Cu Ceasul IX, Vecernia de marţi seara a început Hramul Mănăstirii Ortodoxe Nicula, de lângă Gherla. Sute de creştini au participat la slujba de seară şi la citirea Acatistului Adormirii Maicii Domnului. Pelerinii ortodocşi şi-au aşezat corturile în poiană. Creştinii înconjoară bisericuţa de lemn în genunchi şi pe coate spunând rugăciuni, cu lacrimi în ochi. Deja câteva sute de credincioşi veniţi din diverse colţuri ale ţării, tocmai din Constanţa, Maramureş sau Bistriţa şi-au aşezat corturile şi păturile în jurul mănăstirii aşteptând marele praznic de sâmbătă – 15 august – Adormirea Maicii Domnului. La sărbătoare sunt aşteptaţi peste o sută de mii de credincioşi ortodocşi.

Mânăstirea Nicula este cunoscută ca unul dintre cele mai vechi aşezăminte monahale din spaţiul românesc – 1552; şcoală pentru „grija sufletelor şi învăţătura pruncilor” – 1659; centru de spiritualitate şi cultură prin: Icoana făcătoare de minuni, pelerinaj şi pictura pe sticlă – 1699. În anul 1326, Nicula era o pădure, în care s-a nevoit pustnicul ortodox Nicolae, cel care împrumută numele său pădurii, satului şi mânăstirii. Prima mărturie istorică ce atestă aşezarea monahală este legată de prezenţa unei biserici de lemn, stil maramureşan, cu hramul „Sfânta Treime”, datată 1552. Între 1712-1714 biserica se reînnoieşte, dar va cădea pradă unui incendiu în 1973, fiind înlocuită cu o biserică de lemn, datând din secolul XVII, strămutată aici din cătunul Năsal – Fânaţe.La 1659 este nu numai chinovie monahală, ci şi şcoală „împărătească” unde învăţau copiii din satele dimprejurul mânăstirii, călugărilor revenindu-le şi misiunea de dascăli.

Începând cu 15 februarie 1699, Nicula iese din anonimat, devenind unul dintre celebrele locuri alese de Maica Domnului. Icoana ei, pictată de preotul ortodox Luca din Iclod în anul 1681, avea să plângă timp de 26 de zile, ca o prevestire a tristelor evenimente ce vor avea loc în jurul anului 1700, atât pentru viaţa monahală, cât mai ales pentru întreaga Ortodoxie românească din Transilvania. Din acest moment Maica Domnului va deveni nădejdea izbăvirii din robie, boli şi nevoi, credincioşii obişnuindu-se a veni în pelerinaj, an de an, pe jos, cu prapuri, cântând: „Am venit Măicuţă să ne mai vedem, să-ţi spunem necazul care-l mai avem!” Plângerea icoanei va da naştere picturii pe sticlă, meşteşug călugăresc învăţat şi de săteni, Nicula devenind astfel prima şcoală de acest fel din ţara noastră. Această tradiţie este păstrată şi astăzi cu sfinţenie de către monahi, adăugând şi pe cea a picturii bizantine pe lemn.

Mănăstirea Nicula era locul de refugiu, lectură şi scris al Mitropolitului Bartolomeu Anania.

NapocaNews