Există un rău egal în amândouă ereziile: atunci când oamenii înjosesc Fecioara şi atunci când, dimpotrivă, ei o slăvesc peste măsura cuvenită (Sfântul Epifanie al Ciprului).

“Devoţiunea mariană a apărut în Răsăritul creştin şi s-a răspândit în Apus. Aşadar, ar putea să pară că, dacă romano-catolicii şi ortodocşii sunt uniţi în privinţa vreunui subiect, acela ar fi închinarea datorată Maicii Domnului, Maica tuturor creştinilor. Din păcate, adevărul nu este acesta. Aşa cum Biserica romano-catolică a adăugat pe Filioque la Crez şi a strâmbat dogma Treimii, aşa cum a absolutizat o părere unilaterală despre dogma mântuirii şi a dezvoltat-o într-o complexă teologie a meritului, purgatoriului şi indulgenţelor, şi întocmai cum a strâmbat unitatea întru pluralitate fundamentală a Bisericii primare prin transformarea papalităţii într-o monarhie universală, tot astfel Roma a dezvoltat învăţătura proprie despre Maica Domnului în ceva cu totul diferit faţă de învăţătura ţinută de Biserica primară.

Punctul principal al disputei îl reprezintă doctrina Imaculatei Concepţii, definită ca dogmă de Papa Pius al IX-lea în bula Ineffabilis Deus (1854). De vreme ce ortodocşii sunt adeseori acuzaţi de interpretare greşită – sau, cel puţin, răstălmăcire, voi reproduce paragraful relevant din Catholic Encyclopedia:

„În Constituţia Ineffabilis Deus din 8 decembrie 1854, Pius al IX-lea a pronunţat şi definit că Fericita Fecioară Maria, «în primul rând datorită concepţiei sale, printr-un privilegiu unic şi prin har dăruit de Dumnezeu, ţinând seama de meritele lui Iisus Hristos, Mântuitorul neamului omenesc, a fost ferită de orice întinare a păcatului originar». Subiectul acestei imunităţi faţă de păcatul originar este persoana Mariei în momentul creării sufletului său şi infuziei lui în trupul său. Termenul concepţie nu înseamnă concepţia activă sau generativă a părinţilor ei. Trupul său a fost format în pântecele mamei, iar tatăl şi-a avut rolul obişnuit în formarea acestuia. Întrebarea nu priveşte neprihănirea activităţii generative a părinţilor ei. Nici nu priveşte în mod absolut concepţia pasivă (conceptio seminis carnis, inchoata) care, conform firescului naturii, precede infuzia sufletului raţional. Persoana este cu adevărat concepută atunci când sufletul este creat şi infuzat în trup. Maria a fost ferită de orice întinare a păcatului originar din primul moment al însufleţirii sale şi graţia sanctificatoare i-a fost dăruită înainte ca păcatul să aibă vreun efect asupra sufletului ei. Esenţa formală activă a păcatului originar nu a fost îndepărtată de la sufletul său, aşa cum este înlăturat de la alţii prin botez; el a fost exclus, sufletul nu a existat concomitent cu păcatul. Starea de sfinţenie originară, inocenţa şi dreptatea au fost pogorâte asupra ei, prin care fiecare pată şi vină, toate efectele depravate, patimile şi neputinţele care legau esenţial sufletul ei de păcatul originar, au fost înlăturate. Dar ea nu a fost scutită de pedepsele temporale ale lui Adam – mâhnirea, infirmităţile trupeşti şi moartea. Imunitatea faţă de păcatul originar a fost dăruită Mariei printr-o singulară dispensă de la legea universală din aceleaşi merite ale lui Hristos, prin care alţi oameni sunt curăţaţi de păcat la botez. Maria avea nevoie de Mântuitorul răscumpărător pentru a obţine această dispensă şi pentru a fi absolvită de necesitatea şi datoria universală (debitum) de a fi supusă păcatului originar. Persoana Mariei, ca urmare a originii sale din Adam, ar fi trebuit să fie supusă păcatului, dar, fiind Noua Evă, mama Noului Adam, ea a fost, prin sfatul cel veşnic al lui Dumnezeu şi prin meritele lui Hristos, ferită de legea generală a păcatului originar. Răscumpărarea ei a fost chiar opera înţelepciunii mântuitoare a lui Hristos. El este un răscumpărător mai mare care plăteşte datoria pe care nu ar putea să o plătească cel care a căzut. Aceasta este semnificaţia termenului Imaculata Concepţie”.

