O amperentă aparte, în viața culturală newyorkeză, extrem de densă și variată, implicând toate artele, o au Institutele și Centrele Culturale ale țărilor lumii. Am fost la numeroase institute și centre, iar la unele, despre care am scris, mi-am făcut vad, cum se spune, fiind permanent invitat la Goethe Institut, Czeh Center, Austrian Cultural Institut, la Italian Cultural Institute, la China Institute și China Center. Mai au Institute culturale polonezii, francezii, mexicanii, ungurii, spaniolii și multe alte țări, plus ca sunt și numeroase centre culturale non-profit pe diferite specialități sau aplicații, ca Tenri Cultural Institute din Greenwich Village, care are drept aplicație învățarea limbii japoneze, deși acest institut, așa cum mi-a spus directorul său, dl. Isamu Ryono, se vrea un fel de institut al institutelor newyorkeze, deschis tuturor țărilor.

Aceste institute naționale îmbină constant cultura tradițională cu arta modernă. Sunt focare ale cunoașterii țărilor și culturilor pe care le reprezintă, un adevărat ferment pentru înțelegerea istoriei acestor popoare, a stabilirii și evoluției lor în America. Sigur, un rol aparte îl au centrele, sinagogile și muzeele evreiești, foarte numeroase, unde se practică studiul Kabalei, care este o disciplină universală, ce depașește sfera strict ebraică.

Aceste focare au elemente care te atrag, care înseamnă deja un reper pentru viața culturală a marelui oraș. În comparație cu Institutul Cultural Român, situat pe 38 St., colț cu 3 Avenue, care nu ne invită niciodată, fiindcă avem alte opinii decât cele ale oficialilor, celelalte institute pomenite aici au porțile deschise pentru toți oamenii din America, indiferent de naționalitate, rasă, cultură sau orientare politică. Ele sunt punți de legătură între popoare, între cultura de baștină și noua cultură americană în care s-au integrat.
Particip cu interes la viața celorlalte Institute, iau cu plăcere act de prezența artiștilor din țările respective, dar ușa ICR ne este închisă. Am avut momente de neuitat aici, am participat cu filme și lansări, cu conferințe, da, dar când erau la conducere oameni luminați. De când au apărut pe firmament Patahârbici și amartaloii lui, a început vendeta. Noii slugoi nu țin seama că rolul lor este să lase vendeta, să lase ura față de intelectualii care nu le sunt pe plac, și să slujească țara. Interesul țării e mai presus de interesele personale. Sabia războiului trebuie vârâtă în teacă atunci când e vorba de acest nobil interes comun: România.

Nu uit ura cu care mai an mă priveau funcționarii de la ICR când mergeam la biblioteca de acolo și le donam câte o carte sau un film. Le-am donat în plus și o copie a filmului BRÂNCUȘI – CIOPLITORUL DE SUFLETE, subtitrat în engleză, cu rugămintea să-l trimită la MoMA, ca dar, pentru Arhiva Brâncuși. M-am interesat la muzeu. Nu l-au trimis. O astfel de atitudine ostilă o au și față de alți intelectuali, așa cum mi-a relatat anul trecut Aurel Sasu, când a mers să consulte colecția ziarelor de la Institut. Mulți români din Queens sunt “scârbiți” să meargă acolo! Pentru ei, această punte, legătura oficială cu țara, e moartă. Păcat! Atitundinea personalului ICR e total primitivă și dușmănoasă, avară, egoistă, nu-ți face nici o plăcere să treci pragul acelei instituții, care este antiromânească, dacă ea nu este pentru toți românii. ICR nu este doar pentru unii, pentru amicii directoarei corupte!

