O simptomatică direcție din consumerism, un curent ce face parte din media culture, este formula imitației operelor clasice, operelor celebre. Punctele de reper ale istoriei artei, marile tablouri, sunt imitate, aduse în actualitate prin tehnici moderne, computerizate. Aproape toate marile glalerii de lux ale New York-ului, cum sunt cele de la 57 St., expun lucrări ale unor artiști-meșteșugari, care reușesc performanțe deosebite, mai ales prin arta fotografică, revizualizându-i pe claisci.

Nu o dată am scris despre performanțele de la galeriile din zonă, cum ar fi Stux si Cavalier, ale artiștilor Josef Fischnaller și Bradley Hart, care au conceput noi versiuni digitale pentru Mona Lisa, Las Meninas, Autoportret de Van Gogh, Nuferii lui Manet, Fata cu turban de Vermeer, pentru opere celebre de Rafael, Arcimboldo, Rembrandt, Caravaggio, Dürer, Van Dick și alți autori de referință.

Recent, am mai văzut o altă expoziție în acest sens, la Edwynn Houk Gallery, de pe Fifth Avenue, colț cu 57 St., o galerie nu numai de lux, dar și exotică pe deasupra, adică foarte rafinată, originală, cu piese și artiști unicat. Expoziția se numește Altered: Appropriation & Photography, în care expun artiști deosebiți, prezențe rare în galeriile de aici: americanul Robert Heinecken (1931-2006), marocana Lalla Essaydi (n. 1956), brazilianul Vik Muniz (n. 1961) și olandezul Sebastian Bremer (n. 1970), care mixează fragmente din lucrări de Picasso, Matisse, Bellmer, surrealiști și cubiști, in general, rezultând o galerie de imagini obsesive, care te urmăresc (poate și fiindcă laitmotivul îl constituie ochii decupați din tablourile copiate). Ei fac alterări sau modificări apropiate de modelele însușite, pe baza tehnicii fotografice. Regalul expoziției îl constituie imitațiile realizate de Lalla Essaydi, cum ar fi The Grand Odalisque, după Ingres, din seria Les Femmes du Maroc, superbe modele marocane acoperite, pe față, pe mâini, pe tors, pe picioare, cu o scriere caligrafică din litere arabe.
Și Muniz reproduce celebre imagini, ca Mona Lisa, recreată ca un puzzle din diferite materiale, ca decupaje și resturi de ziar, sârme, gunoi, cerneală, caviar, zahăr, păpuși. El face colaje originale, ca și Bremer, care folosește tehnica fotografică, aplicând culori acrylice peste gravuri în emulsie cu o lama specială.

O replică la fenomenul imitației nu există, există o replică la dimensiuni. Laurence Miller Gallery, tot de pe 57 St., ne spune, în textul oferit presei, că tendința actuală a artei americane o formează “epic scale and spectacle”, adică piese epice de mari dimensiuni și spectacole oferite de megagalerii, târguri de artă și muzee, care defilează cu lucrări din ce în ce mai mari (“ever-larger creations”). Iată de ce Laurence Miller a conceput o opoziție la această tendință (“opposition to this trend”), pe care a numit-o Small things considered, în care prezintă peste 50 de lucrări mici, fotografice, semnate de 30 de artiști, foarte diferiți, de la Harry Callahan, care își expune portretul soției, Eleanor, făcut în 1949, la artiști mai noi, ca Ray Metzker, Kazuo Sumida sau Dominic Episcipo, cu un profil al lui Elvis Presley. Toți artiștii sunt selectați în funcție de realizări minuscule, la fel cum sunt și numele lor, greu de găsit prin alte galerii sau muzee, ca Helen Levitt, Walker Evans, Willy Ronis, Simone Rosenbauer, Larry Burrows, George Tice, Nathalie Zaro sau Edward Weston.

