Artiștii mari creează parabole ale umanității, metafore ale istoriei, care ne spun mai multe decât tratatele politice și interpretările religioase. Așa este filmul Noah (2014) al lui Darren Aronofsky, care a stârnit o furtună de injurii la adresa cineastului, a filmului său. Inclusiv din partea românilor. Mulți l-ar răstigni, fiindcă sunt departe de a-l înțelege. Cineastul a creat o Parabolă a lumii, o viziune despre geneză prin prisma realității post-apocaliptice, având însă în final un mesaj benefic, o pledoarie pentru viață, dar biserica, respectiv Vaticanul, a condamnat acest film că ar denatura Biblia, că ar fi o viziune neconformă cu datele biblice.

Păi sigur că este, fiindcă Aronofsky a declarat că filmul său nu este o ilustrare a mitului lui Noah (Noe), o versiune cinematografică a Potopului, ci este o viziune personală despre lume, interpretând la modul cultural miturile biblice, istoria așa cum este povestită în Geneză. Cum poate fi o blasfemie ceva ce nu are ca obiect Bibila, respectiv religia? De fapt, el a pornit de la romanul grafic Noah: For the Cruelty of Men, versiunea engleză a cărții franțuzești Noé: Pour la cruauté des hommes (2011). Adică un Noe dat pentru cruzimea oamenilor.

Din care rezultă un conflict foarte puternic, între Noah, văzut ca un om bun, ca un nou Abel, și Tubal, urmașul lui Cain, și oamenii lui, care îl urmăresc, care vor să-i ia Arca, pe care Noe o construiește cu ajutorul îngerilor damnați.

Suntem departe de textul Genezei biblice. Urme există, dar aceste urme biblice capătă o cu totul altă conotație. Astfel, peste imaginea uciderii lui Abel de către Cain se suprapune istoria văzută ca un conflict între oameni, în care un soldat îl ucide pe altul, sugerând antichitatea, evul mediu, până la răzbiaele mondiale ale secoluloui 20, când un soldat îl ucide cu baioneta pe alt soldat aflat la pământ. Și adesea se sugerează tranșeele războaielor moderne. Iată un fapt constatativ: Istoria omenirii ca violență continuă.

Însăși povestea lui Noah are această conotație, fiindcă imaginea laitmotiv este sângele, pământul plin de sânge pe care pășește eroul. E un potop de sânge, la fel cum mulțimea care atacă Arca lui Noe este un Potop, o revărsare infinită de trupuri. Sigur, aceste viziuni apocaliptice ar fi fost imposibile fără tehnica digitală și se poate spune că Noah este un film conceput și lucrat pe computer. Un film digital cu actori. Cu un buget de 125 milioane de dolari. Un film foarte greu, cu un decor sofisticat, adaptat la o realitate primară, dar cu elemente SF, cu formidabile naivități, precum vizinea asupra uriașilor, niște ființe computerizare, ca niște bulgări încă necizelați, dar dotați cu gândire și înțelegere a lucrurilor, dovadă că ei se oferă să-l ajute pe Noe să construiască Arca. Ei sunt golemii biblici, acei nephilimi din Grădina Raiului. Și ce este Arca? Un labirint supraetajat, ca un zgârie-nor, o uriașă plută în care încap mii și mii de animale, așa cum se întâmplă atunci când vin toate lighioanele pământului, de la târâtoare la elefanți, și ocupă arca. Sigur că această viziune nu seamănă cu geneza biblică, unde se spune că Noe a luat în arca sa câte o pereche din toate animalele și păsările. Aici sunt mii de perechi, e însuși pământul salvat de Noe.

