Evanghelia de Duminica: Comoara din cer şi avuţiile pământeşti

Duminica a 12-a după Rusalii (Tânărul bogat) Matei 19, 16-26

În vremea aceea a venit un tânăr la Iisus, îngenunchind înaintea Lui şi zicându-I: Bunule Învăţător, ce bine să fac ca să am viaţa veşnică? Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun, decât numai Unul Dumnezeu. Iar dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile. El I-a zis: Care? Iar Iisus i-a răspuns: Să nu ucizi, să nu faci desfrânare, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb; cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Zis-a Lui tânărul: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipseşte? Atunci Iisus i-a spus: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averile tale, dă-le săracilor şi vei avea comoară în cer, după aceea, vino şi urmează-Mi. Însă, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii. Iar Iisus a zis ucenicilor Săi: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în Împărăţia cerurilor. Şi iarăşi zic vouă că mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu. Auzind, ucenicii s-au uimit foarte mult, zicând: Atunci, cine poate să se mântuiască? Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă.

Evanghelia de as­tăzi ne istoriseşte des­pre un tânăr bo­gat care vine la Mân­tuitorul Iisus Hristos şi i se adresează: „Învăţătorule Bun, ce bine să fac ca să am via­ţa veşnică?“ (Matei 19, 16) sau „Ce să fac ca să moştenesc via­ţa veşnică“ (Marcu 10, 17). Mân­tuitorul îi răspunde: „De vrei să intri în viaţă, păzeşte po­runcile“ (cf. Matei 19, 17). A­tunci tânărul a între­bat: „Ca­re?“ Iar Mântuitorul Iisus Hris­tos răspunde citând poruncile prin­cipale din Vechiul Tes­ta­ment, şi anume: „Să nu ucizi, să nu faci desfrânare, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb; Cin­steş­te pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ (Matei 19, 18-19). Atunci tânărul I-a răs­puns: „Toate acestea le-am pă­zit din copilăria mea“ (Matei 19, 20), sau: „Acestea toate le-am pă­zit din tinereţile mele“ (Mar­cu 10, 20). Mântuitorul adaugă un sfat: Dacă voieşti să fii de­săvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoa­ră în cer; după aceea, vi­no şi urmează-Mi (Matei 19, 21). La auzul acestui sfat, tâ­nă­rul bogat, care împlinise în via­ţa lui poruncile din Vechiul Tes­tament, a plecat întristat, căci avea multe avuţii (cf. Ma­tei 18, 22).

Sfântul Ioan Gură de Aur, tâl­cuind această Sfântă Evan­ghe­lie, arată că tânărul a venit la Hristos cu inimă bună şi râv­ni­toare, dar a venit la El nu ca la Fiul lui Dumnezeu, ci ca la un înţelept. Spre deosebire de alţii care veniseră să-L is­pi­teas­că, să-L prindă în cuvânt ori să fie vindecaţi ei sau cei a­pro­piaţi ai lor, tânărul bogat a ve­nit să-L întrebe de viaţa veş­nică. Este exclusă orice viclenie sau ipocrizie a tânărului, întru­cât în final vedem că el a plecat întristat.

După plecarea sa, Mântui­to­rul Hristos S-a întors către uce­nici şi le-a zis: Adevărat zic vo­uă, că un bogat cu greu va intra în Împărăţia cerurilor. Şi ia­răşi zic vouă, că mai lesne es­te să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bo­gat în Împărăţia lui Dum­nezeu (Matei 19, 23-24). Prin a­ces­te cuvinte Mântuitorul a a­ră­tat cât de greu se poate mântui un bogat. Unii exegeţi au in­ter­pretat aceste cuvinte a­ră­tând că în Ierusalim exista o poar­tă îngustă, strâmtă şi joa­să, numită „Urechile acului“, iar când o cămilă trecea prin a­ceas­tă poartă, trebuia să înge­nun­­cheze. Alţi interpreţi au tra­dus cuvântul grecesc „kamilos“ prin funia pe care o folo­seau marinarii. Indiferent de in­terpretare, sugestia este foar­te clară: „cu greu vor intra bo­ga­ţii în Împărăţia cerurilor“. U­cenicii plini de mirare L-au în­trebat zicând: „Cine poate să se mântuiască?“ (Matei 19, 25). Răs­punsul a fost „La oameni a­ceasta e cu neputinţă, la Dum­nezeu însă toate sunt cu pu­tin­ţă“ (Matei 19, 26).

