Doream mult să stau cu Nichifor Crainic. Prestigiul lui cultural era imens. Citisem regulat ”Gândirea”, cea mai bună revistă de la noi, dintre cele două războaie, condusă de el. Şi mai fusese și profesor de mistică la București, la Teologie.

Iată-mă acum cu el, dar nu singuri. Mai era și distinsul doctor Aurel Marin cu care mă revedeam acum, un profesor doctor în filosofie, și încă cineva, ale căror nume le-am uitat.

Crainic mă socotea un apropiat de el. La baie, unde timp de 20-25 minute eram mai mulți laolaltă, venea sub dușul meu să-mi mai spună ce a mai compus. Era foarte comunicativ.

Pe când ne plimbam liberi prin curtea temniței el mi-a spus că a stat de vorbă cu contele Betlen asupra Ardealului într-o seară și, peste noapte, ca răspuns, a făcut minunata poezie „Eu”, care mi-a spus-o si mie. Era ceva splendid.

Crainic era la mâncare de regim, la care seara primea și puțin lapte. Îmi propunea să-i dau ceva din mâncarea mea, ca să aibă ceva „balast”, la schimb cu ceva din mâncarea lui. Am primit, bineînțeles.

Era comunicativ și povestea frumos. El a spus că George Călinescu, marele critic literar, la el și-a început publicatiile, la Gândirea. Dar Gândirea neputându-l plăti cum ar fi dorit el, s-a mutat la gazetele evreiești: Dimineața, Adevărul, Lupta, gazete cu nuanțe de stânga, susținute de finanța evreiască, fapt ce a influențat gândirea lui.

În calitatea lui de secretar general la Ministerul Cultelor și Artelor în 1927, Crainic a avut nobila preocupare de a face o casă a scriitorilor, dar dintr-o anume defecțiune pe drumul lucrării, fiind Rebreanu președintele scriitorilor, casa nu s-a mai făcut. (…)

Un demers frumos a făcut Crainic după primul război mondial pentru cei condamnați pentru vederile lor pro-germăne și care au scris pentru nemți în timpul războiului, în foaia „Lumina”, ce se arunca în tranșeele soldaților noștri.

nicolae-grebenea

Ei au fost condamnați câte cinci ani. Între ei erau Ion Slavici, Stere, Arghezi, și alți șapte, toți deținuți politici. După ce aceștia făcuseră un an și jumătate de temniță, Crainic a apelat la Nicolae Iorga să ceară regelui Ferdinand să-i grațieze, ceea ce s-a și întâmplat.

Crainic se bucura de camaraderia din celula noastră și spunea că socotește că e cea mai bună celulă din Zarcă. Ar fi dorit să fie cu noi și Dumitru Groza, fostul șef al Corpului muncitoresc legionar.

Ca să treacă timpul frumos, l-am rugat să ne țină câteva lectii de mistică. A făcut niște expuneri superbe. L-a prezentat pe Dostoievski, Meister Eckart, și pe alții din Orient, începând cu Sfântul Simeon Noul Teolog, etc.

În fenomenul de plutire (levitație) a sfinților în marile lor extaze, am rămas uimit când am aflat că unii s-au ridicat nu numai până la înălțimea copacilor, ci chiar până la 150 de metri. Ei, ieșind din extaz, călcau pe aer în drumul lor, tot mai jos, tot mai jos, și trecea o oră până ajungeau să calce pe pământ. (…)

Şederea cu Nichifor Crainic a fost plăcută și a durat mai bine de două luni. Dar după aceea am avut mult de pătimit. Am înțeles: tot datorită lui au venit ispitele, deși, știind că „vorbește”, am fost atent, discret și reținut. N-am putut bănui pe altcineva din camera în care fusesem cu el. Şi pătimirea a constat tot din izolările cu pedeapsă din 10 zile sau din opt zile, nu din izolările „simple”.

Pr. Nicolae Grebenea – Amintiri din întuneric