Am revăzut Codul lui da Vinci, special pentru Ron Howard, regizorul multor filme de succes, cum am arătat în cronica la Far and Away (“Cum s-a făcut America?”), faimos în aceste zile prin reclama multimedia pe care o face proprietăţii lui, o fantastică vilă, în stil victorian, mai ceva decât a unui Clan, decât a familiei Ewing din serialul Dallas, pe care acum o vinde. Cu 27, 5 milioane de dolari, care i-au fost oferiţi de la prima strigare. A apărut chiar şi o revistă cu toate datele despre acest palat.

Poate vi se pare de necrezut ca un regizor american să fie atât de înstărit. Dar aici toţi regizorii, toate vedetele americane îşi permit aşa ceva. Am fost recent în Southampton, oraşul milionarilor de lângă New York. Sunt mii de astfel de palate. Şi în orice direcţie o iei, în afara New York-ului, la o ora de mers cu maşina, există acest rai al bunăstării. În America, milioane de oameni trăiesc aşa.

Aici se poate trăi din scris. Chiar şi dintr-o carte. Dar în România? Eşti muritor de foame. Eu am publicat în ţara mea 87 de cărţi şi am realizat 55 de filme. Când le spun aşa ceva, când îi trimit să consulte IMDb, americanii se uită la mine ca la un mogul, cred că am avion. Dar eu trăiesc din pensie. Dintr-o biată pensie. O pensie calculată ca să-mi fie ruşine să spun cât am! Când la o bancă amercanii află că un intelectual român, după 40 de ani de muncă, are o pensie de 300 de dolari, nu le vine să creadă, fiindcă aici oamenii câştigă 5 mii de dolari pe lună, iar pensiile sunt de trei mii de dolari! Şi acesta e situaţia normală, curentă. Nu vorbim de excepţii.

Iată de ce un Ron Howard nu se ascunde să-şi arate puterea financiară, echivalentă cu munca sa. Oricine poate accesa pe Internet un videoclip în care e prezentat în detalii domeniul său. Totul se vrea deschis, pentru virtualii cumpărători bogaţi, foarte bogaţi, adică se întâmplă ceva exact opus Codului lui Da Vinci, care presupune taine, controverse, interese obscure, un trecut înconjurat de mister.

Iar tot acest clarobscur istoric, milenar, se vrea dezlegat acum, aici, în actualitate, de un simbologist pe nume Robert Langdon (Tom Hanks), chemat la Muzeul Louvre, unde s-a descoperit o crimă misterioasă. De aici începe toată povestea, care o include din start şi pe Sophie (Audrey Tautou), ce se crede nepoata celui ucis, deşi ajunge ca nici ea să nu mai ştie cine este, dar va afla până la urmă, vom afla şi noi, filmul fiind, de fapt, o decriptare a familiei sale, din care decurge decriptarea adevărului despre legenda lui Iisus.

Cartea lui Dan Brown, care a fost ecranizată de Ron Howard, a fost la apariţie şi a rămas un model de scandal publicistic, prin faptul că în ea se propagă ideea, versiunea, că Iisus Hristos a fost căsătorit cu Maria Magdalena, mărturie fiind tabloul lui Leonardo da Vinci despre Cina cea de taină. Or, care a fost ideea lui Brown? Să dezvăluie pe un caz banal, din actualitate, cazul lui Sophie, această problemă biblică, incredibilă şi insurmontabilă. Iar culmea intruziunii în mitul biblic este Sophie, care se dovedeşte, prin unirea lui Iisus cu Magdalena, purtătoarea unui strop de sânge din sângele Mântuitorului!

În această schemă apere şi un profesor fanatic, Sir Leigh (Ian McKellen), care vrea să demonstreze că biserica e o mare escrocherie, că trebuie demitizată, că trebuie spus adevărul şi anume că Iisus a fost un om, că nu e Fiul lui Dumnezeu, că nu a fost capabil de minuni, ca Învierea şi tot ce se leagă de legenda biblică.

Deci, pe de o parte, avem teoria iudaică a originii umane a lui Iisus, iar pe de altă parte, ideea că cineva dintre noi, poate că toţi, precum Sophie, purtăm în venele noastre un strop din Iisus, că suntem moştenitorii lui.