Iubirea de bogăţie este idolatrie

Mântuitorul Hristos îi răs­pun­­de tânărului bogat care ca­u­tă desăvârşirea cu un ultim sfat: Dacă voieşti să fii desă­vâr­şit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea co­moa­­ră în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi (Matei 19, 21). A­cest sfat caută să-l elibereze pe tânăr din robia lumii şi de pu­terea celui rău. De aici în­ţe­le­gem că viaţa creştină trebuie să fie o viaţă liberă, des­po­vă­ra­tă de stăpânirea bogăţiei care îl oprimă pe om şi îl supune iu­bi­rii de arginţi.

Din cuvintele Mântuitorului re­iese faptul că posesia ma­te­ria­­lă îl robeşte pe om şi-l îm­pie­di­că să intre în Împărăţia lui Dum­nezeu. „Vinde averea ta“ în­­seamnă să se elibereze de povara bogăţiei materiale şi să se le­pede de toate grijile vieţii. În­ţe­legem mai bine aceasta din pil­dele comorii ascunse în ţ­a­ri­nă şi cea a mărgăritarului de mult preţ în care descoperirea Îm­părăţiei lui Dumnezeu îl fa­ce pe om să vândă întreaga sa avere pentru dobândirea bo­gă­ţiei netrecătoare. Bunurile materiale prin a căror dobândire şi po­sesie oamenii se consideră bo­gaţi sunt neglijabile faţă de totalitatea bunurilor pe care Dum­nezeu le dă tuturor.

În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă: „Dum­nezeu dă îmbelşugat, toate cele ce sunt mult mai de trebuinţă de­cât banii, precum aerul, apa, fo­cul, soarele şi toate asemenea a­cestora. Nu se poate spune că bo­gatul se desfată de raza soa­relui mai mult, iar săracul mai puţin. Nu se poate spune că mai îmbelşugat aer respiră cel bo­gat faţă de cel sărac, ci toate sunt deopotrivă şi de obşte. Pen­tru ce, dar, cele mai mari şi mai de trebuinţă şi susţi­nă­toa­re ale vieţii noastre Dumnezeu le-a făcut de obşte, iar cele prea mici şi mai de puţin preţ cum sunt banii, nu sunt obşteşti? Ca să se alcătuiască viaţa noastră şi să avem unde deprinde vir­tu­ţi­le“ (Omilie la statui 2, 6).

De asemenea, şi Sfântul Si­me­on Noul Teolog arată că toa­te lucrurile lumii sunt comune tu­turor oamenilor tot aşa cum sunt comune lumina şi aerul pe ca­re îl respirăm. Toate au fost fă­cute spre folosul şi desfătarea tuturor, fără a le lua cineva în stăpânire. Omul devine prin pa­tima posesiei, apărută din lă­comie, rob şi paznic al celor a­go­nisite. De aceea, bogaţii care dau milostenie nu se îndreaptă prin aceasta, nici nu încetează să fie vinovaţi de lipsurile şi gre­utăţile oamenilor pe care i-ar fi putut ajuta şi nu i-au ajutat. Dumnezeu însă iartă ne­drep­­tatea aceasta şi făgădu­ieş­te că va răsplăti pe omul care dă cu bucurie averea fraţilor lui să­raci dacă el se întoarce liber la Dumnezeu şi urmează calea poruncilor Lui (Cateheza a 9-a).

