În căutarea lui Peer Gynt

De la Arcul de Triumf, monumant bandajat, aflat în reparaţii, se deschide o alee principală în Parcul Herăstrău. Numele Herăstrău, normal, vine de la fierăstrău (pe vremea lui Şerban Cantacuzino acolo se afla un gater), dar şi azi denumirea se potriveşte, fiindcă e cam “fierăstruit” / chinuit acest parc, în stare de abandon, cu alei neîngrijite, cu fantâni arteziene care nu merg, cu gropi şi instalaţii neterminate, cu copaci gâtuiţi, pe care se caţără lumea, cu mic cu mare, într-un fel de joc numit “Aventura Parc Herăstrău”, unde, cu 45 de lei, ai voie să urci prin copaci, să faci un circuit alpinic de la un copac la altul! Săracii copaci, ce chinuiţi sunt! Nimeni nu le aude bocetul. Iar iarba nu există. Un parc chel, fără verdeaţă. Bătrâna pădure moare, fiindcă nu există nici o preocupare ca acest parc să fie stropit…

Ei bine, pe aleea principală despre care am început să vă povestesc descoperi, în dreapta, un bust al lui Mark Twain, la care lătra furibund un căţel, fiindcă n-a scris el Câinele din Baskerville, deşi stăpânii lui ar fi putut să-i explice că Mark Twain a scris şi despre câini, cel puţin în Aventurile lui Tom Sawyer. Pe partea stângă a aleii, am descoperit un mic monumet dedicat lui Michel Jackson, cu inscripţia “His Music Will Live Forever”. Aşa este, Michael Jackson a compus o muzică nemuritoare, iar videoclipurile inspirate de ea sunt adevărate capodopere. Acum, în America, există o tendinţă de relansare a lor, recondiţionată pe 3 D. Ceva fanmtastic!

Mergând mai departe pe alee dai în aleea perpendiculară, care duce spre statuia lui Charles de Gaulle, privind spre televiziune. Bătrânul Charles e imaginat cu un pardesiu pe braţ, parcă ar fi Sherlock Holmes. Cineva cu o bicicletă (acolo e şi un loc de unde se închiriază biciclete, de aceea tot parcul e împânzit de biciclişti, care uneori se ciocnesc cu cei ieşiţi la plimbare!), îmi spunea: “Domnule, ce caută paparuda asta aici, ce, noi nu avem eroii noştri?”. Da, dar cum putem arăta obedienţă faţă de străini, dacă nu-i dedicăm o piaţă, cea mai mare din Bucureşti, unui erou naţional al Franţei? Desigur, nici o naţiune nu e uitată, fiindcă parcul e împânzit de statui ale unor mari scriitori universali, cum ar fi Balzac sau Tolstoi, da, dar acest lucru mi se pare firesc, mai ales când aceşti scriitori sunt în vecinătatea unor scriitori români. Lipseşte statuia lui Shakespeare, dar bine că nu lipseşte un bust al lui Eminescu, care e foarte încrâncenat. E tare supărat Eminescu, sigur e supărat pe români, de parcă le-ar spune că e uşor să scoată ţara la liman şi să o ducă pe drumul cel drept, dacă o iubesc. Cine iubeşte România, îi va descoperi lesne pe ticăloşii ei, pe cei care îi fac rău.

Şi în această rătăcire culturală, am întrebat unde este „Teatrul de vară”. Nimeni nu ştia. Doar un băiat de la un chioşc, mi-a explicat pe unde s-o iau ca să dau de acest teatru, unde, în tinereţea mea, am văzut spectacole de teatru şi de divertisment, ca şi multe concerte muzicale.