Aceeași amprentă pe care a impus-o Băsescu timp de 9 ani la conducerea țării, orientarea spre cei care îl perie, spre găști, precum gașca „intelectualii lui Băsescu”, o au și cei de la ICR. Șefa Instittutului nu știe decât să fure idei, să și le însușească, să facă o politică total bazată pe favoritisme, pe relații de camarilă, înconjurându-se de nulități, printre care ea este cea mai mare. ICR nu are nevoie la conducere de o poetă complexată. Toate femeile care au fost în ultimii 15 ani la conducerea ICR New York au fost niște complexate, cu aere de artiste! Nu e nevoie de așa ceva, fiindcă s-a văzut ce s-a întâmplat, ce se întâmplă: transformarea Institutului în moșie proprie! Și așa totul se duce de râpă. E faimoasă bătaia, păruiala, pe care a luat-o Bedros Horasangian de la directoarea lui, supranumita Tanda Pișan, cocoțată aici, in acest post de răspundere, de Iliescu! S-a dus buhu! ICR a început să fie privit ca o casă de balamuc. Și balamucul s-a continuat cu poneii lui Patahârbici, iar acum cu seria de urticăreli împotriva valorilor naționale.

ICR trebuie să aibă ca țel suprem asimilarea valorilor americane de origină română, cum este cazul sculptorului Constantin Antonovici! Despre acest caz teribil am scris prima oară în volumul Apocalipsa după Brâncuși (2000). Și ICR ce face? Validează trimiterea barbară la moarte a acestui artist și furtul operei lui! E incredibil! Nu mai vorbesc de amatorismul abordarii critice, de lipsa totală de înțelegere a operelor unor artiști ca Antonovici și Vlaicu Ionescu. Nu cu astfel de diletantisme pot fi ei asimilați de cultura română. Ca suprema crimă să se producă față de Eminescu.

Noi am propus soluția prezentării lui Eminescu prin alăturarea de Shakespeare. Și volumul Shakespeare și Eminescu a fost lansat și în ediție engleză la Festivalul Shakespeare de la Craiova. Un volum ideal pentru ca ICR să facă un eveniment serios prin el, să promoveze o valoare națională, cea mai importantă valoare a României. Dar ICR ce a făcut? A rupt pisica în două. Adică l-a trimis pe Emil Boroghină, autorul unui recital Shakespeare și Eminescu, să recite separat din acești autori. Sigur, ideea a furat-o și a prezentat-o într-o prelegere! Ce autoritate critică este această poetă, să-și permită așa ceva? Faptul dovedește cât de bolnavă este după glorie, după laudă, umblând pe urmele lăsate de alții și denaturându-le sau murdărindu-le! Această monstruleață compromite tot ce atinge. Să nu ne mirăm dacă lucrurile vor degenera și mai rău.

 

Și totul sub privirile bolânde ale șefilor ei de la București! Degeaba vrei să faci bine, să ajuți ICR-ul, dimpotrivă, ei te consideră dușman! Dar eu știu să aștept. Știu și să iert. Am multe exemple. De pildă, Sergiu Nicolaescu, pe care l-am criticat o vreme atât de aspru încât el a ajuns să-mi dea o replică dură în revista “Flacăra”. Ca timpul să ne unească, să fiu producător delegat la unele din filmele lui și să ajung azi să public cartea Sergiu Nicolaescu și enigmele sale. De așa ceva nu-i văd capabili pe oamenii de la ICR. Ei nu știu să respecte un critic. Nu știu ce însemană polemica de idei. Nu știu ce înseamnă un adevărat oponent sau adversar. Eu le întind mâna, dar în toți care nu le sunt pe plac ei văd… canibali. Le amintesc vorba lui Iuliu Maniu, care, la procesul lui Ion Antonescu, deși acuzator, a dat mâna cu el, fiindcă, a declarat Maniu presei mirate: „Eu și mareșalul Antonescu am fost adversari, nu canibali”. Degeaba le dai ICR-iștilor soluții. Nu ascultă. Sunt mai răi decât catârii. Trăiesc și acționează ca un sistem închis, ca o clică pusă pe căpătuială, mișcându-se ca trântorii, numai în interes propriu. Îi apropiam de o casă de balamuc. ICR ar trebui să se numească Internatul Coteriei Române.