Omul este iconom sau chi­ver­nisitor al bunurilor aflate la dis­poziţia lui şi nu stăpân al a­ces­tora. De aceea, Sfântul M­a­xim Mărturisitorul face o deo­se­bire între posesia împătimită şi cea nepătimaşă a bunurilor. Iu­birea de bogăţie nu-l lasă pe om să trăiască şi să rodească în credinţă, ci îl duce la moarte spi­rituală. Scriitorul bisericesc Cle­ment Alexandrinul arată că bo­gat nu este cel ce are, ci cel ce dă­ruieşte la rândul său, în­tru­cât dăruirea îl arată pe acela fe­ricit, iar nu averea (Peda­go­gul 3, 6, 35). Deci, bogat nu este cel ce strânge bani sau îşi satis­fa­­ce la nesfârşit dorinţele şi pof­te­le, ci bogat este acela care se mul­ţumeşte cu cât are şi nu pof­te­şte mai mult: „Cea mai mare bo­găţie este să fii mulţumit cu ce ai“ (Cicero). Ceea ce îl face pe om sărac este pofta fără mă­su­ră sau cu nesaţ, de aceea Sfân­tul Ioan Gură de Aur îndeam­nă: „Voieşti să te faci bogat, tu, să­racule? Dispreţuieşte banii a­ces­tei lumi; socoteşte-i a fi ni­mic, după cum nimic şi sunt; lea­­pădă pofta bogăţiei şi te-ai îm­bogăţit“. Adevărata bogăţie es­te ascunsă şi cultivată în sta­rea de sărăcie materială, iar creş­tinul adevărat poate fi să­rac, dar poate să-i îmbo­gă­ţeas­că pe mulţi. Poate să nu aibă ni­­mic, dar să deţină totul. Mân­tui­torul îl cheamă pe om să se eli­bereze de înşelăciunea şi gri­ja lumii şi să se încre­din­ţeze iu­bi­­rii şi proniei lui Dum­nezeu.

În zilele noastre, bogăţia şi să­­răcia sunt realităţi neîncetat ac­tualizate, iar inegalitatea re­par­tiţiei bogăţiei devine tot mai ma­re. În condiţiile în care pre­do­­mină economia cu conţinut mo­netar, şi nu productiv, banul de­vine principalul etalon, iar iu­birea de arginţi devine pati­ma tuturor. Fiind asociată cu vin­derea lui Hristos, iubirea de ar­ginţi este numită de Sfântul A­postol Pavel rădăcina tuturor re­lelor (1 Timotei 6, 10). Banul ca­pătă în viaţa omului dimensiuni metafizice şi devine zeul ma­mona, care se împotriveşte lui Dumnezeu. Părerea că ba­nul ar avea doar o importanţă e­conomică şi socială, fără im­pli­caţii morale, este greşită. Un au­tor creştin atrăgea atenţia a­su­p­ra faptului că banul induce ilu­zia că posedă multe dintre ca­racteristicile unei divinităţi: pa­re că oferă siguranţă, că ne o­fe­ră libertate, că ne conferă pu­tere şi pare să fie omnipre­zent. Iar lucrul cel mai sinistru es­te că îi creează omului iluzia că este atotputernic. Banul a­jun­ge să pretindă loialitatea şi dra­gostea care I se cuvin numai Lui Dumnezeu şi are pute­rea de a ne prinde în capcană.

Camăta, condamnată cu tă­rie în Sfânta Scriptură şi în tra­diţia Bisericii, a devenit mo­da­litatea clasică de a-i exploata pe ceilalţi. A considera că timpul înseamnă bani înseamnă a tran­sforma timpul şi viaţa omu­lui într-o afacere. Globa­li­za­rea banului şi a exploatării ce­lor slabi duce la o şi mai ac­cen­­tuată sărăcire a celor deja s­ă­raci şi la accelerarea acumu­lă­rii bogăţiei de către cei mai bo­gaţi. De asemenea, creşte ten­dinţa oamenilor de a căuta câş­tigul uşor, sub orice formă. În acest registru idolatru, unde suc­cesul se măsoară în funcţie de bani şi de posesiuni, lipsa de scru­pule, specifică epocii noastre, permite recurgerea la ne­drep­­tate, înşelăciune, violenţă, cri­mă, complicitate şi imorali­ta­­te. De aceea este bine să ne a­du­cem aminte de cuvintele Mân­tuitorului, care ne spune: „Ve­deţi şi păziţi-vă de toată lă­co­mia, căci viaţa cuiva nu stă în prisosul avuţiilor sale“ (Luca 12, 15). Şi adaugă: „Ceea ce la oa­meni este înalt, urâciune este înaintea lui Dumnezeu“ (Luca 16, 15).

