Am citit cu mare atenţie de vreo două ori cartea „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al blocului sovietic cu România” (Ed. Rao) scrisă de reputatul istoric american Larry Watts. Vă spun de la început că nu prea am încredere în istoricii din Occident veniţi în România la studii de cercetare în anii comunismului. În general aceştia erau agenţi de influenţă sau chiar membri CIA. Nu cred în dragostea lor inopinată şi dezinteresată faţă de România şi români. Unii istorici americani au devenit chiar agenţi manipulaţi de DIE, iar alţii s-au balcanizat în aşa măsură că au fost demascaţi ca pedofili. Nu e cazul lui Larry Watts, care se prezintă ca un istoric serios şi bine documentat, dar totuşi când îi citeşti opera nu te poţi abţine să nu observi în subsidiar că foloseşte istoriografia ca bază în interesul relaţiilor strategice româno-americane. Mai mult, istoricul american pune istoria ca piedestal sau fundament solid al bunelor relaţii româno-americane din perioada comunistă. „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al blocului sovietic cu România” e o carte foarte bine scrisă şi cuprinde documete de arhivă inedite. Pe scurt teoria istorică a lui Larry Watts este următoarea: în ultimii ani ai domniei lui Gheorghe Gheorghiu Dej România s-a rupt de URSS, prin declaraţia PMR din aprilie 1964, adoptând un comunism independent faţă de Moscova. Această politică a fost continuată de secretarul general Nicolae Ceauşescu la cote ridicate, ajungând România să fie percepută de Moscova şi ţările din ramura de nord a blocului comunist: Polonia, Cehoslovacia, Ungaria şi RDG ca un stat inamic la fel ca şi o ţară occidentală. Larry Watts are meritul să developeze documente interne şi internaţionale prin care România era eludată din conducerea pactului de la Varşovia şi din CAER datorită politicii de independenţă şi apropierii de Occident, în special faţă de SUA. Moscova a creat chiar o comunitate de informaţii INTERKIT cu Varşovia, Berlinul de est, Praga, Sofia şi Budapesta pentru a izola Bucureştiul şi a-l denigra pe plan extern, mai ales după scena balconului din august 1968, când N. Ceauşescu a respins invazia sovietică şi a ţărilor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia. Politica lui Ceauşescu din 1968, de neamestec intern i-a adus de fapt pieirea în 1989 în urma puciului de factură moscovită condus de agenţii Moscovei, în frunte cu Ion Ilici Iliescu. Nici DSS nu a stat cu mâinile în sân ajungând să creeze o unitate specială anti-KGB, celebra 0110, care urmărea agenţiii Moscovei şi ai ţărilor frăţeşti pe teritoriul României, deci şi Bucureştiul privea ţările satelite Moscovei ca inamici. Pe acest fond conflictual, Ceauşescu şi-a îmbunătăţit relaţia cu SUA oferind chiar secrete politice sovietice, avertizînd NATO de planurile războinice ale Moscovei. Agentura de spionaj sovietică fiind cea mai puternică din lume a dus o politică inteligentă împotriva României lui Ceauşescu promovând Ungaria lui Janos Kadar şi Polonia lui Gomulka, ca ţările vedete ale „dizidenţei” blocului sovietic, de fapt uneltele docile ale Moscovei. URSS a încurajat pretenţiile Budapestei asupra Transilvaniei. E de reţinut că absolut toată ierarhia catolică maghiară din Ungaria era angajată/racolată ca agenţi AVO şi spionau Vaticanul în favoarea Moscovei. Europa Liberă în limba maghiară era infiltrată de agenţi AVO şi KGB, care lucrau pe o mână cu conducerea comunistă a Budapestei împotriva României. În schimb Radio Europa Liberă în limba română era înţesată de etncii evrei, mulţi agenţi KGB, care duceau o politică furibundă şi prostească împotriva RSR, că era condusă de un naţionalist…Ceauşescu. Toată conducerea diasporei maghiare din Occident se întâlnea în secret cu liderii comunişti ai Budapestei, primeau bani de la Janos Kadar, ca să denigreze regimul Ceauşescu, că luptă împotriva minorităţii maghiare. Politica Moscovei a dat până la urmă roade şi, în anii 80, România avea o imagine catastrofală în Occident, iar Ceauşescu perceput ca un dictator sângeros, deşi el nu avea mânile pătate de sânge ca Janos Kadar în 1956 şi generalul Jaruzelski în 1981, cu a sa legea marţială. Chiar şi la încheierea acordurilor de la Helsinki, KGB a reuşit să prezinte în media occidentală că România s-a opus Coşului III privind drepturile omului şi că Ungaria era vedeta deschiderii socialiste către Occident, total fals şi tocmai invers, Ceauşescu a colaborat cu preşedintele american Carter pentru acest pachet diplomatic şi Ungaria s-a opus. Kadar a avut însă sprijinul preşedintelului ţării gazde, Kekkonen, un agent plătit de Moscova cu bani mulţi să rămână la putere, în favoarea intereselor URSS.