În imaginaţia mea americană, Herăstăru e un fel de Central Park al României, iar Teatrul de Vară trebuie să fie ca celebrul Public Theater, unde în fiecare vară are loc Festivalul Shakespeare. Cultura e calea cea mai simplă de a vedea diferenţele. Diferenţa dintre America şi România se vede izbitor comparând aceste două realităţi, cum arată cele două parcuri şi cum eşti primit la Public Theater, şi cum eşti primit aici. Desigur, aici nu eşti primit deloc, ba chiar ieşi cotonogit, dacă ai călcat în vreo groapă, pe care n-o vezi, fiindcă locul e neluminat. La câţiva metri de monumentul lui Michael Jackson se face o potecuţă, care duce spre Teatrul de vară. Era simplu să fie pus la această curbă un indicator: “Spre Teatrul de vară“, iar acolo, pe poarta de fier, să fie scris “Teatrul de vară Hereăstrău”, cum era scris odinioară. Odinioară, când teatrul nu era proprietatea lui Arşinel, directorul Teatrului “Constantin Tănase”, de care ţine acest Teatru de vară, care ar putea fi minunea minunilor europene dacă aici s-ar face cultură adevărată, dacă ar fi nu în grija unor ciubucari, ci a unor gospodari de soi, cum este doamna Anca Simionescu.
Am pronunţat acest nume, fiindcă distinsa doamnă estre vinovată de aventura mea “herăstroică” în căutarea lui Peer Gynt. Dânsa are o fundaţie, “Voci Strămoşi”, care îi defineşte românismul autentic. Şi prin ea, domnia sa se zbate să facă evenimente culturale, să-i bucure pe români. Cu eforturi deosebite – întrucât dânsa nu se află în gaşca băseiştilor –, a reuşit să producă aici un spectacol muzical. Dar nu de estradă, ci de muzică cultă, fiindcă acest spectacol pe care l-am căutat se numeşte Aventurile fantastice ale lui Peer Gynt.

Într-adevăr, fantastice, deşi aventurile, de regulă, sunt prin ele însele fantastice. Sigur, una este aventura în care ne introduce Peer Gynt şi cu totul alta aventura de a găsi teatrul, de a intra pe poarta lui de fier, unde era o îmbulzeală ca la rugbi, fiindcă, în lipsa unei case de bilete, biletele se luau din locul pe unde se intra spre arenă, impresia de ţigăneală fiind totală.

Teatrul este ca un templu, întrebaţi-l pe Radu Beligan, iar poarta de intrare trebuie să fie ca o intrare spre o aventură fantastică, ca un covor roşu spre o lume magică. Şi orice eveniment de artă în general trebuie să aibă un covor roşu imaginar şi o aură magică.
Şi aşa a fost conceput acest spectacol despre Peer Gynt, cu totul şi cu totul privat, creat de o echipă de artişti adevăraţi, demni de o soartă mai bună. În orice caz, orchestra, numită Bucharest Festival Orchestra, ar putea concura lesne marele orchestre simfonice de prim rang ale României. Această orchestră ar trebui să aibă locul ei în cadrul Festivalului “George Enescu”. La fel şi dirijorul ei, Cristian Lupeş, înzestrat cu calităţi muzicale şi spectaculare demne de muzicieni ca Nigel Kennedy, de pildă. În orice caz, de un astfel de muzician mi-a adus aminte Marius Manole, interpretul lui Peer Gynt, prin prestaţia lui finală. Dar ajungem şi acolo.

*

Spectacolul a avut două părţi, o primă parte a fost un fel de concert de estradă, de tipul James Last, care a constat din proiectarea unor imagini din filme hollywoodiene (soundtrack-uri Disney), în timp de Bucharest Festival Orchestra interpreta piese celebre de pe coloanele sonore ale acestor filme. Această “călătorie prin basmele muzicale ale lumii”, cum s-a numit greşit selecţia realizată, fiindcă e vorba numai de o selecţie muzicală hollywoodiană, a entuziasmat publicul meloman, fiindcă piesele erau toate cunoscute, fredonabile. Erau şlagăre muzicale, din filme ca Sunetul muzicii, Luminile oraşului, Titanic, Star Wars, Superman, Spiderman, Fantoma de la Operă, Piraţii din Caraibe, Tom şi Jerry şi terminând cu Frosen, filmul încununat în acest an cu marele Oscar, iar melodia lui principală, devenită hit, a fost cântată de Mediana Vlad, botezată Vocea Disney România (un nume manelist, desigur).