Bun, e minunat, de regulă megagaleriile prezintă într-o suprafață uriașă, de 4-5 săli, câte o lucrare pe un perete, iar Laurence Miller ne prezintă peste 50 de lucrări pe un spațiu de 5 ori mai mic, expoziția arătând ca un ferpar, așa cum sunt expozițiile la București. Și acest lucru e de acceptat. Dar marea problemă nu stă în dimensiunea lucrărilor, ci în valoarea lor. Opoziția nu este între “small things” și “big things”, acest fapt nu are nici o relevanță, fiindcă atât lucrări de mici dimenisiuni, cât și de mari dimensiuni pot fi valoroase sau proaste. Nu dimensiunea contează, ci arta, ce și cum reprezintă artistul un tablou, viziunea lui. Din păcate, expoziția Small Things Considered e plină de kitsch-uri, de fotografii de amatori, care nu au ce căuta într-o expoziție de artă. E mică și la propriu și la figurat.

Deocamdată nimeni nu dă o replică adevăratei tendințe din arta americană, respectiv curentului pop-art, care, dintr-un curent de avangardă, care condamna consumerismul, a devenit el însuși consumerist. Opozantul principal, Andy Warhol, a ajuns star al kitsch-urilor. Operele lui de mântuială, precum 6 fotografii colorate, au ajuns să se vândă cu peste 30 de milioane de dolari! Toți galeriștii cu care am vorbit sunt stupefiați. La Edelman Arts Gallery, de pe 74 St., era o doamnă foarte revoltată pe faptul că expozantul, Christophe von Hohenberg, prezintă ca originale niște poze din colecția lui Andy Warhol, plimbate peste tot. Sunt poze realizate în 1987, pe 1 aprilie, când s-a consemnat decesul celebrului studio “The Factory” al lui Andy Warhol. Fac parte din seria The Day The Factory Died. Se tot scot de la naftalină și se alătură unei mari nostalgii, pentru acel timp încărcat de glamour când Chirstophe și Andy erau preiteni (“it was a great time… to be alive”). De fapt, pozele supramărite sunt reproduceri după cartea Another Planet (2014). Scopul este nu să se vadă, ci să se vândă. Iar acum la modă este Warhol, care pare o piatră de moară pentru arta americană. Un obstacol de nedepășit. Și cine știe pentru cât timp?!

Se străduiesc străinii să dea o replică, prin anumite galerii marginale, care se zbat să aducă artă autentică din alte lumi, precum Krause Gallery, de pe Orchard St., care a prezentat recent o expoziție a doi artiști exotici, The Yok, din Perth, Australia, cu experiențe de lucru în Africa și Asia, și Sheryo, din Singapore, cu activitate în Cambogia, la Phnom Penh. În anul 2012 ei s-au cunoscut la New York, în Brooklyn, iar de atunci expun împreună. Arta lor constă din desene autentice pe lemn, pe bucăți de scânduri, pe tablă, pe cioturi și placaje, un fel de Street Art, dar cu imagini ce poartă pecetea mitologiei asimilate în țările lor. Domină dragonii și alte ființe fantastice. Ca și elemente din folclorul african și asiatic, pe care cei doi artiști le adaptează, din păcate, la moda americană, la tendința kitsch, cu intenția vădită să placă și să se vândă. De pildă, pe un extinctor, ei au desenat un dragon. Apare astfel o altă tendință, marcată de artiști din afara Americii, care își adaptează căutările la gusturile pieței americane.

Sigur, nu se vor vinde. Americanii au tot interesul să-și vândă propia marfă, creată de artiștii lor. De aceea ei îl cultivă în exces pe Andy Warhol, poate va apare un alt Warhol. Mulți explică acest fapt, al megaprețurilor, ca o diversiune a colecționarilor milionari, care vor să coboare prețul adevăratelor opere de artă. Dacă Campbell’ Soup se vinde cu 37 de milioane de dolari, cu cât se poate vinde atunci un Rembrandt, un Leonardo sau un Picasso? Plus că se urmărește să se umfle artificial valoarea artei americane. Categoric, dacă nu există o atitudine fermă a artiștilor, totul poate degenera, fiindcă fenomenul compromite însăși istoria artei, valorile ei autentice, dacă i-o mai păsa cuiva de ele. Și totul miroase a făcătură de la o poștă.