Singura imagine leită din Geneză este porumbelul care vine cu ramura de măslin în cioc să anunțe că în apropiere este țărmul. Iar finalul, după ieșirea din tunelul Potopului, din preistorie, este începutul normal al omenirii, când temelia se ridică pe viață, pe naștere, când Noe se bucură de gemenii fiului său, când începe să lucreze pământul alături de soția sa, când păsările își hrănesc puii abia ieșiți din ou, când căprioara își ocrotește puiul…
Filmul abundă de naivități slujite de limba SF a filmului american, peste care se suprapun simboluri mitice și mistice, precum cele luate din magia primitivă. Așa este personajul Methuselah / Matusalem, bunicul lui Noah, înzestrat cu puteri magice. El are puterea de a da viață, așa cum face atunci când îi dă lui Noah un bob din care va țâșni un izvor, din care se va naște un fluviu, ce va hrăni tot pământul. Sau când pune mana pe pântecul sterp al Ilei și îl face fecund. Semnificativ este și semnul care îi apare în cale lui Noah, la începutul Golgotei sale: picatura ce cade din cer și se transformă în floare. Floarea este, de altfel, simbolul vieții și al frumuseții umane.
Evident, dimensiunea principală a filmului este dată de dialogul dintre Noah și Creator. Nu i se spune Dumnezeu. Lui Noah îi apar semne în vis că, sătul de nenorocirile de pe pământ, Creatorul a hotărât să distrugă omul de pe fața pământului, să distrugă viața. Și l-a ales pe Noah să-i slujească această idee. E un Creator răzbunător, se răzbună pe om, de parcă nu e mulțumit de creația sa. Dar poate că nici nu este. Aici e marea miză, Creatorul vrea să distrugă viața, iar Noe o apără și o va reîntemeia pe pămînt, după ieșirea din Potop. Care seamănă cu un labirint. Ieșirea din labirint. După Potop, omul începe să-și fie sieși stăpân, să dispară dependența față de un creator mânios, ostil creației, omului pe care el l-ar fi creat. Dar l-a creat urât, ca pe o fiară irațională. Așa este începutul lumii în care trăiește Noah. O lume dystopică, așa cum este reprezentată lumea în faza ei post-apocaliptică, de după sfârșitul lumii. Însuși sinopsisul filmului ne oferă această imagine.
“E o lume lipsită de speranţă. Ploile nu mai udă ţărâna cotropită de atâtea ori de hoarde barbare, iar pământul nu mai rodeşte. Totul este sterp. Înconjurat de cruzime şi abuzuri, Noe este un om de ispravă. Luptător experimentat, mag şi vindecător, nu îşi doreşte decât să trăiască în pace alături de familia sa. Cu toate acestea, în fiecare noapte în visele sale apare un potop fără de sfârşit. Să fie semn că lumea se va sfârşi? Treptat, Noe înţelege despre Creator că are de gând să pedepsească omenirea şi să-i ucidă semenii până la unul. Doar Noe are şansa de a face viaţa să prospere pe faţa Pământului”.
În poveste apar și ramificații complet noi, precum felia lui Ham, care e întărtat de Tubal-Cain să-și ucidă tatăl, să dovedească faptul că e om. Om este numai acela care ucide, după Tubal, un personaj cain, așa cum vedem la început, când îl ucide pe Lamech, tatăl lui Noah, copil (moment care ne-a amintit de istoria lui William Wallace, redată de Mel Gibson în Braveheart). Dar Ham eșuează, apoi, când Arca ajunge pe uscat, el pleacă, părăsește familia, în căutarea unui drum prorpriu. Oare care va fi el? Nu ar fi interesant să apară alt film despre acest nou Ham, jucat foarte expresiv de actorul Logan Lerman? De altfel, actorii sunt toți de premiul Oscar, în frunte cu Russell Crowe în Noah. Cu totul specială este Jennifer Connelly, în Naameh, soția lui Noah, o adevărată tragediană. Iar actorul Ray Winstone în Tubal-cain este întruchiparea perfidiei și a cruzimii, în timp ce regele magiei este Anthony Hopkins în Methuselah. Emma Watson o interpretează pe Ila, o supraviețuitoare a tribului ei ucis de Tubal, salvată de Noah. În Shem, fiul cel bun, joacă la fel de minunat Douglas Booth. Și toate rolurile au forță și mister.