Evident, mai există şi un al treilea punct de vedere, al lui Robert, care crede că omul este pe cât de uman, pe atât de divin. Dar cu pistolul în mână, Sir Leith arată la tot pasul că ea, credinţa, a făcut numai rău, că e un blestem pe capul omenirii. De aceea, suprema dilemă, de natură hamletiană, Robert o introduce la sfârşit, când o întreabă pe Sophie: „Acum, că ai aflat că tu eşti moştenitoarea lui Iisus, ce spui, cum e mai bine, ce ai face, ai decreta dispariţia credinţei sau ai întări-o? Da sau nu?”

Evident, Sophie nu ştie răspunsul. Cine îl ştie? Răspunsul ei este, când trece pe lângă un iaz, să plutească pe apă. Întinde piciorul, dar pantoful se afundă în apă. O să încerce, zice, istoria cu vinul. “Poate o să pot face din apă, vin!”

Dar asemenea minuni nu se pot înfăptui decât prin credinţă, printr-o ardentă credinţă. Aşa cum spunea Toma d’Aquino că prefacerea apei în vin, a vinului în sângele lui Hristos, ritual care se săvârşeşte pe tot pământul, la fiecare liturghie, e un păcat dacă preotul care o face nu are o credinţă ieşită din comun. Cine are? Ce preot comunitar duce o viaţă de sfânt?

*

Interesant că filmul lui Ron Howard nu este atât de agresiv ca această încărcătură de idei noi, neconvenţionale, care au deranjat biserica. Trebuie spus că în ciuda unei afluenţe colosale la bisericile creştine, în America există o puternică propagandă, prin cărţi, împotriva bisericii. Biserica este contestată şi mai ales preoţii, aşa cum procedase şi Eminescu. De pildă, iată titlul unui bestseller: Why priests?, carte pe care am comentat-o anterior. Vezi art. “De ce e nevoie de preoţi?” Vezi şi cronica noastră la filmul Agora (2009), în care Amenábar aduce în actualitate problema naşterii creştinismului şi îi arată pe creştini cum, din persecutaţi, devin persecutori. Prigoniţii devin prigonitori, iar creştinismul devine religie de stat.

De aceea, Ron Howard şi echipa lui de colaboratori, aceeaşi cu care a câştigat Oscarul pentru A Beautiful Mind (2001), nu se bagă în această polemică, Howard stă în banca lui, cum se spune, el face un film corect profesional, axându-se pe intriga poliţistă a poveştii, fiindcă, în timp ce Robert, Sophie şi Sir Leith, mereu cu pistolul în mână, caută Graalul, caută să descopere taina unui pergament, să descifreze un cod secret, are loc agresiunea unui fanatic religios, Silas (Paul Bettany), care se dovedeşte un fals călugăr, un reprezentant al unei societăţi secrete, în slujba unei înalte feţe bisericeşti din secta clandestină Opus Dei, contestată de Vatican, care vor să compromită această acţiune şi să intre în posesia pergamentului. Unii vor să distrugă taina, alţii s-o lase şi mai tăinutită. Totul balansează între a pecetlui şi a dezvălui.

Cred că, văzând la rece acest film, biserica nu are de ce să-l consdidere o blasfemie, fiindcă în el avem problematizată existenţa lui Iisus şi a tainelor bisericeşti, ceea ce e un lucru la ordinea zilei în faţa fiecărui altar creştin. Înşişi oscarioţii s-au speriat şi s-au prefăcut a ignora, a nu lua în seamă acest film. Dar puterea bisericii stă în credinţă, nu?! Credinţa în Iisus e problema. Şi Robert subliniază mereu acest lucru, când îi spune lui Sophie că “totul depinde de ceea ce crezi tu”. Până la urmă, credinţa este o problemă personală, nu o poţi impune cu sila, aşa cum a încercat biserica prin faptele sale de inchiziţie. Iar credincioşii adevăraţi au fost arşi pe rug, ca Ioana d’Arc, ce avea să fie sanctificată de aceeaşi biserică după 500 de ani!

Deci iată că şi biserica îşi contrazice horărârile de la un moment dat. În Codul lui da Vinci, o problemă sfântă, mistică, este calchiată peste un story poliţist, criptologist, superinventat. În fond, Dan Brown face versiunea lui la Noul Testament. Fiecare e liber să facă acest lucru, dacă i se pare că şi Biblia este o fantezie. O replică fantastică la o realitate fantastică. Nu e o blafemie, fiindcă Howard face această operaţie cu fineţe, face un slalom inteligent între cele două planuri narative. Vă recomand să revedeţi acest film şi să vă puneţi întrebările pe care mi le-am pus şi eu. Aveţi numai de câştigat în limpezime.

Grid Modorcea
Corespondenţă de la New York