La celebrul târg de carte, cel mai mare din New York și din lume, BookExpoAmerica, ICR a făcut-o iar de oaie, a prezentat numai autori care văd istoria României din perspectiva lui Tismăneanu, Patapievici, Boia, Liiceanu et co. Nici un istoric adevărat! Nici o autoritate care nu e în coterie, care nu e pe lista ICR, pe care o avea Baconschi în buzunar încă de pe vremea când era șeful meu la TVR! Iar floarea comunității românești din New York, redusă la un grup de intelectuali complexați, focalizați sub patrafirul unui popă ce se dă poet, practică fandările lașității: dacă e băgată în seamă, se înclină în fața ICR, dacă e respinsă, îl blamează. Cum e Institutul, adică Internatul, așa e și comunitatea de la cârciuma “Bucharest”. Sau invers.

 

Nu mă mir că Mircea Eliade a stat departe de instituțiile României și de comunitatea românească din America și a vrut să trăiască și să moară izolat de ea, preferând chiar incinerarea, să nu aibă parte nici de un preot ortodox la capătâiul lui (vezi amănunte în volumul nostru Mort după America)! Iar criminalii se bucură! E și bucuria acestor amartaloi, cum îi numea Eliade pe satanizații care fac rău României.
Pentru cine face ICR evenimente? Pentru gașca lor și a șefilor, să se gratuleze între ei, să bifeze evenimente, sa se audă la București, când rolul său e să le facă să se audă în lume de cultura română! Discutam deunăzi cu fiul meu pe Aleea Scriitorilor din Central Park în fața statuii lui Robert Burns, poetul național al Scoției. Eminescu e mai complex decât Burns. E de proporția lui Shakespeare și Goethe. Dar e complet necunoscut. Fiindcă țara nu face nimic pentru promovarea lui. Cei care fac, sunt izolați. Iată de ce cred că prin Shakespeare poate fi cunoscut. Vorbeam mai an și cu Nicăpetre, să-i facă un bust, ca acela de la Hamilton. Nu poate să aibă și Eminescu o statuie aici, lângă Burns?! Dar oficialitățile romanești aruncă banii pe evenimentele făcute de amartaloi.Și aceste evenimente se fac pe banii grei ai poporului român!

De ce nu fac ei manifestările dorite cu bani din buzunarul propriu, să vedem cât de mult iubesc România?! Omenia și respectarea valorilor, a diversității de opinii lipsesc total din educația românilor care reprezintă aici țara. Din această perspectivă, România e amarnic divizată. Degeaba votează românii ca lucrurile să meargă într-o direcție, pe care ei o consideră bună, dacă reprezentanții de pretutindeni ai țării sunt la cârmă în altă barcă, fac o politică extremistă, la opusul celei naționale! Ei fac numai o politică de gașcă, în folosul lor și al camarilei. Ultimele directoare ale ICR au transformat Institutul nu într-o punte cu românii din America, ci în moșie proprie.

O analiză a activității acestui institut ar trebui să o facă organele guvernamentale de la București, dar noi am scris zeci de articole despre manifestarile de la ICR, pot folosi din plin aceste materiale. Despre amartaloii și gășcarii lui Patapievici am scris sute de articole, se poate scoate o carte. Am vrut să curățăm terenul de bălării. Am mers până acolo încât am cerut desființarea ICR, dacă este o instituție falimentară, păguboasă, ostilă României. Din păcate, noii înlocuitori se dovedesc din aceeași stofă groasă, nesimțită. Cum sunt cei care îl conduc, așa este și ICR, fără personalitate.

De-a lungul anilor nu s-a luat nici o măsură nepolitizată, nu s-a sezizat măcar transformarea lui în avantajul unora. Dimpotrivă, mandatele au fost umflate, fosta directoare, Șuteu, l-a depășit cu ani buni fața de angajamentul prin contract, fiindcă nimeni nu s-a implicat, șefii au lăsat ca lucrurile să decurgă așa cum au vrut mușchii ei! Și când a plecat, a luat cu ea tot calabalâcul, adică toate relațiile făcute prin ICR, toate proiectele, cum este festivalul de film românesc, devenit acum o afacere personală. Nimeni nu se întreabă cum de e posibil așa ceva? Și această delăsare continuă, se perpetuează de la înlocuire la înlocuire. Trăiască delăsarea românească!

Voi reveni cu analiza Institutelor culturale, poate vor învăța și cei de la ICR ceva.

Grid Modorcea
Corespondență de la New York