Aici se demască tendinţa americanizării României, cel puţin a culturii ei, în care tot ce se mişcă la noi se constituie în imitaţii ale succeselor americane. Şi mă gândesc la ce spunea recent Obama, ca un argument transmis lui Putin, că Rusia e tot mai izolată şi în mare criză: „De ce oare toţi emigranţii doresc să ajungă în America, nu în Rusia?”
Sigur, toţi au ca model inventivitatea americană, mai ales în materie de show, dar americanizarea nu înseamnă imitaţie, mai ales imitaţie proastă, aşa cum vezi pe micile ecrane româneşti, doldora de emisiuni americane prost imitate, cu oameni lipsiţi de talent, făcând eforturi schizoide să triumfe prostul gust. Efectele sunt derizorii. Există însă şi o calitatea a imitaţiei, aşa cum a dovedit James Last al nostru, Cristian Lupeş. El a avut ideea acestui show, având o experienţă anterioară cu seria de concerte Hollywood Music. Am mai aflat că a dirijat Filarmonica din Berna şi a participat la Festivalul “George Enescu”, ediţia 2011.

Sigur, meritul este al Fundaţiei producătoare, care a ştiut să-l atragă şi să parieze pe un astfel de proiect… jumătate american, deşi fundaţia are un colosal nume neaoş: „Voci Strămoşi”. Unde au fost însă strămoşii noştri în acest concert? Poate în vocile noastre interioare, care visează la o nouă sublimare contemporană a valorilor eterne ale acestui popor, aşa cum a reuşit cel dintâi Brâncuşi, să le dea o reprezentare genială.
Bineînţeles, aceste voci s-au găsit în partea a doua a spectacolului, care a avut o cu totul altă factură. Ambiţia lui a fost mare, de nivel competiţional mondial. Fiindcă echipa creatoare a atacat o piesă de rezistenţă a culturii universale, Poemul simfonic “Peer Gynt” de Edvard Grieg. El este bazat pe fabuloasa piesă cu acelaşi titlu a lui Ibsen, anunţată de la fel de fabulosul poem Brand, două texte de rezistenţă ale literaturii universale, parabole ale Omului însetat de Absolut, cu personaje simbol, personaje-idei. Nu e locul să analizez aici această piesă răscolitoare, care face o turnură faţă de tradiţia înrobitoare, de la Shakespeare la Schiller, anunţându-l deja pe Cehov. Cei interesaţi o pot găsi în studiul nostru din cartea Arta speranţei (2000).

Montarea a beneficiat de un decor minimalist, sugerând coloanele unui templu şi, în fundal, pânzele unei corăbii, colorate de proiecţii înşelătoare, asemenea iluziei ibseniene. Călătorie spre un liman de vis. O odisee modernă, în care Ulise e un tânăr norvegian tumultos, Peer Gynt, simbolul setei de absolut al omului. Aventurile lui sunt fantastice, cu adevărat în lumi fantastice, precum în ţara troll-ilor, asemenea lui Guliver în ţara Houyhnhnms-ilor, anticipând “inelele” lui Tolkien. Un troll este superior Omului, definit de Peer Gynt ca fiinţă lipsită de raţiune. Comparaţiile sunt îndrăzneţe, pe măsura luptei eroului cu obstacolele care îl împiedică să afle fericirea, să păşească spre absolut, asemenea srtrămoşului căutării, Ghilgameş.

