Fabian Anton : Noica spunea că sunteți «dracul gol». Alții vă spun «cel mai important filozof român în viață». Care este definiția care v-ar conveni cel mai mult în ceea ce vă privește?
[In 18 decembrie 1949 Noica îi scria lui Alexandru Dragomir că îl consideră „cel mai înzestrat cap filozofic pe care l-a întâlnit”, după ce constatase încă din 7 octombrie 1949 că Dragomir „face filozofie pentru că este prea inteligent ca să facă altceva”, dezvăluind chiar și „cusurul” remarcabilei inteligențe cu care nepotul istoricului Silviu Dragomir fusese înzestrat: anume că inteligența lui Alexandru Dragomir nu funcționa „din când în când” ca la ceilalți oameni. La Sănduc (cum îl alinta Noica), inteligența ar fi funcționat „la orice oră, asupra oricărei materii, sub orice solicitare”, ceea ce s-a văzut cu prisosință chiar din discuția avută la 84 de ani cu tânărul Fabian Anton. Într-o altă scrisoare, C-tin Noica îi prevedea, pe 14 dec. 1978, că epistolele lui Dragomir pe teme filozofice (pe care le-a citit întotdeauna cu „emoție speculativă”) vor ajunge posterității într-unul din volumele („al XI-lea”, preciza Noica) de OPERE COMPLETE ale lui ALEXANDRU DRAGOMIR cu care se va îmbogăți filozofia românească. Pe 9 decembrie 1981 filozoful de la Păltiniș îi scria că anul 2010 va fi să fie anul editării Operelor complete ale lui Dragomir (vezi scrisorile lui Noica publicate în vol.: ALEXANDRU DRAGOMIR, Meditații despre epoca modernă, 2010, p. 251 ; p. 253 și p. 262; p. 266). Epistolele trimise filozofului de la Păltiniș de Alexandru Dragomir n-au fost încă publicate de editorul care (într-o discuție cu Mircea Ivănescu) se auto-intitula „traducătorul lui Heidegger”, de ca și cum el l-ar fi tradus primul sau ar fi fost unicul, când de fapt lista traducătorilor lui Heidegger în română este destul de amplă chiar numai din anii patruzeci până la căderea comunismului (Al. Dragomir, St. Teodorescu, Horia Stamatu, George Uscătescu, C-tin Amăriuței, Dorin Tilinca, Oct. Nistor, etc., etc.. Manipularea cripto-comunistă preferă însă a reține doar minciuna sfruntată cu așa-zisa „primă” traducere, cea dedicată lui Walter Biemel, după ce „Sein und Zeit” apăruse la o editură din Cluj în traducerea integrală a doctorului Tilinca. Oricum, față de performanța lui Gabriel Liiceanu la care papagaliceala propriei traduceri din filozoful german a suplinit în comunism comentariul însoțitor al textelor heideggeriene, exilul românesc a strălucit prin acea pledoarie pentru rolul profetic al poetului din inspiratul comentariu la „Hoelderlin si esența poeziei”, tradus și comentat de poetul-gânditor Horia Stamatu în „Revista Scriitorilor Români”, nr. 16/ 1981, poet de care Mircea (Sandu) Ciobanu (1940-1996) îi scria prin nouăzeci lui Basarab Nicolescu că ar trebui grabnic editat în întregime în România:„Dacă ai putea să-mi procuri poeziile (toate) ale lui Horia Stamatu ai face un bine poeziei românești. Căci acum doar prin mintea mea trece aducerea operei sale în țară” (vezi „Viața românească” 10/ 2009 în: BASARAB NICOLESCU, Martorul: Mircea Ciobanu). Filozof autentic, Alexandru Dragomir sesizase perfect ideea maestrului său de la Freiburg după care gândirea filozofică „cere o adevărată luptă cu marea tradiție” (Heidegger). Inventatorul „Scolii de la Păltiniș” (negată de Noica în vol. Epistolar, 1987), fiind mai capabil de papagaliceli decât de a-l citi pe Kant, nu a putut sesiza profunzimea părerii lui Martin Heidegger cu privire la tradiția filozofică. „Latinul” Alexandru Dragomir, care la seminarul pentru avansați „îi făcea opoziție lui Heidegger” (vezi W. BIEMEL, Rămânând cu Heidegger, în rev. „Orizont”, Timișoara, 1997), umpluse de-a lungul timpului o mulțime de caiete cu „opoziția” sa față de gândirea lui