Spectatorii care merg la film să descopere cum interpretează americanii povestea lui Noe arhiștiută de la școală, de la bunici sau de la orele de religie, vor fi total decepționați. Cine intră cu astfel de prejudecăți, e pierdut pentru acest film. El nu va înțelege de ce personajele au cunoștințe de minerit, de prelucrarea fierului, de ce folosesc cuțite gen “Puma”, de ce Tubal-cain bate fierul înroșit cu o cască de sudor pe cap, cum de apare un șemineu într-o peșteră sau cum de eroii sunt îmbrăcați în haine croșetate și cămăși gen Levi’s într-o poveste de la începutul lumii? Însăși alura lui Noe, ras în cap și cu barbă scurtă, nu este în spiritul tradițional al evreilor, ci el arată mai degrabă ca un punk-ist. Dacă spectatorul creștin înțelege că este o viziune post-apocaliptică asupra Genezei, va accepta că acest film este o fantezie fără legătură cu “realitatea” descrisă de Biblie.
Asadar, Aronovsky nu și-a propus să ne dea o imagine filmică a textului biblic, ci o poveste după un roman nou, creat de canadianul Niko Henrichon, care a interpretat în felul lui povestea lui Noe, iar scenariul este o operă de sine stătătoare, creat de Aronofsky și Ari Handel, cu care a colborat și la ultimele sale trei filme. Plus că Aronofsky a conceput filmul pe suport 3 D, cu o încărcătură de efecte vizuale șocante.
La început, cred cei doi scenariști, nu era Cuvântul biblic, ci era Nimic. Idee care se repetă. Noe și ceilalți oameni din film nu se roagă, nu înțeleg semnele naturii, însuși Noah nu este un profet, este un om care nu înțelege ce se întâmplă, este total rătăcit. El vrea să oprească viața, crede că asta e misiunea lui încredințată de Creator, să ucidă viața din pântecul Ilei. Iar când ea naște două fetițe gemene, el stă în cumpănă cu cuțitul deasupra pruncilor, să-i ucidă sau nu. Nu așa a procedat și Abraham, când nu și-a mai ucis fiul, pe Isaac? Noah nu este un vizionar, el este un om, care, când se vede pe uscat, descperă strugurii, din care face vin și se îmbată, iar copiii lui îl văd gol, ca în parabola lui Lot. Noah întruchipează virtuți și păcate ale mai multor eroi biblici.

De ce un creator nu are dreptul să fie liber, să facă ce dorește, de ce trebuie să facă filme așa cum vrea preotul de la biserica din colț?! Cu ce a ponegrit Aronofsky Biblia? Unde e blasfemia? Cine îi oprește pe creștini să citească Biblia, să se bucure de vizinea moștenită din moși strămoși? Nici un film nu va clinti din loc cuvântul biblic, nu se va substitui Bibliei. Vor mai exista poate zeci și sute de viziuni aspra Genezei. Mereu savanții caută o exlicație a începutului lumii. Pentru a putea întervedea sfîrșitul ei. Și cineaștii se țin aproape.
Nu înțeleg de ce forumiștii revoltați voiau ca Aronofsky să facă un film așa cum vor ei? De ce trebuia să facă un film creștin? Să nu uităm că el e evreu și și-a produs singur filmul. De ce nu dau contestatarii sau Vaticanul 125 de milioane de dolari să facă un film așa cum vor capetele lor? Mutatis mutandis, e aceeași problemă care l-a obsedat și pe Ceaușescu atunci când a văzut filmul Mihai Viteazul și nu a fost mulțumit de viziunea lui Sergiu Nicolaescu asupra istoriei și nici de faptul că nu s-a regăsit pe sine în marele Voievod român. Și nu s-a lăsat până nu a comandat un Mihai Viteazul al lui, comunist, așa cum l-a interpretat Victor Rebengiuc!
În filmul Noah nu există cuvântul Dumnezeu. Deci nu este un film creștin. E o cumplită eroare a celor care comentează filmul, să vadă în el un film creștin. Și să ne gândim numai la giganții diformi din piatră care sunt îngerii blestemați de Creator pentru că au îndrăznit să-l ajute pe Cain, după ce și-a ucis fratele. Este o fantezie pură, care a dat naștere la imagini SF, ce concurează filmele cu giganți. Sigur, uriașii au apărat arca lui Noe de invazia oamenilor, apoi au fost spulberați și readuși printre îngeri. Este o superbă interpretare SF a mitului îngerilor decăzuți, deveniți uriași, după ce s-au împreunat cu fiicele oamenilor. Este stilul de a povesti ingenuu, naiv, calitatea cea mai importantă a artei, care nu ne îmbătrânește și urâțește, ne face să rămânem mereu copii. Dovadă succesul fantastic al filmului, care a atins în câteva luni încasări de peste 400 milioane de dolari! Ceea ce îi satisface și pe cei care nu mai sunt copii. Și care vor avea puterea să mediteze asupra acestei teribile viziuni, că începutul lumii seamănă cu sfârșitul ei, este la fel de dystopic. Oare de ce?

Grid Modorcea
Corespondenţă de la New York