indiferent de întinderea teritoriului sau de numărul locuitorilor, pe teren intră tot 11 oameni, cu şanse egale de a câştiga. Iar „bătăliile” duse pe teren pot crea legende şi eroi, precum în antichitate. Ca să nu mai vorbim de revanşe luate în plan sportiv atunci când istoria sau prezentul consemnează conflicte de ordin politic (a se vedea pasiunea din jurul unor confruntări România-Ungaria sau Argentina-Anglia)… Dincolo însă de cauzele popularităţii sale, cum se poate raporta creştinul la acest sport? Este creştineşte a urmări meciuri de fotbal? Dar a juca fotbal? Să încercăm câteva răspunsuri.

Mai întâi, să observăm că nu există o raportare unitară la acest fenomen. Există, la o extremă, mulţimea celor pentru care fotbalul este, practic, o religie. Echipa cu care simpatizează este, mai degrabă, un soi de sectă la care aderă. Fan-clubul este partea instituţională a „religiei” lor, iar manifestările din galerie sunt o exprimare în public a „cultului”. Imnele şi scandările ţin locul cântărilor şi citirilor din lăcaşurile de cult. Fanii pot ajunge până la a idolatriza pe un jucător sau pe un antrenor. Unii devin chiar „zei ai fotbalului”, cum e numit, spre exemplu, argentinianul Diego Armando Maradona, în numele căruia s-a constituit chiar o „biserică maradoniană” (cu un ritual de iniţiere care presupune să dai un gol cu mâna, precum a făcut „idolul” lor în meciul de la Cupa Mondială cu Anglia, de acum 28 ani – a se vedea filmul lui Emir Kusturica, intitulat chiar „Maradona”). În loc de icoane, aceşti exaltaţi au fotografii sau postere cu echipa sau cu jucătorii preferaţi. Adversarul e întotdeauna fluierat şi demonizat, putându-se ajunge chiar la confruntări fizice cu fanii/adepţii acestuia. Blestemele sunt la ordinea zilei sub forma unor cuvinte jignitoare la adresa oponenţilor. Invers, cei „ai lor” sunt ridicaţi în slăvi, indiferent de situaţie şi sunt susţinuţi chiar şi când este evident că nu au dreptate. Extazul este atins la victorie, mai ales dacă asta înseamnă câştigarea unei competiţii. Agonie este orice insucces. Ritmul vieţii unor astfel de fani este dictat de succesiunea meciurilor. Până şi familia este, cel mai adesea, pe locul doi… În mod evident, o astfel de raportare la fotbal este una de nedorit, necreştinească. E, dacă vreţi, un soi de idolatrie modernă.

Tot despre un soi de nefirească întrebuinţare a religiozităţii putem vorbi şi în cazul celor care amestecă cele ale fotbalului cu cele de natură spirituală. Să vedem câteva exemple:

Cutare stadion este un „templu al fotbalului”. Victoria este pusă pe seama faptului că „azi Dumnezeu a fost brazilian (sau costarican sau …)”. Henţul prin care s-a dat gol a fost „mâna lui Dumnezeu”. Zeiţa Fortuna nu a fost de partea Greciei. Messi este un… „Mesia al fotbalului”. Portarul mexican Ochoa a avut „intervenţii providenţiale”. Echipa S.U.A. a fost învinsă de cea a „dracilor roşii” (adică de Belgia). „Golul izbăvitor” a venit în minutul 90. Şi exemplele de astfel de comentarii, incompatibile cu viziunea creştină, pot continua.

Şi totuşi, chiar nu este fotbalul compatibil cu creştinismul? Mai întâi aş constata că există, în lumea fotbalului, destul de multe persoane cu viaţă creştină. Poate vi-l mai aduceţi aminte pe Anghel Iordănescu când, la Cupa Mondială din 1994, a fost surprins de camerele de luat vederi sărutând, înainte de meci, o iconiţă (şi avem multe motive să credem că domnia sa chiar este o persoană credincioasă). Unii jucători îşi fac cruce înainte de a intra în teren. Chiar dacă unii o fac din superstiţie (precum cei ce-şi pun un fir de iarbă în sân), destul de mulţi sunt cei care chiar au o viaţă creştină. Cel mai adesea, ei sunt discreţi cu această credinţă a lor. Este cazul, spre exemplu, al lui Ionuţ Lupescu. Acum aproximativ şapte ani, nu mică mi-a fost mirarea să-l văd, în timp ce ieşeam din catedrala veche a Mitropoliei de la Iaşi, pe fostul internaţional aşteptând să fie primit la spovedanie. De altfel, întreaga echipă naţională a „generaţiei de aur” a primit, la un moment dat, binecuvântarea Patriarhului Teoctist, iar echipa Greciei, după câştigarea titlului de campioană europeană, în 2004, a fost primită, în cadrul festivităţilor de la Atena, şi de Întâistătătorul Greciei de atunci, P.F. Hristodoulos. Ce vreau să subliniez este că nu putem tăgădui că ar exista, în fotbal, şi persoane cu viaţă creştină. Însă acestea, dacă au o credinţă sănătoasă, autentică, nu tratează fotbalul decât ca pe un sport sau ca pe o meserie, nicidecum acordându-i valenţe de nuanţă (para)religioasă.