Kant, Platon, Hegel, Toma din Aquino, Descartes, etc., nelipsind desigur nici consemnarea „opoziției” sale față de filozofia noiciană: „Azi Noica mi-a arătat zece pagini îndesate cu observațiile pe care Alexandru Dragomir i le-a făcut la Tratatul de ontologie”, se lăuda în Jurnalul de la Păltiniș (C.R., 1983) într-o notație din 29 sept. 1979 cel numit de Noica „discipol al lui Henry Wald, nu al său” (vezi vol.: Noica și Securitatea, București, Editura Muzeului Național al Literaturii Române, 2009, p.154). Despre Alexandru Dragomir, previziunea lui Noica referitoare la „anul 2010” i-a plăcut nespus Liiceanului care nici într-un sfert de secol de post-comunism nu i-a scos lui Noica seria cuvenită de OPERE COMPLETE, serie pe care nu i-a editat-o nici lui Mircea Eliade, „cel mai mare istoric al religiilor din sec. XX”), antrenat fiind în „Daciada traducerilor” ( Radu Mareș în interviu cu Gabriel Stănescu pe tema editării lui Eliade. Fiindcă în anul 2010 editorul volumului „Meditațiil despre epoca modernă” a decretat că publicarea comentariilor făcute de Alexandru Dragomir la Platon, Aristotel, Toma din Aquino, Descartes, Leibnitz, Kant si Hegel n-ar fi „utilă”. Asta desigur doar în opinia sa de posesor al unui controversat titlu de doctor în filozofie menținut valid și după scandalul tipăririi ca scris de Liiceanu a unui amplu text aparținându-i lui Noica (vezi ISABELA VASILIU-SCRABA, „Noica, un marginalizat al culturii comuniste și post-comuniste”, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 282, 1-15 iunie 2014 precum și I. VASILIU-SCRABA, „Despre G. Liiceanu și plagierea de tip inadequate paraphrase la Patapievici”, http://melidonium.com/2012/08/07/isabela-vasiliu-scraba-despre-g-liiceanu-si-plagierea-de-tip-inadequate-paraphrase-la-patapievici/ ). După autorul „Jurnalului de la Păltiniș” originalitate de gândire în arhiva rămasă după moartea lui Alexandru Dragomir n-ar fi de găsit decât în cele cinci volume publicate de fosta Editură „Politică” începând cu anul 2004 până în 2010 (vezi Notă asupra ediției în vol. „Meditații despre epoca modernă”, București, 2010)].
Alexandru Dragomir : Da, bine! Uite definiția mea: Eu sînt cel mai mare gânditor român în viață așa cum alții sînt cei mai mari jucători de golf din România, o țară în care nu se joacă golf!
F. A.: Sună bine. Eee, ziarele spun că a început să se joace și golf în România
{Ca și în cazul părerii după care originalul filozof Nae Ionescu ar fi lipsit de operă, tânărul Fabian Anton se arată a fi din nou victima unei false opinii larg difuzată prin mass media, respectiv a opiniei eronate că Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu ar fi de admirat ca filozofi. Tocmai despre acești auto-declarați „discipoli”ai filozofului Noica, Petre Țuțea spunea cu justețe că „Noica nu a făcut școală”, că ar fi făcut „doar asistenți la Filozofie”(Între Dumnezeu și neamul meu). Nici Alexandru Paleologu n-a admirat „producția filozofică” a lui Liiceanu: „pe mine nu m-au entuziasmat niciodată nici Tragicul (controversata teză de doctorat condusă de un comunist cu liceul pe puncte), nici Peratologia (1981)”, spunea distinsul eseist în 1994 (vezi ALEXANDRU PALEOLOGU, Interlocuțiuni, București, 1997,p.275).
Fără nici un echivoc, filozoful Dragomir va spune că «Noica nu a avut influență față de Liiceanu, Pleșu, etc.», lucru pe care-l sesizase însuși Noica în prefața la EPISTOLAR (1987) unde nega existența „Scolii de la Păltiniș (vezi ISABELA VASILIU-SCRABA, Himera “Scolii de la Păltiniş” ironizată de Noica; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-himera1ScoalaPaltinis9.htm precum și ISABELA VASILIU-SCRABA, Himera discipolatului de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-himera2ScoalaPaltinis10.htm) .