Doctrina este fascinantă dintr-un mare număr de motive, și nu puţin datorită faptului că i s-au opus unii dintre teologii eminenţi romano-catolici, printre care Bernard, Bonaventura şi Toma d’Aquino, cu toţii sfinţi canonizaţi de către Biserica Romană. Mai mult, aşa cum arată Hilda Graef în excepţionala sa carte Mary: A History of the Doctrine and Devotion, primii partizani ai doctrinei, Eadmer şi Duns Scotus nu au fost canonizaţi de Biserică1. Într-adevăr, pentru cea mai mare parte din Evul Mediu târziu, doctrina a fost un motiv de dispută între Dominicani (adepţii lui Toma Aquinatul) şi Franciscani (adepţii lui Duns Scotus).

În mod clar, doctrina Imaculatei Concepţii este rezultatul „dezvoltării doctrinare”. Încă o dată, Ortodoxia nu o consideră pe aceasta drept o dezvoltare legitimă a expresiei doctrinare, ci o schimbare a substanţei teologiei. Imaculata Concepţie nu este doar o greşeală teologică; ea deschide uşa pentru viitoare „dezvoltări” încă mai periculoase decât aceasta.

Înainte de a prezenta obiecţiile ortodocşilor, trebuie să ne ocupăm de o răstălmăcire des întâlnită a surselor patristice. Apologeţii romano-catolici iubesc să frunzărească prin lucrările primilor Părinţi ai Bisericii, căutând pasaje (de obicei, desprinse din context), care sprijină cutare sau cutare doctrină romano-catolică – asemănător cu modul în care protestanţilor le place să caute în Biblie versete care sprijină orice idee nouă ce se întâmplă să fie „în vogă” în acea săptămână. Astfel, atât în presa populară catolică cât şi în unele scrieri academice, se pot găsi diverşi Părinţi greci citaţi în sprijinul doctrinei Imaculatei Concepţii. În legătură cu aceasta, este bine să o cităm pe Hilda Graef (o romano-catolică), care pune lucrurile la punct:

„În timp ce, în Vest, doctrina şi devoţiunea mariană s-au dezvoltat considerabil între secolele XI şi XV, în Răsărit ei au rămas, în anumite privinţe, mult mai statici. Pentru că aici, cele trei influenţe care au determinat în mare parte dezvoltările apusene, au lipsit: doctrina augustiniană a păcatului originar, care a jucat un rol decisiv în controversa legată de Imaculata Concepţie; un popor laic needucat şi adesea semi-barbar; şi scolastica. Cei mai mulţi autori care vor fi, de acum înainte, luaţi în considerare (autorii ortodocşi ai perioadei medievale – C.C.) au evidenţiat puritatea Mariei în termenii cei mai străluciţi şi, prin urmare, se regăsesc citaţi de către teologii latini, ca martori ai Imaculatei Concepţii, precum în cartea lui M. Jugie L’Immaculée Conception dans l’Écriture sainte et dans la tradition orientale (Rome, 1952). Pentru a evita prea multele repetiţii, voi spune o dată pentru totdeauna: mie mi se pare că toată chestiunea a fost privită de greci într-o altă lumină decât de teologii apuseni. În Biserica greacă, păcatul originar nu a jucat acel rol important pe care l-a avut în gândirea apuseană post-augustană. Încă de la început, a fost acceptat ca de netăgăduit faptul că Maria a fost cea mai pură creatură cu putinţă, cei mai de sus îngeri nefiind exceptaţi. Sfântul Ioan Damaschin chiar a considerat concepţiunea sa activă ca fiind în afară de păcat, dar nu a împărtăşit părerea lui Augustin despre păcatul originar ca vină moştenită transmisă prin actul sexual; pentru Sfântul Ioan Damaschin, chestiunea nu ridica acele probleme ca în cazul teologilor latini. Pentru că grecii considerau păcatul originar mai mult ca mortalitate, cu toate implicaţiile sale, iar Theotokos a fost supusă acesteia; ei nu au îndepărtat-o de aceasta. Pe de altă parte, deşi au afirmat deplina puritate a Mariei, s-au arătat mai puţin interesaţi decât teologii apuseni în problema momentului precis când s-a stabilit aceasta. Am putea chiar să spunem că latinii priveau problema din punct de vedere istoric, iar grecii – din punct de vedere metafizic; primii erau preocupaţi de momentul în care începuse această puritate, în timp ce ultimii, de faptul existenţei sale. Din acest motiv, eu nu cred că poate cineva să revendice aceşti autori pentru Imaculata Concepţie”2.