Evident, nu lipsesc marile lui Iubiri, mama şi apoi minunata Solveig, faimoasa arie a lui Solveig fiind cântată de Miruna Oprea, o carte de vizită importantă pentru ea. Sigur, elementele de natură norvegiană, specific rurale, se îmbină cu reflecţii moderne, cu satira, ca în alte piese ale lui Ibsen, precum Constructorul Solness, latură amplificată în spectacolul de la Herăstrău total neinspirat de inserturi, de actualităţi, de racorduri cu realitatea de la noi. Aceste inserturi însă sunt un fel de diversiuni, care abat atenţia de la firul călăuzitor al poemului, de la profunda lui meditaţie asupra destinului şi mai ales asupra morţii, ca în balada Mioriţa. Aceste intruziuni seamănă cu actualizările nefericite ale folclorului românesc, când unui port autentic i se alipesc ţesături artificiale. În final, regizoarea Casandra Topo a amputat poemul ibsenian, l-a lipsit de esenţa lui. Este şi foarte greu să faci un asemenea spectacol, să stăpâneşti un asemenea text gridophanic, cu dinemsiuni metafizice.

De aceea, compromisul a fost inevitabil. În primul rând, prin alăturarea celor două părţi ale spectacolului. Sunt ca nuca în perete. Înţeleg, orchestra a vrut să ne arate ce poate. Apoi renunţarea până la capăt a textului, implicit a părţii coregrafice. Fiindcă până aici, spectacolul a beneficiat de o altă superbă reprerzentare, plastica fascinantă creată de un grup de dansatori, patru fete şi trei băieţi, dirijaţi de coregrafa Andreea Tănăsescu şi de coregraful-dansator Constantin Enache.

Evident, starul spectacolului s-a numit Marius Manole, în rolul lui Peer Gynt, numai că el a fost pe rol de recitator. El este actor, un actor formidabil, ar fi putut face acest rol ca personaj, trecând prin diferitele lui ipostaze, dar s-a limitat la câteva teatralizări, strâmtorate însă de papion, şi culminând cu prestaţia finală, când Cristian Lupeş l-a invitat pe Marius să urce la pupitru, devenind un fel de dirijor magic, à la Michael Jackson, dansând şi dirijând, făcând acrobaţii şi mişcări de felină. Excepţional actor, o bucurie să-l priveşti.

Cu aceste viitoare ajustări, spectacolul ar fi putut (ar mai putea) deveni de sine stătător, cu un succes de marcă pe scenele lumii.

*

Din păcate, Aventurile fantastice ale lui Peer Gynt au avut numai o singură reprezentaţie, iar spectacolul s-ar fi îmbunătăţit sigur după câteva reprezentaţii! Aici trebuie să ieşim pe poarta teatrului de vară, din atmosfera magică a lui Peer Gynt, şi să intrăm din nou în realitatea României.

Am arătat anterior ce s-a întâmplat cu Festivalul “Micul Paris”, ce eforturi de marketing privat stau la baza fiinţării lui. Sau mă gândesc la Festivalul Shakespeare de la Craiova, cu ce chinuri se face! Emil Boroghină, directorul lui, este un monument al mutilării, al sacrificiului neîntrerupt. Cred că de vreo 10 ani nu mai aduce salariul acasă! Seamănă cu un personaj de Giacometti. Şi el are relaţii, e luptător bătrân pe aceste meleaguri, nu este la început, ca Raluca Chifane-Wagenhäuser. Aşa ceva s-a petrecut şi în cazul spectacolului cu Peer Gynt. Am avut ocazia să discut cu producătoarea lui, Anca Simionescu, directoarea Fundaţiei Voci Strămoşi, care a organizat evenimentul.
Şi am aflat lucruri care dovedesc marea criză prin care trece cultura în România. Spectacolul, care merita văzut şi răsvăzut, s-a jucat o singură dată, cum am spus. O singură dată! De ce? Fiindcă nu sunt bani pentru un nou spectacol. Şi d-na Simionescu mi-a făcut un calcul şi câteva destăinuiri, care sunt de interes public, de aceea îi cer iertare că am să le notez aici, pentru a trage învăţăminte, pentru a vedea personalitatea acestei doamne şi poate că cineva aude şi o va ajuta în continuare.
După multe încercări şi multe proiecte depuse peste tot în decursul timpului – şi neaprobate, doamnei Simionescu i s-a acceptat, în sfârşit, proiectul Peer Gynt, care se încadrează în programul Fundaţiei, pe ideea spusă de domnia sa: „Eu încerc să promovez in primul rând tinerii artişti care nu pot penetra garda veche de dinozauri ai culturii româneşti”.