Făcând o referire metaforică la inexistența jocului de golf în România, Alexandru Dragomir s-a referit la jumătatea de secol de inexistență a filozofiei într-o „gubernie sovietizată” (apud. Virgil Ierunca) unde locul filozofilor români fusese după gratii (Ion Petrovici, Petre Țuțea, Mircea Florian, Anton Dumitriu, dr. Nicolae Roșu, Mircea Vulcănescu, Traian Brăileanu, Alice Voinescu, Grigore Popa, etc., etc.). Nu a fost chiar Noica întemnițat șase ani pentru o carte despre Hegel considerată de turnătorul Pavel Apostol drept „una dintre cele mai periculoase materiale din țară” ? Necesitând o libertate de gândire și de expresie inexistentă „oficial” în România comunistă și post-comunistă, filozofia n-a existat „oficial” nici ea, oficialii dovedindu-se incapabili de a sesiza valoarea lucrărilor filozofice românești, handicap compensat de ei prin oferirea de premii pe criterii de gașcă. Gestul lui Adrian Marino – de a părăsi comisia de premiere a unei cărți mediocre scrisă de Andrei Pleșu (auto-declarat discipol al filozofului marginalizat C. Noica, în fapt un „cronicar plastic” (apud. Noica) incapabil să urmărească ideile filozofice ale „maestrului” său pe care nu se plictisește să-l tot invoce în aparițiile publice) -, a rămas memorabil pentru vremea post-comunistă în care s-a ajuns ca premiile să nu mai reprezinte o carte de vizită pentru nici o scriere, cărțile premiate (chiar si de Academia Română) neieșind prin nimic din rând.
Influențat de reclama pe care și-o fac reciproc auto-declarații „discipoli ai lui Noica”, tânărul Fabian Anton pare convins că falșii discipoli ar fi mari «jucători de golf», adică mari filozofi, fără ca pentru asta să fie nevoie să fi publicat vreo carte originală de filozofie, sau, cum spunea Heidegger la un interviu, să păstreze („prin luptă”) legătura cu marea tradiție filozofică.
Spre a-și arăta dezacordul față de considerarea drept filozofi a foștilor comuniști care l-au vizitat pe Noica și apoi chiar pe el, Alexandru Dragomir trece brusc de la sensul metaforic, la sensul propriu al „jocului de golf”, așa cum se joacă el în Anglia, a doua patrie a candidatului la președenție din 1990. Practic, Dragomir schimbă discuția trecând-o în plan politic, pentru că știe că manipularea nu poate fi anihilată prin indicarea falsității pe care o propagă. Pentru tinerii lipsiți de discernământ, minciuna mediatizată e mult mai credibilă decât adevărul. Dar, după succinta schimbare în direcția unui vag comentariu politic, filozoful se întoarce pe vechiul făgaș al discuției despre bătrânețe.}
Alexandru Dragomir: A început, da! [răspunde el ironic]. Și, dacă l-am fi urmat pe Rațiu, jucam [după 1990 „golful” pe care-l joacă englezii, adică ne-am fi „des-sovietizat”, „englezindu-ne”] mult mai mult!
Cred că la bătrâni există un amestec, neidentificat cantitativ sau calitativ [„neidentificarea” prelungește sensul glumeț – ironic adoptat ca să vorbească de „englezirea” ca oportună învățare a democrației], între experiența vieții și înțelepciunea gândirii. Un om care a gândit 60 de ani și care, deci, trebuie sa fie de la 75 de ani în sus, acela trebuie să știe să despartă foarte clar ce datorează el experienței lui de viață și ce datorează lecturilor și, mai ales, gândurilor lui. În general bătrânii nu fac aceasta deosebire. Ei confundă cele două ramuri și rezultatul fiecăreia dintre ele. Și au o anumită aroganta a bătrâneții. Îi vad și la televizor uneori. Ei se bizuie pe o judecată fundamentală, dar fără fundament: «Eu știu mai bine decât voi pentru că sunt mai bătrân! Am experiență!».
Ca și când experiența ți-ar da dreptul și la altceva decât la o acumulare, la o acumulare de fapte trăite, de gânduri care ți-au trecut prin cap. Dar vârsta nu-i ca o bancă de date în care s-au acumulat date. Că poate au fost proaste. Poate sînt putrede astăzi. Poate sînt depășite.
Argumentul depășirii, al învechitului, este astăzi un argument foarte serios și din motive pe care nu are rost să le deslușim aici. Tot ce este temporal mai aproape de prezent este ipso facto mai bun decât era înainte. Acest argument, al temporalității, joacă un rol fundamental. Dar, pentru asta, trebuie să știi și ce rol fundamental a jucat problema timpului din secolul al XVII-lea, dar îndeosebi din al XVIII-lea încoace. Și multe lucruri trebuie să știi despre dresarea timpului, ș.a.m.d.
Fabian Anton: Ce părere aveți despre monarhie? România trebuie sa fie republică, sau monarhie?
Alexandru Dragomir: Tiii ! Ia uită ! Nici o părere!
F. A.: E mai bine așa??
A. D.: Nu că e mai bine așa. Sincer! Nu m-a preocupat niciodată! Dar cred ca o expunere judicioasa este în Montesquieu, în L’Esprit des lois. Și în Grandeur des Romains et leurs décadence, tot de Montesquieu. Charles de Secondat, baron de Montesquieu. Pe vremea aia baronii gândeau!