Exemplu sau excepţie?

Părintele Alexander Schmemman afirma odată că Imaculata Concepţie o face pe Fecioara Maria „Marea excepţie” a umanităţii, şi nu „Marele exemplu”. Aceasta este prima obiecţie la doctrină: o desprinde pe Maica Domnului de omenire, nu doar prin neprihănirea sa, ci şi din punct de vedere calitativ.

Teologii, atât din Apus cât şi din Răsărit, au preamărit neprihănirea Fecioarei. Într-adevăr, în ansamblu, imnografia Răsăritului este mai împodobită şi exuberantă decât cea din Apus. Prin urmare, cu toţii sunt de acord că Fecioara a fost neprihănită, dar cum şi când a fost astfel, şi ce implicaţii poate avea asupra felului în care ne raportăm la ea? Punctul de pornire al divergenţei de tradiţii a fost, aşa cum Graef a arătat atât de abil în citatul de mai sus, definiţia augustană a păcatului originar ca vină sau pată a păcatului lui Adam, care se transmite prin reproducere sexuală3. Astfel păcatul originar este considerat mai întâi de toate ca vină moştenită. Anselm de Canterbury rafinează oarecum acest termen, redefinindu-l ca absenţă a dreptăţii originare. Deşi Anselm nu a propovăduit Imaculata Concepţie – el a afirmat clar că Maria s-a născut cu păcatul originar, Graef menţionează rolul involuntar al lui Anselm în dezvoltarea ideii:

„Dacă Maria a fost cea mai curată dintre toate creaturile, şi dacă păcatul primordial a fost absenţa dreptăţii originare, atunci nu a mai fost nevoie ca aşteptarea efectelor Patimei lui Hristos să facă acceptabilă din punct de vedere teologic Imaculata Concepţie.”4

Această concluzie a fost trasă de ucenicul lui Anselm, Eadmer, care a scris „prima expunere detaliată a dogmei Imaculatei Concepţii”5. El a susţinut că, dacă un castan a putut creşte sub spini şi nu a fost vătămat de aceştia, atunci şi Dumnezeu a putut să aşeze lucrurile astfel ca Fecioara să fie concepută din părinţi păcătoşi, dar fără ca ea să fie atinsă de păcat. „Cu siguranţă El ar fi putut să o facă; aşadar, El a dorit aceasta, El a săvârşit aceasta”6.

Desigur, nici un creştin-ortodox nu ar putea nega că Dumnezeu poate face orice doreşte, dar aceasta solicită reformularea întrebării, în sensul „dacă a făcut sau nu în acest chip”7. Căci pentru Ortodoxie, omul nu moşteneşte vina pentru păcatul lui Adam, ci mai degrabă efectele acelui păcat, şi anume o fire supusă stricăciunii şi morţii8. A se reţine faptul că Ortodoxia nu a dezvoltat vreodată cadrul legalist pentru înţelegerea păcatului şi a mântuirii care s-a dezvoltat în Apusul vorbitor de latină.

