Moartea lui Robin Williams a zguduit întreaga Americă, întreaga lume care l-a iubit pe acest inegalabil actor, care a adus râsul în sufletele a milioane de oameni. Oricum, lumea filmului este în stare de șoc. A fost un comediant cu totul special. Țin minte ce a mărturisit Robert de Niro atunci când a primit premiul Oscar pentru întreaga activitate, că filmul la care ține cel mai mult din vasta sa filmografie este Awakenings (1990), unde a făcut pereche cu Robin Williams, un actor pe care îl iubește enorm, evocând filmările cu el, care au fost memorabile.

Recent, am revăzut filmul Hook (1991) al lui Steven Spielberg, în care Robin îl întruchipează pe legendarul Peter Pan, film la care vom reveni cu o cronică specială, iar chiar în ziau morții lui Robin (o simplă concidență?), am revăzut o altă minune, filmul The Birdcage (1996), care înseamnă Colivia, deși la noi a circulat cu titlul Cabaret în familie. Robin îl joacă pe Armand, proprietarul unui bar de noapte numit “Birdcage”, unde și locuiește împreună cu prietenul și iubitul său de-o viață Albert (Nathan Lane). Atmosfera de cabaret este descrisă în funcție de capriciile lui Albert, pe rol de soție în relația cu Armand. Dar degringolada pamfletară se produce când Val, fiul lui Armand, de orientare sexuală scandalos de… normală, anunță că se căsătorește, deși are doar 20 de ani, și dorește să-și prezinte iubita tatălui său. În același timp și părinții fetei vor să-și cunoască viitorii cuscri, în condițiile în care tatăl fetei, Kevin (Gene Hackman), este senator, un politician conservator, care conduce Coaliția pentru Ordine Morală și căruia până și Papa i se pare o persoană destul de controversată. Întâlnirea celor două părți este de tot hazul, poate cea mai bună pagină de comedie modernă. Qui pro quo-urile se țin lanț, până la deconspirarea lui Albert, care jucase rolul de mătușă foarte simpatică, de care Kevin se îndrăgostise. Felul cum Armand încearcă să-și ascundă adevărata orientare sexuală, a sa, a lui Albert și a servitorului lor, îl dă peste cap pe Kevin, care mereu declară că nu înțelege nimic. Se pare că nici comentatorii filmului nu au înțeles nimic, în orice caz, Robin a intrat atât de bine în pielea lui Armand încât lumea a rămas de atunci cu impresia că el e homosexualal. Dar nu e. Nu a fost homosexual. Era creștin. Era dintr-o familie de catolici, el era de religie episcopală, iar mama sa adeptă a creștinismului de orientare științifică. A murit la 63 de ani, lăsînd în urmă trei copii minunați, în primul rând pe Zelda, actriță, numită astfel după Prințesa Zelda, un personaj al unui serial de mare succes.

Moartea lui Robin mi-a amintit de eminescianul “a învăța să mori”. Se spune că el s-ar fi sinucis din cauza depresiei. Asta spunea psiholoaga sa. Declarația respectivă a revoltat pe toată lumea. “Să se termine cu această teroare a psihologilor”, spunea o doamnă la Starbucks-ul de pe York Avenue, unde îmi petrec serile, citind “The New York Times”. Această manie de a te încredința psihologilor pentru orice problemă intimă, a produs multă nenorocire, o creat o industrie profitabilă în dauna a milioane de oameni, care s-au declarat depresivi, în loc să-și rezolve singuri problemele. Diagnosticul ”depresiv” a fost pus și pe cazul Robin. Dar el era o emanație pozitivă a naturii umane. Radia de energie pozitivă. Așa îl descriu toți care l-au cunoscut, în frunte cu Obama.

Se va scrie imens, se va vorbi mult timp de dispariția neașteptată a acestui artist, unul dintre cei mai titrați actori ai Americii, care a obținut toți laurii posibili. Avea de toate, era un om împlinit. Abia terminase filmările la o comedie ce va avea premiera în decembrie. Iar la începutul anului a mai realizat un serial. De curând, Niclole Kidman anunțase că e într-o mare depresie și se gândește să-și ia viața, cauza fiind faptul că nimeni nu o mai solicită într-un rol principal. Aceste cazuri au devenit o “rețetă” hollywoodiană, care este hrana permanentă a presei de scandal. Dar nu este cazul lui Robin. El avea împliniri artistice, materiale și familiare.

Marea lui chestiune a fost problema tuturor oamenilor, care vine la un moment dat, care este problema lui a învăța să mori. Eminescu, în faimoasa lui Odă (în metru antic), spune “Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”. Deci poetul nostru era pregătit pentru moarte. A știut să moară? E greu de spus, dacă ne gândim cum a fost el internat forțat, dacă ne gândim că moartea sa a avut la bază o eroare medicală, iar unii o asociază cu o crimă. A muri însă însemnă a rămâne “pururi tânăr”.

Și Robin Williams a căutat să învețe să moară. Toată viața lui a fost un chin de a muri. Și lui i-a apărut în cale suferința (“suferință tu, dureros de dulce”), căutând să bea până la fund “voluptatea morții / Ne’ndurătoare”. Din când în când, aflam că a fost dus la dezalcoolizare, că a devenit abstinent, apoi că e dependent de cocaină, dependență necesară, zicea el, pentru a scăpa de stess-ul muncii. Mereu a căutat să fie liniștit. Și prin cocaină, zicea că obține acestă liniște. E posibil să fi fost un om bolnav psihic. Fiindcă rolurile sale au ceva agonic. El face un comic special, din zona paranormalului. Nu seamănă nici cu Chaplin, nici cu Jim Carrey, nici cu umorul absurd cultivat de frații Coen sau de Sacha Baron Cohen, nu semăna cu nimeni, avea o notă aparte, părea un extraterestru căzut din lună printre oameni. Un timid care ia cu asalt zonele fantasticului. De altfel, primul său rol de televiziune, care i-a adus faima, a fost un personaj extraterestru, Mork. Făptura lui părea că ne vorbește asemenea poetului: “Ard de viu chinuit ca Nesuss”.