[Sensul ironic vizează deosebirea baronilor de altădată de cei cărora li se spune „baroni” în post-comunism. In interviul din «Observatorul Cultural», nr.275/2005 nu au fost trecute titlurile de cărți si de aceea a trebuit să le scot de pe caseta. Si expresiile în germană folosite de Alexandru Dragomir au fost în general trecute sub tăcere.].
Fabian Anton: Și o ultimă întrebare: credeți că «experimentul Păltiniș», tot ce s-a întâmplat acolo, mai poate fi reluat? Și, dacă da, cu cine?
Alexandru Dragomir: Adică experiența maestru-discipoli?
F. A. : Exact!
A. D. : Oricând poate fi reluată!
F. A.: Cu cine? Avem oamenii necesari?
A. D. : Apar ei dacă sînt!
F. A.: Și noi cât așteptăm?
A. D. : Până apar!
F. A.: Și dacă nu apar?
A. D. : Dacă nu apar, nu e cazul [să apară]. Asta e ca și cu Apocalipsa. Când o să vină, o să vină. O să știm noi când vine Apocalipsa. Nu am dubiu că o să știm.
Acuma, ca să-ți dau un răspuns mai serios: Aici în comentariul din Phaidros-ul lui Platon, în ultima parte, aceea cu zeul Theuth al egiptenilor și cu scrisul, sînt lucruri fundamentale. Adică trecerea de la educația concepută ca orală, ca maestru-ucenici (discipoli), la educația concepută ca instituție, în care se învață de la unul care a scris la alții care citesc, este o trecere complicată. Ea a implicat și implică o groază de lucruri, care nu au prea fost gândite serios de masele largi de cetățeni. Și nici nu s-a scris prea mult despre asta. Mult, adică lucruri serioase. Pentru că ceva s-a schimbat fundamental când s-a trecut de la maestru oral și discipol oral la maestru autor și discipol cititor. Dar că totuși, un halou și o oarecare valabilitate [a relației maestru oral și discipol oral] se păstrează până în vremurile noastre e dovadă Păltinișul.
El nu este un fenomen în care un autor, Noica, a avut influenta asupra unor cititori (mă rog, Liiceanu, Pleșu, Vieru etc.). Nu! Păltinișul este un fenomen al unui maestru, care ținea să fie maestru, care ținea să aibă discipoli, care a fost Dinu Noica, și un grup de tineri foarte înzestrați, cărora le-a picat la țanc un maestru de genul lui Dinu Noica. Care l-au iubit pe Dinu și pentru ce reprezentă el cultural, și pentru bizareriile lui, și pentru tot ce astăzi intră în anecdotica Noica. Relațiile scorțoase astăzi nu mai sînt decât între autori și cititori, (la vremea) educației.
[Știu că] e o sarcină foarte grea să răzbați singur, cum este acuma cazul generației dumitale. E mult mai bine să ai un maestru.
F. A. : Da !
A. D. : Că te agăți de el.
F. A. : Noi nu am avut nici un Nae Ionescu, sau, cum a fost pe vremea d-voastră , un Mircea Vulcănescu, sau un Eliade, sau un Cioran…
Alexandru Dragomir: Și nici un Noica!
[Filozoful Alexandru Dragomir (care-i fusese prieten lui Noica jumătate de secol) a găsit demnă de evocat doar postura tinerilor vizitatori care au jucat, față de Noica, rolul de discipoli ca să-i creeze impresia, la care Noica ținea foarte mult, că este un profesor înconjurat de elevi. Din «Jurnalul de la Păltiniș» (ed. I-a, 1983) transpare chiar și dezamăgirea față de Gabriel pe care „profesorul” Noica tot încerca să și-o reprime. În vremurile de azi, când interesul față de Dosarele de Securitate transpare în toate revistele de cultură, dacă luăm aminte la șocul suferit de Constantin Noica atunci când și-a revăzut în cartea din 1983 propriile-i spuse, redate „cuvânt de cuvânt” (apud. Nicolae Florescu), „Jurnalul de la Păltiniș” ar putea apărea drept primul Dosar de Securitate indirect publicat.
Când luase în tărbacă obiceiul celor de la G.D.S-ul înființat în 1990 de Silviu Brucan de a pierde vremea cu discuții politice în gol („de acolo până acolo”), Alexandru Dragomir îi vizase atât pe fostul său coleg de facultate Mihai Șora, cât și pe Liiceanu și Pleșu. ].