Astfel, a spune că Fecioara a fost scutită de la păcatul originar este echivalent cu a spune că ea a fost scutită de firea umană. A se observa că, în explicarea doctrinei din Enciclopedia Catolică, se spune că păcatul originar nu a fost îndepărtat de la ea, ci exclus în întregime. Ea a fost scutită de păcatul originar şi de toate patimile care decurgeau din acesta. Într-adevăr, aceasta o face a fi o excepţie de la firea umană, şi nu îi este spre slavă.

Pentru Ortodoxie, slava Mariei se referă, în mod precis, la faptul că ea este un om ca şi noi, cu o fire umană supusă patimilor. Sfântul Ioan Maximovici de San Francisco scrie:

„Această învăţătură, care, aparent, pare a dori să o slăvească pe Maica lui Dumnezeu, în realitate neagă deplin toate virtuţile ei… Credincioşia şi sfinţenia ei s-au arătat prin faptul că ea, fiind «om, cu patimi asemenea nouă», atât de mult L-a iubit pe Dumnezeu şi I s-a dăruit Lui, încât, datorită curăţiei sale, ea a fost înălţată deasupra neamului omenesc. Din acest motiv, fiind mai înainte ştiut şi mai înainte hotărât, ea a fost învrednicită să fie curăţită de Duhul Sfânt Care S-a pogorât asupra ei şi să nască de la El pe Însuşi Mântuitorul lumii. Învăţătura harului lipsei de păcat a Fecioarei Maria îi neagă acesteia biruinţa sa asupra ispitelor; dintr-o biruitoare vrednică de a fi încoronată cu cununi de slavă, aceasta o transformă într-un instrument al providenţei lui Dumnezeu”9

Sfântul Ioan scoate în evidenţă aici un lucru important: dacă Maria a fost scutită de patimi, atunci fiat-ul său – acel Fie mie după cuvântul tău – este lipsit de importanţă. Nu a fost decât un instrument pasiv în planul mântuirii. Desigur, romano-catolicii ar nega, şi totuşi aceasta este inevitabila concluzie a doctrinei Imaculatei Concepţii. Interesant este faptul că enciclica Papei Ioan Paul al II-lea, Redemptoris Mater, a fost publicată în Statele Unite sub formă de carte, cu titlul God’s Yes to Man. Însă, pentru ortodocşi, Maria reprezintă răspunsul deplin, liber al omului către Dumnezeu. Fiat-ul ei este „Da-ul” omenirii către Dumnezeu:

„Ce îţi vom oferi Ţie, o, Hristoase, Care pentru noi Te-ai arătat om pe pământ? Fiecare creatură a Ta Îţi aduce mulţumire. Îngerii Îţi dăruiesc cântare; cerurile, o stea; Magii, daruri; păstorii, uimirea lor; pământul, peştera sa; pustia, ieslea; şi noi Îţi dăruim Ţie o Maică Fecioară” (Minei)10.

Traiectoria greşită

Pe lângă faptul că Imaculata Conceptie este bazată pe o înţelegere greşită a păcatului originar (şi a cadrului legalist adiacent), la care se adaugă consecinţa de a o face pe Fecioară o excepţie de la neamul omenesc, Ortodoxia se opune acestei dogme şi din pricina tendinţei naturale (dat fiind contextul) de înălţare a Maicii Domnului ca egală lui Dumnezeu Însuşi.

Această tendinţă poate fi deja observată la aceia care au definit primii doctrina. Eadmer spunea: „Câteodată, mântuirea este mai rapidă dacă pomenim numele Mariei decât numele Domnului Iisus”11. Motivul este că Fiul trebuie să respecte dreptatea strictă a lui Dumnezeu (din nou cadrul legalist!); astfel, dacă se face apel prin Maria, El apreciază meritul ei şi nu lipsa de merit a rugătorului12.