Recent am văzut o altă minune, The Fisher King, un film fantastic, parabolic, în care Robin face un rol semnificativ pentru tipul de umor care îl caracterizează, pe care l-a introdus în lumea filmului. Îl voi comenta ca un omagiu adus acestui actor-fenomen, care mai avea mult/multe să dăruiască lumii, care încă nu învățase să moară, deși poate și el, care auzea voci, a simțit o împăcare cu sine, așa cum încheie poetul:

Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!

*

Total crazy, un altfel de „zbor deasupra unui cuib de cuci”, este The Fisher King / Regele pescar (1991), al lui Terry Gilliam, cu Jeff Bridges și Robin Williams în rolurile principale, pe nume Jack și respectiv Perry, deși premiul Oscar l-a obținut Mercedes Ruehl, pentru rolul Anne Napolitano, iubita lui Jack. Filmul a mai fost nominalizat la Oscar pentru scenariu, decoruri, muzică. Și Robin Williams a fost nominalizat la Oscarul pentru rol principal, dar el obținuse anterior Golden Globes, ca și Mercedes Ruehl, ale căror prestații au impresionat și alte festivaluri. Ca și Terry Gilliam, de altfel, un regizor fantezist prin excelență, imprevizibil, care îmbină grotescul și umorul cu fantasticul într-un aliaj sui-generis, ca în The Adventures of Baron Munchausen (1988), The Brothers Grimm (2005) sau The Imaginarium of Doctor Parnassus (2009). Așa cum în The Zero Theorem (2013) suntem plasați în lumea computerilor, în care un hacker testează rezistența limitelor umane.

Formidabil este cântarul cu care Gilliam îmbină mituri clasice, cunoscute, cu noi fantezii hollywoodiene, cum ar fi viziunile post-apocaliptice. Multe din filmele sale scapă oricăror clișee, sparge limitele oricărei povești, regizorul nu respectă convențiile, este mai mult decât experimental. Iar Robin Williams e actorul care îi vine ca o mănușă.
Experimentul poate fi depășit prin fantezie. Fantezia este singurul mijloc de a înlocui convingător orice convenție artistică. Mai ales când ai personaje care țin de această sferă a miracolului, cum este teribilistul Jack și vizionarul nebun Perry. Aici mitul de referință este Sfântul Graal, adus în actualitate, într-o lume aflată în dispersie, o lume dystopică, în care nebunii sunt personaje reale și normale. Înseși personajele feminine au această doza de delir, de permanente ieșiri din matcă.

Și în The Fisher King, așadar, Terry Gillian dovedește ce miracol este cinematograful, dacă e folosit cu ingeniozitate, ca o armă a libertății spiritului. Regizorul sfidează orice convenție cinematografică, realizând un univers bizar, o poveste curioasă, cu personaje la limita realității. Jack este un DJ de radio, care, atunci când este sunat de un psihopat, îl convinge să arunce în aer restaurante, mașini, ca și pe el însuși. Ceea ce se și întâmplă. După 3 ani, când Jack, plin de remușcări, se plimbă pe stradă, este atacat și i se dă foc, dar este salvat la timp de un vagabond, Perry. Jack leagă o conversație cu salvatorul său și află că Perry este într-o misiune aleasă, aceea de a găsi Sfântul Graal. Jack încearcă să-și plătească datoria față de ciudatul om, oferindu-i bani, dar Perry refuză, acceptând doar ajutorul DJ-ului în realizarea misunii sale. O ființă fantastică, sub formă de văpăi, care scoate foc pe nări, un fel de monstru al aerului, îl atacă pe Perry, care, rănit, ajunge în spital. Este total imobilizat. Jack îl vizitează și își dă seama că singura posibilitate de a-l învia este să-i aducă obiectul mult râvnit, cupa Graalului. Jack va face o spargere periculoasă, dar foarte ingenioasă, la un castel, de unde ia această cupă și i-o aduce lui Perry, care își revine în simțiri în momentul când atinge cupa. Cei doi vor fi fericiți, reușind să-i mobilizeze și pe nebunii din spital și să facă un cor al eliberării. Cântă împreună într-un extaz general. Jack și Perry devin astfel simboluri ale evadării, deși sunt doi proscriși ai lumii, care se luptă cu adversitatea secolului, cum zic ei.

Filmul se încadrează în genul fanteziei debordante, fără limite, marcat de John Updike, care a inspirat Vrajitoarele din Eastwick (1987), genul de film în care plăcerea estetică se naște din natura ei originară, care este gratuitatea. Într-o lume pragmatică, rar se întâmplă să mai vedem așa ceva, adică să ne amintim că arta este un domeniu al esteticii marcat de ceea ce Kant numea „finalitate fără scop”. La această condiție însă nu poate aspira oricine. Aș spune că e nevoie de o educație solidă sau chiar de vocație. Iar Robin Williams avea această vocație, el se afla în zona eterică a trăirilor paranormale, a gratuității absolute.

Grid Modorcea
Corespondență de la New York