Fabina Anton: Și nici un Noica, nici un Nae Ionescu… Și nici nu știu dacă o să avem, dacă o să putem da. Văd acum că este o tendință de a face experiențe gen Păltiniș cu pelerinajele (pe care tinerii le fac) pe la duhovnicii români. Cum a fost părintele Cleopa, cum se întâmplă cu părintele Arsenie Papacioc.
A. D. : Papacioc ?
F. A. Da. Acum două săptămâni am fost la părintele Papacioc, la Mânăstirea din Techirghiol. Tinerii mai mult către genul acesta de experiențe se îndreaptă.
A. D. : Călare pe mistică! Și pe filozofia religiilor, sau, mă rog, în fine, pe filozofia ortodoxiei, cred, bănuiesc. E ortodox părintele Papacioc?
F. A. : Părintele Arsenie este ortodox. Pentru că în alte părți văd că nu avem către cine să ne îndreptăm.
F. A.: Eu am avut norocul să-l prind în viață pe Arșavir Acterian. L-am mai întâlnit și pe Lucian Boz. Dar alții nu.
A. D.: Boz ? Nu știu cine este!
F. A. : Era prieten cu Arșavir, cu Eliade. În rest… mai sînt doar câțiva: dl Alexandru Paleologu, dumneavoastră… Mai e și dl Barbu Brezeanu.
A. D. : Mai trăiește?
F. A. : Are 90 de ani. L-am văzut acum câteva luni.
A. D. : Dar el este istoric de artă
F. A. : Da! Mai e și dl Mihai Sora..
A. D. : Cel care se ține cel mai bine! Paleologu… Mihai…toți octogenari!
F. A. Da! Și tineretul nu-i frecventează, din păcate. N-au cum să ajungă la ei.
A. D. Cum așa ?
F. A.: Adică se face și un trafic imens cu cărțile lor, cu numerele lor de telefon și cu adresele lor. Cine vrea să se ducă [să-i viziteze] le cumpără numărul de telefon. Și cu dumneavoastră se întâmplă la fel.
A. D. : Să mă crezi că eu nu am nici o vină !
F. A. : Știu că nu aveți nici o vină. Poate singura vină pe care o aveți este că nu ați ieșit ceva mai în față.
A. D. : Asta nu e o vină, este o decizie a mea!
F. A. : Da, dar, dacă o făceați, mai aveam și noi, tinerii, o șansă în plus, mai aveam pe cine asculta, mai aveam ce învăța.
A. D. : Se poate! Dar cămașa e mai aproape decât surtucul. Adică am scuza că persoana mea și ceea ce se întâmplă cu persoana mea era mai important decât a mă juca de-a marele dascăl.
F. A. : Știți foarte bine că nu era vorba de o joacă.
A. D. : Nu mă joc deloc de-a dascălul ! Nu sunt un dascăl! Nu am nici aplicația, n-am nici talentul.
F. A. : Dar tinerii caută în continuare să afle…să citească…
A. D. : Cred că n-au încotro. Și eu, în locul lor, tot așa aș face.
F. A. Păi da, în locul lor nu știu dacă dumneavoastră v-ar conveni dacă ați da sute de mii de lei (vechi) pe ceva care nu există: pe un volum de Alexandru Dragomir și apoi ați auzi, din gura autorului, că el nu a scris nimic.
A. D. : La asta nu pot răspunde decât cu nemțescul: „Unglaublich!” Incredibil! Ce-mi spui mă stupefiază!
{Această parte a interviului a fost masiv cenzurată de «Observatorul Cultural». Fiindcă din ea iese la iveală dezaprobarea lui Alexandru Dragomir față de îndeletnicirea unor autori comuniști care preferă să paraziteze pe gândirea altuia, deformând-o spre a o aduce la nivelul lor, în loc să-și scrie propriile opere filozofice. Se știe graba cu care a fost plătită cu bani de la buget traducerea în franceză a volumului „Crase banalități metafizice” cuprinzând prelegeri ale lui Alexandru Dragomir modificate să nu se mai știe unde a vorbit Dragomir si unde a intervenit Liiceanu care după ani de zile a indicat cele câteva pagini adăugate de el.