Acest lucru mi-l spunea și Justin Fortanascio, de la Casa de Costa, o galerie într-o casă de pe 61 St., ca o vilă spaniolă, singura galerie din buricul târgului care are grădină, unde se poate sta sub bolta albastră, în tovărășia unui cățel de rasă, care studiază oaspeții mai ceva decât un artist. E posibil ca el să fie și fotograful principal al expoziției, cum îmi zicea mai în glumă, mai în serios o tânără, care a fost pe rol de model pentru expoziția numită Girls, alcătuită dintr-o serie de fotografii cu femei tinere, care trădează un excelent simț de observație al artiștilor, precum fotografia Dragging (2010) de Elinor Carucci, în care o mamă își duce de mână fetița, care privește înapoi, în timp ce mama se grăbește, privind înainte. La fel și fotografia numită Michelle (2011) de Rosario Moore Arteaga, reprezentând picioarele unei femei căreia i s-a rupt tocul de la un pantof. E ceva banal, aflat pe toate străzile, dar acest lucru e adevărat.

Despre lucruri banale nu mai vorbește nimeni. Iar minunat aici este umorul din faptele surprinse după tehnica paparazzi, ca în Mother and Child (1992), o mamă cu fetița ei pe plajă, un instantaneu senzațional, care pune în evidență un dialog al devenirii între sânii mamei și sexul fetiței, imagine surprinsă în Maroc de Christopher Markos. Pline de umor sunt și imaginile felliniene ale lui Mary Ellen Mark, numite Oaxaca Winter (2007-2008), rupe parcă din Amarcord, deși căutarea autenticului ne trimite și la lumea lui Cacoyannis. Unele imagini sunt nuduri poetice, prin asocierea torsului feminin cu natura, iar singura poză aristocrată este semnată de Martin Parr, un portret de epocă surprins în 1999 la Londra, pe malul Tamisei. Să-i pomenim și pe ceilalțI artiști prezenți cu câte o lucrare în expoziție: Tina Barney, Susanna Corniani, Nan Goldin, Paul Jasmin, Christine Osinski și David Armstrong, despre care am mai vorbit cu alt prilej. Toți expun fotografii color și alb-negru. Toată lumea face poze. Toți americanii sunt artiști.

De altfel, Justin îmi spunea că despre acești artiști nu scrie nimeni, mor în anonimat. New York-ul are 50 de mii de artiști plastici, iar ca un ziar american să scrie despre un anonim, costă. Ziarul trebuie plătit. La fel trebuie plătit, ca să apari într-o megagalerie, cum îmi mărturisea cu lux de amănunte, la Laurence Miller Gallery, o bătrână colecționară, care se străduiește de o viață să-și expună colecția de portrete, dar toți i-au cerut bani, inclusiv galeriile mici din Chelsea. “E o mafie acolo, ce nu se poate descrie, zicea. Iar aici, la galeriile de lux, ce să mai vorbim!” Dar ca s-o consolez, i-am spus că mai bine să fii anonim și să faci lucruri de calitate, fiindcă plăcerea artistului este cea care contează, până la urmă, decât să expui mizerii pe 57 St.

De pildă, la Bernarducci-Meisel Gallery, în expoziția Birds, vezi ceva “amazing”, cum se exprima un artist plastic polonez, greu de crezut că așa ceva poate fi expus la New York, unde am venit să văd, spunea el, vârful artei americane! Te năucește stereotipia unor ilustrații. Pereții sunt plini de imagini înrămate cu păsări mari și mici, ca la Zoo sau la un muzeu ornitologic. Fotografii de păsări ca acelea din manualele școlare, pe care elevii învăță pentru orele de științe naturale. Veniți la noi, la Cracovia, mai spunea polonezul, și veți vedea lucruri de calitate, nu mizerii. Nu dau un dolar pe tot ce văd aici! Avea dreptate. În oricare din expozițiile europene găsești ceva mai de soi. Da, dar una este să expui pe Lipscani și alta pe 57 Street.

Categoric, sacrificiul artiștilor adevărați este uriaș. Trăiesc sub un mare risc. Dacă nu au șansa să expună pe 57 St., riscă să dea margăritare porcilor, pentru cine știe cât timp. Dar asta e Golgota artei, odată ce ai apucat să duci crucea!

Grid Modorcea
Corespondență de la New York