Lăsându-l pe diavol în… offside!

Fotbalul atrage pentru că, în sine, este o reflectare, în plan sportiv, a luptei pe care o are omul de dus pe pământul (gazonul?) suferinţei. Ideea de competiţie este una originară. Satana i-a ispitit pe Adam şi pe Eva să intre în competiţie cu Dumnezeu. Acum, nu ne mai putem întoarce la Domnul decât biruind în… lupta cu diavolul!Această viaţă în care putem câştiga Împărăţia cerurilor este asemănată de un mare sfânt al Bisericii, Ambrozie, cu – ceea ce numim azi – un stadion: „Ce este lumea dacă nu o arenă plină de luptă?”. Iar cel care câştigă această luptă primeşte „cununa vieţii”(Apoc. 2, 10). Spre lămurirea celui care este „atlet al lui Hristos” – în speţă ucenicul său, Timotei -, Apostolul Pavel vorbeşte tot în termenii competiţiilor sportive, arătând că, atunci „când se luptă cineva, la jocuri, nu ia cununa, dacă nu s-a luptat după regulile jocului” (II Tim. 2,5). Şi în fotbal există reguli şi toate trebuie respectate pentru ca un gol marcat să fie şi valabil. Pentru asta este însă nevoie şi de fair-play din partea jucătorilor (onestitatea este o calitate creştină fundamentală).

Mântuirea nu se câştigă fără a trăi în comunitate cu ceilalţi (în Biserică) şi având un îndrumător duhovnicesc. Tot aşa, un fotbalist are nevoie de o echipă şi de un bun antrenor. Sf. Vasile cel Mare îndeamnă pe creştin „să se încredinţeze în mâinile unui om bogat în virtuţi” şi nu, „de dragul de a-ţi menaja trupul”, să alegi pe unul care să fie la nivelul viciilor tale. În plan sportiv, acesta este un îndemn la autodepăşire. Şi ideea de adversar se regăseşte în viaţa creştină. Sf. Grigorie de Nyssa vorbeşte, în lucrarea „Despre desăvârşire”, despre necesitatea confruntării: „Cum ar mai putea fi numită o competiţie ca atare dacă nu ar exista oponenţi? Dacă nu există adversar, atunci nu există nici cunună. Victoria nu există prin ea însăşi fără ca să existe o parte înfrântă.” Iar adversarii creştinului sunt duhurile răutăţii, cu care ne este de folos a ne confrunta, spre mântuire. Nu degeaba se spune: „ridică ispita şi nu mai este cine să se mântuiască”. Ca să rezişti la ispite, ai nevoie de post şi de rugăciune. Postul este un soi de cantonament, ce are ca efect şi fortificarea trupului sau a sufletului. Apelăm la post mai ales atunci când trecem prin încercări mai grele (echivalentul competiţiilor, în plan sportiv). Dar contează ce faci şi în afara posturilor, nu doar în post, după cum un alt principiu creştin spune că „cel care se roagă numai când se face rugăciune, acela nu se roagă”. Tot aşa contează şi viaţa extrasportivă a unui jucător de fotbal, nu doar ceea ce face în cantonament sau la antrenamente.

Sunt multe tactici pe care le poate adopta omul în lupta duhovnicească. Una dintre ele este şi aceea de a nu se lăsa „înghesuit în propria poartă”, ci de a lăsa cumva pe diavol – folosind un termen fotbalistic -, în offside (adică în afara jocului). Dacă ştiu să fac, la timp, pasul spre Dumnezeu, diavolul nu mai are putere asupra mea, devine cu totul neputincios atunci când eu nu-i mai fac jocul, când nu intru, adică, în logica lui.

Cel ce doar stă pe margine şi chibiţează, nu este câştigat precum cel ce joacă. Aşa şi creştinul: poate să citească despre luptele sfinţilor sau să urmărească pe cei în viaţă cum se luptă cu ispitele, dar nu se vor folosi cu nimic dacă nu vor lupta ei înşişi „lupta cea bună” (II Tim. 4,7). În ultimă instanţă, nu contează neapărat dacă o echipă a câştigat meciul sau o competiţie, ci dacă a luptat şi s-a autodepăşit (algerienii au fost primiţi acasă ca nişte eroi, deşi au fost eliminaţi în optimi de la acest Mondial). Şi în viaţa duhovnicească, important este a lupta permanent, chiar şi dacă vei fi de zeci de ori pe zi învins de diavoli. Un părinte a fost întrebat de cineva ce fac monahii, acolo, în mănăstire, toată ziua. Răspunsul a fost: „Ce să facem, cădem şi ne ridicăm!” A lupta te face „ostaş al lui Hristos”, a birui este a Domnului.

În concluzie, nu este ceva greşit în a juca fotbal. Chiar şi a urmări un meci, în anumite limite, cu decenţă, nu este un lucru în contradicţie cu statutul de creştin. Ideea de competiţie, cum am văzut, poate releva omului semnificaţii de ordin spiritual. Necreştineşte este însă a fi pătimaşi în toate acestea, a deveni agresivi sau idolatri. Şi asta este valabil pentru orice lucrare sau activitate omenească, nu doar pentru fotbal sau alte sporturi.

Pr. Constantin Sturzu – Doxologia