Din această parte a discuției reiese și minciuna lui Virgil Ciomoș, care consemnase că scrierile [contrafăcute] ale lui Alexandru Dragomir circulând prin 1994-1995 de câtva timp în micul cerc al așa-zișilor prieteni ai filozofului Dragomir ar fi fost «textes autographes» (v. „Studia Phaenomenologica”, 3-4/2004, p.82). Or, Alexandru Dragomir a revendicat doar textul din 1946 despre oglindire (comentat de Mircea Vulcănescu) pe care îl concepuse în vederea publicării. Pluralul folosit de premiatul Ciomoș (cu doctoratul în filozofie condus de Pleșu, un doctor în istoria artei) indică minciuna: Toate textele care circulau între cei care-l vizitaseră, și tot ce era dat spre vânzare la anticari, era rezultatul unei îndeletniciri reprobabile, desemnată de Alexandru Dragomir drept «excrocherie». La data când scriam cartea despre Alexandru Dragomir (v. ISABELA VASILIU SCRABA, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004) nu cunoșteam această părere a filozofului Alexandru Dragomir despre textele contrafăcute și comercializate pe care, fără să fi fost întrebat, era trecut drept autor. Dar, citind volumul „Crase banalități metafizice” lansat la Bookfest în 2004, am bănuit adevărul, pe care l-am și expus în cartea mea (I.V.S).}
Fabian Anton: V-am spus că eu cunosc persoane care de 2-3 ori au dat bani pentru numărul d-voastră de telefon și au primit numere false. Și au dat bani pe ele !
Alexandru Dragomir: Ei nu!
F. A. : E ca și cum eu aș pleca de aici și aș vinde caseta asta care e cât de cât originală. E exactă. Dar [de fapt e] ca și cum ies de aici și vând cu 50 000 sau cu 100 000 de lei (vechi) numărul dumneavoastră de telefon cu două cifre schimbate. Poate asta nu convine studentului la filozofie. După ce că mai sînt puțini oameni cu care se poate discuta din generația dumneavoastră, se face și un trafic cu numerele de telefon și cu «operele» [zise ale] lor. Eu am câteva numere false ale telefonului dumneavoastră până acum. Nici numărul d-lui Mihai Sora nu-l am.
A. D. : Pot să ți-l dau eu ! Cred că mie mi-ar ierta-o.
F. A.: Asta n-ar fi o problemă..
E dureros pentru tineri să afle că tot ce circulă prin cărți [cu numele d-voastră ] nu sînt lucruri scrise de dumneavoastră. Și o să se afle acum!
A. D. Nefiind deloc interesat de notorietatea mea, nu am fost deloc interesat, adică nu m-au preocupat niciodată efectele nocive ale acestui refuz de notorietate.
Adică până acum nu m-am gândit niciodată că faptul ca nu mă știe lumea, că nu am scris nimic, că nu am publicat nimic, ar putea să aibă și laturi negative. Niciodată nu m-am gândit. Mi-am spus doar că nu mă interesează, că îmi vad de treaba mea și basta, fiind de părere că «omul nu trebuie să se vândă » [expresia este pe casetă în germană]. Da, acesta [faptul de a avea laturi negative] este riscul pe care trebuie să ți-l asumi [dacă nu te vinzi].
F. A.: O să încerc, și sper să mă ajutați și dumneavoastră…
A. D. : Sigur că da ! Cum să nu ? N-am alte lucruri de făcut!
F. A.: Să dăm o formă, să refacem într-un fel toată această operă care circulă și eu nu știu cât e de adevărată. Și e păcat să dea lumea bani pe lucruri care nu sînt valabile.
Alexandru Dragomir: Da! Sigur că da! E într-un fel chiar o EXCROCHERIE !
F. A. : E o excrocherie ! Nu știu dacă în vremea când erați student circulau scrieri ale lui Nae Ionescu care nu erau ale lui Nae Ionescu! Sau ale lui Mircea Vulcănescu care nu erau ale lui Mircea Vulcănescu !
A. D. : Așa ceva nu se întâmpla! Nu se putea întâmpla !
F. A. : Vă mulțumesc mult pentru tot.
A. D. : Nu ai de ce, dragul meu. Domnul Fabian ?
F. A. : Fabian Anton!
Alexandru Dragomir : Anton… (sfârșitul interviului din 15 iunie 2000)
[Două lucruri sînt semnificative în acest schimb de replici . Primul (și cel mai important ) ar fi disponibilitatea filozofului de a da o formă publicabilă gândurilor sale, deși din întregul dialog s-a putut observa limpezimea gândirii sale, exprimată oral într-o românească de om cult. Expunerea lui Alexandru Dragomir nu a necesitat niciuna dintre cripto-comunistele cenzurări sau „îmbunătățiri” așa-zis „stilistice” operate de redacția „Observatorului Cultural”. (Nici auto-invocata “creativitate a editorilor” operând așa-zise îmbunătățiri stilistice la volumul „Cinci plecări din prezent” (2005) n-a fost necesară. Inrăutățirea (tipic comunistă!) a ieșit la iveală chiar din exemplul dat de fostul ideolog comunist Liiceanu care a introdus „acumularea cantitativă lentă”, acolo unde Dragomir precizase că e vorba de un „proces continuu” deosebit de „acumulările cantitative” care sînt „puncte-evenimente” ale unui proces discontinuu (vezi Nota asupra ediției volumului Semințe, 2008, p.8-9). Alterarea ideilor filozofice neînțelese de editorii mai inculți decât scriitorii pe care-i publică, determină (exact în cazul lui Dragomir!) monstruozitatea unui scris incapabil de a „simboliza” oralul (Despre scris și oral, în vol. Cinci plecări din prezent, București, 2005, p.174).