Poruncile divine, loc de întâlnire cu Dumnezeu

Faptul că Mântuitorul îl chea­mă pe tânărul bogat să vân­dă toate averile sale şi să-I ur­meze arată că Iisus Hristos es­te capătul poruncilor. Tână­rul bogat trebuia să înţeleagă po­runcile, pe care pretindea că le respectă, drept căi spre în­tâl­n­irea cu Dumnezeu. Urma­rea lui Hristos este consecinţa fi­rească a călătoriei pe calea po­runcilor. Respectarea exteri­oa­ră a poruncilor nu prileju­ieş­te întâlnirea cu Dumnezeu. Tâ­nă­rul bogat Îl întâlneşte pe Fiul Lui Dumnezeu, dar sufle­teşte este departe, de aceea nu poa­te să-L urmeze.

În calitatea lor de cuvinte dum­nezeieşti, poruncile sunt aşa­dar locul întâlnirii omului cu realitatea divină, locul gus­tă­rii Adevărului divin: „Gustaţi şi vedeţi că Bun este Domnul“. Prin poruncile divine omul gus­tă bucuria dumnezeiască, spre de­osebire de principiile şi legile o­meneşti care, fiind lipsite de un suport real, devin artificia­le. Poruncile nu trebuie numai în­tâlnite, ci ele trebuie contem­pla­­te şi cugetate de către om în ca­litatea sa de chip al lui Dum­nezeu şi în devenirea sa spre ase­mănarea cu Dumnezeu: „La po­­runcile Tale voi cugeta şi voi cu­noaşte căile Tale. La îndrep­tă­rile Tale voi cugeta şi nu voi ui­ta cuvintele Tale“ (Ps. 118, 15-16). Împlinirea poruncilor es­te urmată întotdeauna de cu­noaş­terea lui Dumnezeu. Făp­tui­rea şi cunoaşterea sunt nedes­părţite.

Sfinţii Părinţi au arătat de ne­numărate ori că poruncile di­vine nu trebuie să fie reduse la nişte fenomene pur morale. Ast­fel, Sfântul Grigorie Pala­ma, apărându-i pe isihaşti în se­colul al XIV-lea, a arătat că prac­ticarea poruncilor nu este nici­decum inferioară cunoaş­te­rii lui Dumnezeu şi că nu se poa­te separa învăţătura despre A­de­văr de practica Adevărului. Mân­­­tuitorul Iisus Hristos ne spu­­­ne: „Dacă Mă iubeşte cine­va, va păzi cuvântul Meu şi Ta­tăl Meu Îl va iubi şi vom veni la el şi vom face locaş la el“ (Ioan 14, 23).

Sfântul Grigorie Palama a­ra­tă că lucrarea poruncilor du­ce la unirea şi asemănarea cu Dum­nezeu. Păzind poruncile în via­ţa cotidiană, omul ajunge să con­temple poruncile dumne­ze­ieşti din creaţie (raţiunile divi­ne) şi să vadă însăşi Slava lui Dum­nezeu. Contemplarea po­run­­cilor dumnezeieşti este „os­pă­tare din privirea duhov­ni­ceas­că, care se descoperă şi lu­mi­­nează, îndumnezeieşte şi hră­neşte în chip înţelegător pe tot cel ce prin curăţia inimii pe­tre­­ce în ea în chip înţelegător, mai bine zis duhovniceşte“. Ci­ne nu trăieşte în duhul porun­ci­lor lui Dumnezeu zăboveşte în­tr-o lume falsă, într-o pseu­do-realitate, care îi face pe oameni să fie lipsiţi de consisten­ţă, precum „praful ce-l spulbe­ră vântul de pe faţa pământului“ (Ps. 1, 4). Cel care cugetă la „le­gea Domnului ziua şi noap­tea“ (Ps. 1, 2) este „ca un pom ră­sădit lângă izvoarele apelor“ (Ps. 1, 3). El se adapă şi tră­ieş­te din adevăr sau, cum spun Sfin­ţii Părinţi, din izvorul dă­tă­tor de viaţă al poruncilor di­vi­ne în care sălăşluiesc bucuria şi fericirea.