Şi mi-a dat ca exemplu un eveniment petrecut în vară la Sinaia, “Festivalul Internaţional Enescu şi muzica lumii”, finanţat de AFCN. Şi pe cine credeţi că a finanţat? Printre alţii şi pe dirijorul Horia Andreescu şi pe pianista Elisabeth Leonskaja. Păi aceşti “dinozauri” mai au nevoie de finanţare!? Nu discutăm de faptul că, timp de 21 de zile, orchestra “a sunat“ cumplit, de lipsa de originalitate a proiectului şi a numelui chiar! Elisabeth Leonskaja a fost invitată şi la Concursul Internaţional “George Enescu”, pe care îl cîştigase în urmă cu 50 de ani, evident, prestaţia ei fiind plătită! Astfel de personalităţi ar trebui să aibă o participare onorifică, nu susţinută material. Altfel te întrebi, qui prodest asemenea evenimente? Totul e făcut oare ca să se bifeze că în România cultura există? Există, dar e pe dric, aşa cum am arătat într-un articol anterior. Câţi mari artişti sunt generoşi? Ideea este că “aceşti bani, aşa de puţini care vin de la Cultură şi de la Primării, eu consider că trebuie alocaţi în exclusivitate noii generaţii pentru a-şi putea face un nume şi a arăta ce poate”!

Revenind la Peer Gynt, d-na Simionescu ne-a precizat că a ţinut neapărat să fie un spectacol cu Bucharest Festival Orchestra, un fenomen. Şi în jurul acestei orchestre s-a creat şi restul. Sigur, ordinea a fost aceasta: Proiectul a fost depus împreună cu altele la ARCUB – Primăria Bucureşti, care aniversează anul acesta 555 ani de la atestarea documentară a oraşului Bucureşti şi alocă “ceva bănuţi” şi pentru cultură. S-a aprobat. Primăria a dat suma maximă de 70.000 lei, restul fiind treaba producătorului “Voci Strămoşi”. Iar treaba lui a fost uriaşă. Fiindcă suma a fost insuficientă. De exemplu, 10.000 lei a costat numai închirierea pe o seară a amfiteatrului din Herăstrău, cei 60 de instrumentişti ai orchestrei au fost plătiţi cu 50 euro pe spectacol. Şi dacă mai puneţi la socoteală tot ce înseamna lumini, sunet sau proiectare imagini, s-au terminat banii.
Banii daţi de Primărie nu ajung, iar sponsorii care apar pe generic sunt doar cu servicii de genul: îţi scriu un articol, îţi fac mediatizare, îţi dau un suc sau apa! Sponsorul “La Mama”, de pildă, le-a dat câte un sandwich! Nimeni nu i-a dat producătorului bani sa plătească artiştii. Artiştii au acceptat să facă voluntariat, ca să aibă cel puţin activitate!
E bine să cunoaştem şi culisele unui eveniment cultural, să vedem cât de greu se ajunge la frumuseţe, cu ce sacrificii se realizează emoţia artistică de valoare. Doamna Anca Simionescu nu este în gaşca puterii, nu este în gaşca nimănui. Dacă nu eşti în gaşcă, te chinui. În această perioadă se desfăşoară Concursul Internaţional “George Enescu“, evident, cu finanţare de la guvern deplină! Anca Simionescu a vrut să închirieze o sală de repetiţii la Conservator pentru orchestră şi i s-a spus că sala mare nu i-o pot da fiindcă în ea se desfăşoară concursul. În schimb, Dan Dediu, rectorul instituţiei, i-a cerut 200 EUR pentru 3 ORE DE REPETIŢII în sala mică de la Conservator! Cum e posibil aşa ceva!?, se întreba dânsa, pe bună dreptate, intrigată. Cum e posibil să ceri aceşti bani pentru o sală care arată jalnic şi de care nu te foloseşti, fiindcă studenţii sunt în vacanţă!? Toţi instrumentiştii sunt absolvenţi de Conservator. Cum poţi să ceri aceşti bani când ştii că prin această orchestră, înfiinţată pentru spectacole, foştii tăi studenţi mai câştigă nişte bani, că doar eşti din casta lor, tu, ca muzician, mare profesor ce eşti, şi ştii că producătorul nu are acces la astfel de sume, fiindcă nu ajung din proiect!? “Înţeleg să cer eu, ca privat, astfel de bani nu o instituţie de cultură şi învăţământ”!