Al doilea este faptul că scrieri de-ale lui Alexandru Dragomir care nu sînt ale lui Alexandru Dragomir n-ar fi putut circula în cultura de dinainte de ocupația sovietică. Fiindcă înainte de 23 august 1944 cultura românească nu era structurată, ca în post-comunism, după un sistem mafiot, cum se înfățișează ea scriitorilor care au răspuns la o anchetă despre mafiile literare (vezi revista „Art-Panorama”, București, nr.1/1997 scoasă de Dan Silviu Boerescu).
In perioada interbelică, la vremea când în București strălucea filozoful Nae Ionescu (foarte audiat la conferințele și la cursurile lui universitare), nu numai că n-ar fi fost puse pe piață (n-ar fi PUTUT să fie puse pe piața cărții) „excrocherii” de genul acesta, dar în cultura de atunci nu s-ar fi putut ivi un lingușitor atât de mare (precum Ovidiu Pecican din Cluj), care să-l laude în 2009 pe Gabriel Liiceanu că l-ar fi „inventat” pe Dragomir, cum „inventat” ar fi fost și Nae Ionescu, sfiindu-se însă a-i preciza inventatorul (vezi on-line articolul „Inventând filozofi”, postat pe 3 febr. 2009). În schimb, clujanul nu se sfiește să compare un plagiator dovedit încă din anii șaptezeci de o comisie de specialiști ai Institutului de filozofie (vezi rememorările lui Octavian Chețan din vol.: „Modelul cultural Noica”, I-II, Fundația Națională pentru Stiință și Artă, București, 2009, pp. 119 – 133) cu unul dintre Evangheliștii prin care învățătura lui Iisus a ajuns la noi (vezi și ISABELA VASILIU-SCRABA, Alexandru Dragomir nu este o „invenție” a lui Liiceanu, fiindcă oamenii mici nu-i pot inventa pe oamenii mari, în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.3/2012, p.19, http://www.scribd.com/doc/167094850/Isabela-Vasiliu-Scraba-Al-Dragomir-nu-este-o-%E2%80%9Einven%C8%9Bie%E2%80%9D-a-lui-Liiceanu-fiindc%C4%83-oamenii-mici-nu-i-pot-inventa-pe-oamenii-mari ). După marele lingușitor, volumul cu prelegeri de paternitate „discutabilă” (apud. Ovidiu Pecican), ar poseda un fost comunist drept „autor cert” si un „autor incert” în persoana fostului elev al lui Heidegger care a ales exilul interior la vremea terorii ideologice comuniste. Maestrul lingușelilor nu uită să decreteze că buna intenție a lui Liiceanu n-ar trebui să fie pusă de nimeni la îndoială, cum am văzut că a pus-o pe 15 iunie 2000 filozoful Alexandru Dragomir, autorul zis (de Ovidiu Pecican) „incert” al prelegerilor înregistrate (uneori) pe bandă magnetică în casa lui Liiceanu. Oricum, îndoiala privitoare la „buna intenție” exprimată de zisul „autor incert” către finalul interviului, a fost rapid cenzurată de cei de la „Observatorul Cultural”. Cum tot rapid au fost dosite – de cenzura românească (să nu poată fi citite!) în 2013 si în 2014 -, textele mele despre Alexandru Dragomir, Noica, Cioran și Horia Stamatui etc., după postarea lor pe segmentul românesc al Scribd -ului, de a trebuit să fie inițiată o corespondență cu administratorii din SUA a acestui site, pentru ca scrierile mele să redevină temporar accesibile. O altă strategie a cenzurării cripto-comuniste a scrierilor mele de pe segmentul românesc al Scribd-ului o constituie impunerea forțată a unei „filtrări” astfel încât, unele texte să apară de 5-7 ori iar altele deloc, strategie care (deocamdată) poate fi ocolită prin alegerea unei filtrării după data postării (Despre cenzurarea mea pe Scribd a se vedea si considerațiile marginale la eseul: Isabela Vasiliu-Scraba, „Lucian Blaga și Fenomenologia”, http://cititordeproza.ning.com/group/creationismvsevolutionism/forum/topics/isabela-vasiliu-scraba-lucian-blaga-i-fenomenologia.).