fereste-ma-doamne-de-prieteni-razboiul-clandestin-al-blocului-sovietic-cu-romania_1_fullsize

În legătură cu această abordare recunosc onestitatea, acribia şi obiectivitatea istoricului Larry Watts, ceea ce mi se pare exagerat e folosirea independenţei lui Ceauşescu ca panaceu universal al bunelor relaţii româno-americane, în dauna situaţiei grele a românilor din ţară. Să nu idilizăm nici politica de independenţă a lui Ceauşescu. Aceasta era promovată în principal în interesul sporirii puterii cuplului dictatorial şi pentru creşterea cultului personalităţii care i-a exasperat pe români în anii 80. Watts e tezist când marşează numai pe politica de independenţă a lui Ceauşescu faţă de Moscova, ca premisă a strîngerii relaţiilor cu SUA. Ceauşescu dorea prin apropierea de SUA să nu fie îndepărtat de la putere de Moscova ca Dubcek la Praga, nu să o ducă românii mai bine sau să fie regimul liberalizat dimpotrivă, cu cât se strângeau relaţiile cu Washingtonul, românii o duceau tot mai greu, în lipsuri şi cu orizontul economic şi cultural tot mai redus şi cenuşiu. Toate acestea au dus la o reacţie perversă după 1985, românii priveau la Gorbaciov şi perestroika/glasnost ca la un model de deschidere socială şi politică, de liberalizare. Românii nu mai suportau să privească două ore la realizările cuplului Ceauşescu la TVR şi mutau antenele către bulgari sau unguri să vizioneze filme americane sau emisiuni occidentale, transmise în ţări care erau controlate de Moscova, dar popoarele lor aveeau acces la produse de larg consum şi occidentale, plus râvnitul Coca-Cola. Idealizarea „idependenţei” lui Ceauşescu era strict în interesul americanilor, românii sufereau un regim de tip asiatic în ultimii ani ai comunismului, în care perfida Budapesta părea o oază „gulaş” de Occident, deşi cu trupeţi sovietici pe străzi. Şi Albania, China sau Vietnam a dus o politică independentă brutală faţă de Moscova şi în anii 80 nici un român nu emigra în aceste ţări, ei treceau înot Dunărea la Belgrad unde Tito primea escadrile de avioane sovietice, ceea ce Ceauşescu refuza. Istoria trebuie mult mai nuanţată în stil european privind regimul Ceauşescu. Acest episod istoric comunist nu poate fi abordat în stilul clasic american: alb şi negru. E pro-american, atunci e alb, e anti-american, deci e negru. Până la urmă Ceauşescu era un comunist (naţional), care a condus o ţară socialistă şi a mers spre moarte cântând Internaţionala, nu Deşteaptă-te Române sau Doamne, Ocroteşte-i pe români.

Ionuţ Ţene