Sau să aflaţi ce înseamnă logistica unui spectacol privat, e cumplită!, începând cu recuperarea de obiecte rămase acolo după spectacol. Imaginaţi-vă că nu se permite accesul cu maşina în parc decât între orele 0- 6 dimineaţa!, iar la un astfel de spectacol nu poţi să te încadrezi în aceste intervale orare.

Evenimentele au loc pe contracte nepătite. Până va plăti primăria suma aprobată, mai va! Eu am experienţă cu cartea Shakespeare and Eminescu, ediţia engleză. Evenimentul lansării ei la Festivalul Shakespeare a avut loc în luna aprilie, iar finanţatorul, primăria Craiovei şi ICR, a plătit traducătorul abia în luna august (eu renunţând la orice drept de autor)! Sunt sigur că actorul Marius Manole încă nu a fost plătit, deşi are contract, deja d-na Simionescu mi-a spus că dânsa a plătit taxi-ul ca să-l aducă la concert şi că nu a fost nici o persoană din partea teatrului să-l aştepte, dl. Arşinel, de pildă, care nu bănuieşte cu ce chin s-a făcut acest spectacol, care este ca o rara avis pentrru visele sale!
Dar cel mai indignată a fost d-na Simionescu de o cronică la spectacol, “şi mincinoasă şi total răutăcioasă” cu un titlu care spune tot: Mediocritatea actorului de cursă lungă! Nici nu merită pomenit cel care a scris aşa o mizerie. “Eu nu am nimic împotrivă ca oamenii să aibă opinii diferite, dar sa pui într-un articol nişte informaţii total neadevărate şi care pot fi dovedite cu acte … mi se pare ceva de neacceptat!”

Scriam anterior că la noi Cultura este pe dric, ca un cadavru viu care abia mai respiră. I se face respiraţie artificială ca să reziste. E într-o situaţie cu sufletul la gură. România, nefiind o societate capitalistă, care să funcţioneze, care să trăiască după principiul cererii şi ofertei, îşi arată tot mai mult faţa boţită. Datorită oamenilor care o conduc, care deţin banii, ea este o caricatură a capitalismului, dovadă că abundenţa pe care o clamează guvernul este o gogoaşă. Piaţa este săracă, fără produse, mai ales fără produse româneşti. Nici cultura nu rezistă dacă nu se va mişca pe picioarele ei.

Când va fi România o ţară demnă, să trăiască şi să muncească pentru ea oameni ca aceşti artişti despre care v-am scris mai sus? Daţi-i d-nei Anca Simionescu să se ocupe de acest abandonat teatru de vară “Herăstrău” şi vă garantez că el va fi compeţional începând de vara viitoare! Lăsaţi găştile şi ciubucurile, lăsaţi jaful, ocupaţi-vă de oameni! Respectaţi-i pe românii care îl caută pe Peer Gynt, ca simbol al căutării umanităţii, al idealului moral şi al fericirii!

Grid Modorcea