La sfârşitul secolului al XIV-lea, o călugăriţă franciscană, Brigita, a sprijinit doctrina Imaculatei Concepţii cu pretenţia că a avut „revelaţii” de la Fecioara însăşi. Conform Brigitei, Fecioara scurtează viaţa păcătoşilor pentru ca chinurile lor din Iad să fie mai puţine. Mai mult, ea a afirmat că Maria ar fi zis: „Aşa cum Adam şi Eva au vândut lumea pentru un singur măr, tot astfel, eu şi cu Fiul meu am mântuit lumea cu o singură inimă” (Revelationes, I, 35). A mers atât de departe încât a numit-o pe Maria Salvatrix13.

Un astfel de limbaj întunecă în mod periculos diferenţa dintre creatură şi Creator. Inevitabil, conduce la alte două doctrine, cea a Ridicării la cer – dogmatizată în 1950, şi ideea despre Maria drept Coredemptrix (Co-răscumpărătoare). Mulţi romano-catolici l-au îndemnat pe Papa Ioan Paul al II-lea să declare şi pe aceasta din urmă drept dogmă.

Cu siguranţă, Biserica Ortodoxă crede că trupul Maicii Domnului a fost ridicat la cer. Acest lucru este prăznuit la Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului de pe 15 august. Însă bula papală care defineşte dogma Asumpţiunii la cer (Munificentissimus Deus) este, în mod deliberat, neclară acolo unde ar trebui să se spună dacă ea a murit sau nu:

„imaculata Maică a lui Dumnezeu, Maria pururea Fecioara, atunci când s-a sfârşit cursul vieţii sale pământeşti, a fost înălţată cu trup şi suflet la gloria cerească”14.

În articolul din enciclopedie citat mai sus, Frederick Holweck afirmă fără echivoc că, în timp ce Maria a fost scutită de păcatul originar, ea nu a fost iertată de pedepsele temporale ale păcatului lui Adam, precum boala şi moartea. Dar aceasta nu mai are nici un sens. Dacă Fecioara este scutită de vina păcatului lui Adam şi deţine dreptatea originară, atunci ar fi nedrept faţă de ea a fi supusă pedepsei temporale a păcatului. De aici neclaritatea definiţiei. Mai mult, chiar dacă ea a murit, nu ar putea fi socotită, într-un fel, o acceptare voluntară a morţii, asemănătoare cu cea a Fiului ei?15

Astfel ajungem la termenul de Coredemptrix acordat Mariei. În prezent (în 1999 când autorul a scris această carte; n. ed.), există un curent de opinie – deşi ideea nu este sub nici o formă nouă, care încearcă a-l determina pe Papa Ioan Paul al II-lea să o declare pe Fecioara Maria drept „Coredemptrix, Mediatrix a toate harurile, Apărătoare a poporului lui Dumnezeu”. Conform susţinătorilor, Maria, prin suferinţa sa la picioarele Crucii, a pătimit cumva împreună cu Hristos, L-a ajutat în atingerea ţelului Său de răscumpărare a omenirii.

Toţi creştinii sunt consideraţi a fi împreună pătimitori cu Hristos. Sfântul Pavel vorbeşte chiar despre faptul că împlineşte în trup lipsurile necazurilor lui Hristos (Col 1, 24). Însă nu aceasta se are în vedere atunci când Maria este numită Coredemptrix. Şi nici doctrina nu spune că Maria a jucat un rol unic în istoria mântuirii prin faptul că a dat trup Cuvântului lui Dumnezeu. Mai degrabă, suferinţa Mariei, neîmpărtăşită de ceilalţi creştini, conlucrează cumva cu suferinţa lui Hristos în realizarea răscumpărării omului.