Lucrarea poruncilor este ast­fel nu numai o formă de cu­noaş­tere, ea ne apropie nu numai de lucruri, ci ne apropie de Dum­nezeu. De aceea, poruncile sunt locul unde Îl întâlnim pe Dum­nezeu personal. Iubirea po­runcilor este însăşi iubirea de Dumnezeu, întrucât, după cum arată Sfântul Maxim Măr­­tu­risitorul, Însuşi „Cu­vân­tul lui Dumnezeu se află tainic în fie­care dintre poruncile Sa­le, iar Dumnezeu şi Tatăl se află în­treg nedespărţit în în­treg Cu­vântul Său în chip fi­resc“. Prin ur­mare, cel care pri­meş­te porun­ca dumnezeiască şi o împli­neş­te primeşte pe Cu­vân­tul lui Dum­nezeu Care Se află în po­run­că. „Iar cel ce a pri­mit pe Cu­vântul în porunci a primit tot­odată prin El pe Ta­tăl Care Se află în El în chip firesc şi pe Du­hul Sfânt Ca­re se află în El în chip fi­resc. Cel ce a primit o po­runcă şi a împlinit-o a primit tai­nic pe Sfânta Treime“ (Sf. Ma­xim Măr­turisitorul, Două su­te de ca­pete despre cunoş­tin­ţa de Dum­nezeu, Filocalia 2).

Întâlnirea cu Dumnezeu în po­runci şi primirea Lui în­seam­nă locuirea Celui Necu­prins în ini­mile oamenilor. Po­run­cile con­stituie izvorul unei bu­curii ne­asemuite pe care omul o gus­tă profund nu ca pe un sentiment apărut dintr-o anu­mită sa­tisfacţie intelectu­a­lă, ci dim­po­trivă, ca bucurie a îm­păr­tă­şi­rii de adevărul dum­nezeiesc, a gustării cuvin­te­­lor pe care ni le adresează Cu­vântul lui Dum­nezeu, a hră­nirii cu po­run­cile Sale.

Având în vedere aceste în­vă­ţă­turi ale Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi, înţelegem că nu este esenţial să faci doar fap­te de milostenie. Faptele de mi­lostenie precum ajutorarea să­racilor, milostenia faţă de ei sunt făcute şi de cei care nu cred în Dumnezeu. Milostenia tre­buie să izvorască din aceas­tă întâlnire a omului cu Dum­nezeu. Chiar fapta de milostenie nu este eficientă prin sine în­săşi, ci trebuie să izvorască din darul lui Dumnezeu, întru­cât „fără de Mine nu puteţi face nimic“ (Ioan 15, 5).

În ceea ce priveşte împăr­ţi­rea oamenilor în bogaţi şi să­raci, aceasta se poate face din do­uă perspective: una bazată pe posibilităţile economice sau pe situaţia socială şi cealaltă per­spectivă întemeiată pe baza re­laţiei omului cu Dumnezeu. În concepţia omenească sunt con­sideraţi săraci toţi câţi nu au suficiente bunuri economice şi îşi pun nădejdea în Dum­nezeu, trăind în mod direct de­pen­denţa lor de El. Bogaţi sunt con­sideraţi cei care deţin din bel­şug bunuri economice şi se ba­zează pe ele, uitându-l pe Dum­nezeu. Bogaţii au falsa sen­zaţie a suficienţei de sine, fiind de fapt prizonieri lumii şi robi fricii de stricăciune şi de moar­te. Săracii rămân în hota­re­le firii omeneşti şi caută îm­pli­nirea lor la Dum­nezeu. De a­ce­ea Hristos îi feri­ceş­te ca moş­te­nitori ai Împă­ră­ţiei lui Dum­ne­zeu.