In cartea mea Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului (2004) publicată la vreo șase luni după apariția Craselor banalități metafizice reproșam celor care au alcătuit acel prim volum din prelegerile ținute de Alexandru Dragomir faptul că nu au semnalat prin schimbarea caracterului de literă modificările operate de editor.
Când tehnoredactarea textului permite (fără nici un efort) schimbarea caracterelor într-o pagină, Gabriel Liiceanu se ferise a marca frazele sau cuvintele lui Alexandru Dragomir scoase de pe casetele cu prelegeri înregistrate. Că acest lucru nu s-a întâmplat dintr-o scăpare, mi-am dat seama citind, – dintr-o revistă scoasă tot de G. Liiceanu ( revistă unde și-a republicat prefața la „ediția nord-coreană” (apud. Dan Petrescu) a volumului „Crase banalități metafizice”) -, un amestec indistinct între texte scrise direct în germană de filozoful Alexandru Dragomir și traducerile altor texte ale lui Dragomir scrise în românește și cuprinse în caietele despre TIMP din anii 1948-1959 (v. Chronos -Buch I, German translation by Mădălina Diaconu în revista „Studia Phaenomenologica”, vol.IV, 3-4/2004, pp.253-285). Lucrul este cu atât mai ciudat, cu cât orice vizitator al lui Noica a putut afla de la filozoful de la Păltiniș că trebuie să se ferească de traduceri, întrucât la mâna a doua gândirea oricărui filozof apare involuntar deformată. În cazul revistei tipărită de Gabriel Liiceanu, informația după care textul german ar fi fost tradus de Mădălina Diaconu („Uebersetzung aus dem Rumaenischen von Mădălina Diaconu”) induce în eroare tocmai prin lipsa schimbării de literă acolo unde germana este a lui Dragomir. Ceea ce dovedește limpede nu numai o crasă lipsă de profesionalism, dar și îngâmfarea unora care se cred îndreptățiți a „lucra în echipă” cu autorul neîntrebat dacă acceptă modificările ideilor sale odată cu editarea, autor evident în dezacord cu asemenea practică, impusă în cultura românească odată cu „regimul comunist al Anei Pauker” (Virgil Ierunca), cum reiese din replicile finale ale interviului.].
CUVINTE CHEIE: ‘Alexandru Dragomir’, ‘prelegeri înregistrate’, ‘Constantin Noica’, ‘Nae Ionescu’, ‘Isabela Vasiliu-Scraba’, ‘Fabian Anton’.
Isabela Vasiliu – Scraba, Sursa : www.isabelavs.go.ro
BIBLIOGRAFIE:
1. ISABELA VASILIU-SCRABA, Propedeutica la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004, http://fr.scribd.com/doc/130854967/IsabelaVasiliuScrabaAlexDragomirPropedeutica .
2. ISABELA VASILIU-SCRABA, Alexandru Dragomir nu este o „invenție” a lui Liiceanu, fiindcă oamenii mici nu-i pot inventa pe oamenii mari, în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.3/2012, p.19, http://www.scribd.com/doc/167094850/Isabela-Vasiliu-Scraba-Al-Dragomir-nu-este-o-%E2%80%9Einven%C8%9Bie%E2%80%9D-a-lui-Liiceanu-fiindc%C4%83-oamenii-mici-nu-i-pot-inventa-pe-oamenii-mari .
3. ISABELA VASILIU-SCRABA, Himera “Scolii de la Păltiniş” ironizată de Noica; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-himera1ScoalaPaltinis9.htm
4. ISABELA VASILIU-SCRABA, Himera discipolatului de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-himera2ScoalaPaltinis10.htm .
5. ISABELA VASILIU-SCRABA, Noica printre oamenii mici și mari la 25 de ani de la moarte, http://www.totpal.ro/isabela-vasiliu-scraba-noica-printre-oamenii-mici-si-mari-ai-culturii-noastre-la-25-de-ani-de-la-moarte/
6. ISABELA VASILIU-SCRABA, Wikipedia citită printre rânduri, http://cititordeproza.ning.com/group/creationismvsevolutionism/forum/topics/isabela-vasiliu-scraba-wikipedia-ro-citit-printre-r-nduri
7. ISABELA VASILIU-SCRABA, Noica, un marginalizat al culturii comuniste și post-comuniste, http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Noica marginalizat de IVS.htm .
8. ISABELA VASILIU-SCRABA, Incultura Păltiniș, http://www.romanianstudies.org/content/2010/09/isabela-vasiliu-scraba-camera-13-a-vilei-noica-de-la-paltinis/
9. ISABELA VASILIU-SCRABA, Lucian Blaga și Fenomenologia, http://cititordeproza.ning.com/group/creationismvsevolutionism/forum/topics/isabela-vasiliu-scraba-lucian-blaga-i-fenomenologia.