Dacă scoatem această idee din cadrul juridic al soteriologiei romano-catolice şi o aşezăm în cadrul soteriologiei ortodoxe, atunci absurditatea sa devine evidentă. În mod cert, Maria reprezintă „Da-ul” omenirii către Dumnezeu. Prin al său „fiat”, ea, în propria persoană, Îl primeşte pe Creator în lume. Cu toate acestea, doar Dumnezeu poate recapitula umanitatea în Sine Însuşi. Doar Dumnezeu putea distruge puterea morţii, umplând-o cu viaţa Sa nemuritoare. Cu ce ar fi putut Fecioara contribui la aceasta, în afara trupului pe care El şi l-a asumat?16

Ortodocşii o cinstesc pe Maica lui Dumnezeu ca pe „cea mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii”. Însă Fecioara Maria nu şi-a dat sângele sau viaţa pentru lume, ca răscumpărare pentru mulţi; ea nu a eliberat din Iad pe cei ţinuţi în el; ea nu a devenit primul rod pentru cei adormiţi; ea nu va veni din nou ca să judece viii şi morţii. Prin urmare, a o numi pe Maria drept Coredemptrix nu este doar o greşeală, ci şi o blasfemie şi o erezie.

Puterea evlaviei populare

Nu există nici o îndoială asupra faptului că, din punct de vedere istoric, dogma Imaculatei Concepţii a fost controversată. Aşa precum este şi termenul de Coredemptrix atribuit Mariei. Care este motivaţia pentru definirea acestor idei ca dogme oficiale ale Bisericii? Răspunsul este simplu: evlavia populară. Aceasta se manifestă în două moduri. Mai întâi: dorinţa de a o slăvi pe Maica lui Dumnezeu cât mai mult posibil şi de a defini rolul ei în mântuire cât mai deplin. În al doilea rând: nimeni nu poate subestima impactul avut de diferitele apariţii marianice.

Doctrinele mariane ale Imaculatei Concepţii şi Asumpţiunii, ca şi viitoarea dogmă Coredemptrix, sunt produsul unei dorinţe, pioase, fără îndoială, de a conferi Maicii Domnului cât mai multă cinstire. Petru de Candia (mai târziu, Papa Alexandru al V-lea) a zis referitor la Imaculata Concepţie: „Aş prefera să greşesc printr-un exces de laudă decât printr-unul de învinovăţire”. Cu alte cuvinte, este mai bine să spui mai mult decât mai puţin. Scrisoarea adresată Papei Ioan Paul al II-lea, prin care este îndemnat să promulge dogma Coredemptrix, susţine:

„Credinţa noastră este că o asemenea definiţie va lumina întregul adevăr despre Maria, fiică a Tatălui, Maică a Fiului, mireasă a Spiritului şi Maică a Bisericii”. Prin urmare, există dorinţa de a lămuri „întregul adevăr” despre Maria.

Acest principiu, care, se pare, acţionează la baza majorităţii „dezvoltărilor de doctrină” din Biserica Romano-Catolică, este evident în dezacord cu modul în care Biserica primară a abordat chestiunile de dogmă. Toate definiţiile dogmatice ale sinoadelor de la început au fost răspunsuri la anumite erezii. Biserica a definit dogma Treimii ca răspuns la arianism şi eunomism, dar Biserica însăşi nu a pretins vreodată să definească „adevărul întreg” despre Taina Treimii. Similar, definiţiile hristologice ale sinoadelor târzii au fost ocazionate de ereziile nestoriană, monofizită, monotelită şi iconoclastă. Nicăieri nu pretind Părinţii acestor sinoade că au definit „adevărul întreg” despre Taina Întrupării. Aceste definiţii nu şi-au propus nicicând să explice Tainele, ci să elimine opiniile false. Ele nu erau declaraţii atât afirmative cât limitative.

Numirea Maicii Domnului ca Theotokos (Născătoare de Dumnezeu) este instructivă, mai ales în acest caz. Sinodul de la Efes (425) a fost întrunit pentru a dezbate învăţătura Patriarhului Nestorie al Constantinopolului. El învăţa că Maria nu este Maica lui Dumnezeu, ci a omului Iisus, implicând, astfel, două persoane în Hristos: Fiul lui Dumnezeu şi omul Iisus. Definiţia dogmatică a Mariei ca Maica lui Dumnezeu a fost, aşadar, realizată pentru a asigura o înţelegere corectă a lui Hristos.