Marile frământări ale lumii mo­derne şi postmoderne au fost drep­tatea socială, egalitatea, des­fiinţarea prăpastiei dintre bo­gaţi şi săraci. Toate aceste de­ziderate au devenit sloganuri uto­pice ale unor ideologii care au distrus omul concret, l-au de­­personalizat. Dreptatea la ca­re aspiră oamenii nu se reali­zea­ză prin fapte omeneşti, ci es­te dreptatea lui Dumnezeu, în­dreptarea „în dar cu harul lui Hris­tos de care ne bucurăm prin credinţă“ (Romani 3, 24). Re­laţia dintre Dumnezeu şi om, fe­lul în care omul se aşază în ico­nomia divină şi pătrunde în lo­gica judecăţilor dumnezeieşti sunt esenţiale pentru lucrarea mân­tuitoare a omului. De ace­ea, adevăratele fapte bune ale o­mului nu pot fi decât fapte te­o­logice în care omul nu face alt­ce­va decât să-I slujească prin se­meni lui Dumnezeu. Drepta­tea la care suntem chemaţi nu es­te o virtute omenească pe ca­re să o săvârşim noi, ci este drep­tatea lui Dumnezeu, care se cere cunoscută, învăţată şi slu­jită până ce noi înşine deve­nim drepţi şi pătrunşi de a­ceas­tă dreptate. Dreptatea socială lu­crată prin activitatea slu­ji­toa­­re şi filantropică a Bisericii es­te, în ultimă instanţă, act li­tur­gic. Lucrarea filantropică a Bi­sericii este intim legată de func­ţia liturghisitoare şi măr­tu­risitoare a Bisericii. Tran­sfor­marea slujirii milostivirii şi a dragostei într-o simplă lucra­re cu caracter social sau de cul­ti­­­v­are a bunăstării desfăşurată du­pă logica umanităţii secula­re sau în temeiul finalităţii po­li­tice devine un simplu acti­vism social.

La oameni aceasta e cu ne­pu­tinţă, la Dumnezeu însă toa­te sunt cu putinţă (Matei 19, 26). Sfântul Ioan Gură de Aur, in­terpretând aceste cuvinte ale Mân­tuitorului, spune că ele se re­fe­ră la lucrarea lui Dum­nezeu, ele arată că cel care vrea să îndeplinească porunca are nevoie de mult har. Prin a­ces­tea a mângâiat sufletele cu­tre­murate de spaimă ale uceni­ci­­lor, iar privirea Lui blândă şi dul­ce a potolit neliniştea lor. Mân­tuitorul i-a încurajat şi le-a vor­bit de puterea lui Dum­nezeu în care trebuie să aibă în­credere, rugându-L să le aju­te în această luptă pentru a do­bân­di viaţa veşnică.

Sfântul Grigorie Palama ne în­vaţă că mântuirea este darul ex­clusiv al lui Dumnezeu, iar vir­tuţile şlefuiesc sufletul pentru ca acesta să primească ha­rul tainic al dumnezeirii. Mân­tu­i­rea nu poate fi percepută ca o recompensă pentru asceza pe ca­re o săvârşesc sufletul şi tru­pul nostru. Asceza ca nevoinţă îl aşază pe om în darul lui Dum­nezeu. În cazul în care es­te un merit care ni se cuvine, a­tunci nu mai poate fi darul ex­clu­­siv al lui Dumnezeu, ci ca­do­ul pentru binele săvârşit. Lo­gi­ca darului este aceasta: pri­meşti ceva care simţi că de­pă­şeş­­te puterile şi meritele tale. Da­­rul te uimeşte pentru că nu-l me­riţi. Cadoul ţi se cuvine pentru că este o răsplată a unui e­fort depus. Mântuirea este un pro­ces al înfierii, al îmbrăcării în har şi al depăşirii tuturor ne­pu­tinţelor firii omeneşti. De a­ceea, Mântuitorul le răspunde u­cenicilor: „Cele ce sunt cu ne­pu­tinţă la oameni sunt cu pu­tin­ţă la Dumnezeu“.