Acum, ce erezie privind firea lui Dumnzeu, a lui Hristos sau mântuirea omului, necesita definirea prin bulă papală a Imaculatei Concepţii în 1854, sau prin promulgarea Asumpţiunii, în 1950?17 Mai mult, ce altceva ar fi putut cere afirmarea Mariei drept Coredemptrix decât o dorinţă arogantă şi înşelătoare de a defini „întregul adevăr” despre Maica lui Dumnezeu?

Părintele John Meyendorff obişnuia să spună că Ortodoxia este singura religie care nu cere cuiva să creadă ceva ce nu este adevărat18. Acesta poate părea mai degrabă un compliment părtinitor, dar conţine un adevăr profund. Biserica Ortodoxă dogmatizează doar ceea ce este esenţial pentru mântuirea omului. Biserica nu dogmatizează chestiuni ce ţin de opinie (theologumena).

Pe de altă parte, Biserica Romano-Catolică a demonstrat o înclinaţie de a face doar aceasta. De ce procedează papii în acest mod? Fiindcă pot. Totul arată ca şi cum evlavia populară oferă pontifilor romani scuza de care au nevoie pentru a-şi exercita puterea de a defini infailibil noi dogme.

Influenţa evlaviei populare este observată în mod clar în impactul pe care apariţiile Mariei l-au avut asupra dezvoltării acestor doctrine. Brigita a avut viziuni cu Maica lui Dumnezeu care au confirmat doctrina Imaculatei Concepţii. Patru ani mai târziu de la promulgarea dogmei, Bernadette din Lourdes a avut viziuni în care o mică doamnă îi spunea: „Eu sunt Imaculata Concepţie”19. Numeroase apariţii ale Fecioarei au confirmat că ea este Coredemptrix.

Două lucruri trebuie subliniate în acest punct. Mai întâi de toate, în tradiţia ortodoxă sunt rare relatările despre viziuni şi apariţii. În ansamblu, literatura duhovnicească a Bisericii îi sfătuieşte pe creştini să fie cu foarte mare luare aminte în privinţa unor asemenea viziuni; există numeroase istorisiri despre monahi înşelaţi de viziuni ale „îngerilor”. În orice caz, chiar dacă o viziune poate fi acceptată ca autentică – şi acest lucru se întâmplă rar – cu siguranţă, viziunile nu sunt considerate a fi o bază pentru definirea dogmei.

În al doilea rând, cei care au avut marea majoritate a acestor viziuni sunt copii (Bernadette, Fatima, Medjugordje). Aceştia intră într-o stare ca de transă, au o viziune a Maicii lui Dumnezeu şi li se transmit mesaje, inclusiv „secrete”. În afara faptului că, de obicei, copiii sunt sensibili la sugestie şi cu greu pot fi consideraţi martori veridici, astfel de fenomene contravin trăirilor Sfinţilor din Biserica Ortodoxă. Cei din sânul Bisericii care au primit viziuni ale Maicii lui Dumnezeu sau ale Sfinţilor sunt, de obicei, asceţi, oameni cu experienţă. Adică persoane care s-au curăţit prin rugăciune şi nevoinţă ascetică.

Mai mult, noi nu cunoaştem precedente în istoria Bisericii ale faptului că Maica Domnului ar încredinţa „secrete”. Întreaga poveste aduce mai degrabă cu francmasoneria decât cu spiritualitatea ortodoxă. O asemenea acceptare răspândită a viziunilor se poate produce doar când există o imensă lipsă de discernământ duhovnicesc.

Fatima

Înainte de a încheia acest capitol, dorim să spunem câteva cuvinte despre „profeţiile” de la Fatima, în principal din cauza impactului lor asupra relaţiilor dintre catolici şi ortodocşi20. În 1917, o tânără fată portugheză, pe numele ei Lucia, şi alţi doi veri de-ai săi au început să aibă viziuni ale Fecioarei. La un moment dat, Fecioara i-a spus Luciei că Primul Război Mondial se va încheia pe 13 octombrie. În realitate, nu s-a terminat pentru alte încă treisprezece luni21. În pofida acestei profeţii false – un semn universal cunoscută despre un fals profet – milioane de romano-catolici, printre ei Papii Pius al XI-lea, Pius al XII-lea şi Ioan Paul al II-lea, au considerat această viziune drept adevărată.

Pe lângă prezicerea incorectă, Maria i-a mai dat Luciei o serie de trei „secrete”. Cel de-al treilea secret se află în posesia Vaticanului şi nu a fost dezvăluit în mod public, deşi se afirmă că Papa Ioan Paul al II-lea îl cunoaşte. Cel de-al doilea secret este cel care ne preocupă aici. Fecioara i-a spus Luciei că, dacă papa ar vrea să consfinţească Rusia Inimii sale Imaculate, atunci ea ar făgădui fără tăgadă convertirea Rusiei22, lucru care s-ar întâmpla într-o perioadă de pace mondială.

Mai întâi de toate, nu mă pot abţine să nu comentez această bizară obsesie romano-catolică referitoare la membrele trupului, fie că este Îndurerata şi/sau Imaculata Inimă a Mariei sau Sfânta Inimă a lui Hristos. O asemenea pietate este foarte străină conştiinţei ortodoxe.

În al doilea rând, făgăduinţa necondiţionată de convertire a Rusiei ridică un semn de avertizare pentru ortodocşi. Papa Pius al XII-lea a consacrat Rusia Inimii Imaculate în 1952. Mai mult, Papa Ioan Paul al II-lea şi-a declarat credinţa în aceste viziuni. Ce altceva poate însemna aceasta decât că Roma aşteaptă ca neamul ortodox al Rusiei să se convertească la romano-catolicism? Mai mult, nu este nici un secret faptul că viziunile de la Fatima se află în spatele unei mari mişcări de activitate misionară în Rusia. Cam atât s-a ales din declaraţia că Roma doreşte doar „reunirea Bisericilor”! Roma nu doreşte reunirea, ci subjugarea.

În al treilea rând, făgăduinţa unei păci mondiale ar trebui să fie suficientă pentru ca cineva să-şi dea seama că aceste „profeţii” nu sunt de la Maica lui Dumnezeu, ci de la tatăl minciunii. Conform Scripturilor, sfârşitul veacurilor va veni însoţit de războaie şi de zvonuri de războaie (Mt. 24, 6). Pentru a fi mai exacţi, o scurtă perioadă de pace peste lume va interveni la un moment dat, dar nu va fi de la Maica lui Dumnezeu, ci de la Antihrist.

Pe scurt, „profeţiile” de la Fatima sunt iluzii demonice. Faptul că zeci de mii, dacă nu milioane de romano-catolici (inclusiv câţiva papi) au fost înşelaţi de acestea, este o mărturie că Duhul dreptei socotinţe (al discernământului) a părăsit Biserica Romano-Catolică. Dar cum ar putea fi altfel? Pentru că Biserica Romano-Catolică a fost cea care a subordonat şi marginalizat Duhul Sfânt prin dogma Filioque. Pentru că Biserica Romană a definit energiile Duhului drept efecte create, astfel deposedându-l pe om de posibilitatea părtăşiei directe la Dumnezeu, limitându-l la o înţelegere a mântuirii externă, legalistă şi negându-i posibilitatea îndumnezeirii. Biserica Romană a fost cea care a eliminat nevoia de a exista Duhul unităţii în Biserică prin organizarea sa având ca model Imperiul Roman, creând o organizaţie universală, politică, condusă de un singur monarh infailibil. Din aceste cauze, excesele devoţiunii mariane sunt inevitabile.

(din: Clark Carlton – Adevărul Ortodoxiei faţă de Catolicism, editura Ecclesiast, 2010, traducere de Dragoş Dâscă)

Sursa: Război Întru Cuvânt