O controversă fără sfârşit este aceea care vizează relaţia dintre naţionalism şi patriotism. Deşi unii susţin că naţionalismul nu înseamnă nimic în plus sau în minus faţă de patriotism – credinţa în idealurile naţionale şi apărarea intereselor naţionale, există şi păreri potrivit cărora naţionalismul e o ramură a patriotismului: toţi naţionaliştii sunt patrioţi, dar nu toţi patrioţii sunt naţionalişti.

Aceasta pentru că patriotismul înseamnă loialitate faţă de o ţară, însă nu toate ţările sunt omogene din punct de vedere naţional. Este posibil să fii patriot canadian sau belgian, dar e oximoronic să fii naţionalist belgian sau canadian, pentru că fiecare dintre aceste două ţări include două naţionalităţi: canadienii – francezi şi englezi, belgienii – valoni (francezi) şi flamanzi (olandezi).

Charles Maurras stăruia că “patriotismul este pioşenia faţă de solul naţional, pământul strămoşesc şi, prin extensie, teritoriul istoric al unui popor; virtutea pe care o desemnează se aplică apărării acestui teritoriu contra Străinului din exterior. Naţionalismul nu se raportează numai la pământul strămoşesc, ci la strămoşii înşişi, la sângele acestora, la opera şi moştenirea lor morală şi spirituală, înainte chiar de aceea materială. Naţionalismul presupune salvarea tuturor acestor comori, care pot fi primejduite fără ca străinii să treacă graniţa, iar teritoriul să fie efectiv invadat. Naţionalismul apără naţiunea contra Străinului din interior. (…) Naţionalismul impune tuturor chestiunilor diverse care i se înfăţişează un numitor comun: Interesul Naţional”.

Naţionalismul îşi propune să promoveze interesele tuturor celor de aceeaşi natio, adică ale unui grup care are o origine şi educaţie comune, cu alte cuvinte, care are obiceiuri de comunicare complementare. Patriotismul îi priveşte pe toţi rezidenţii unui grup etnic, indiferent de originea lor etnică. Naţionalismul îi priveşte pe toţi membrii unui grup etnic, indiferent de ţara lor de rezidenţă. la fel de adevărat este că “naţionalismul e preocupat în primul rând de independenţa şi unitatea naţiunii; patriotismul este pasiunea care-l influenţează pe individ să-şi slujească obiectul devotaţiunii – patria sa, fie apărând-o de invazii, fie aparându-i drepturile, fie menţinând vigoarea şi puritatea legilor şi instituţiilor”.

Naţionalismul nu este o forţă care să înregistreze perioade de recrudescenţă şi recesiune, ci un ansamblu eterogen de tipare lingvistice, obiceiuri şi oportunităţi cu caracter organic, care influenţează viaţa politică şi culturală a naţiunilor moderne. Naţiunea este o entitate atât de importantă, încât este foarte greu ne imaginăm o lume lipsită de naţionalism. Or, se va împlini, oare, profeţia lui Goga privind triumful naţionalismului: “Eu cred în acest reviriment al ideii naţionale în această ţară. Sau vine o biruinţă a ideii naţionale, astăzi, când sentimentul naţional trece prin cea mai completă zbiciuire pe întreg continentul şi angajează şi sufletul românesc şi clasa conducătoare; sau, după criza actuală a sufletului românesc, vom intra într-o criză de stat“…

Interesantă este și polemica dedicată raporturilor dintre naţionalism, conservatorism, progresism şi tradiţionalism. Cioran insista, nostalgic, că “progresul este nedreptatea pe care o făptuieşte fiecare generaţie faţă de cea care a precedat-o”, iar Chesterton observa ironic: “Lumea s-a împărţit în conservatori şi progresişti. Treaba progresiştilor este să meargă înainte făcând greşeli. Treaba conservatorilor este să prevină ca greşelile să fie corectate”.

De fapt, pentru mulți, naţionalismul este în acelaşi timp conservator şi creator: se inspiră din trecut, dar nu se limitează la acesta. Conservatorismul, în sine, este ultima încercare inutilă de a opri schimbarea sau de-a o încetini. Naţionalismul este singurul care păstrează continuitatea dintre trecut, prezent şi viitor, nesacrificând realităţile trecutului şi prezentului de dragul unui viitor imaginar, dar nici sacrificând viitorul pe altarul unui trecut idilizat şi a unui prezent imperfect. Diferenţa esenţială dintre naţionalism şi conservatorism este următoarea: conservatorii predică tradiţia în general, în vreme ce naţionaliştii promovează o tradiţie anume – naţionalitatea. Tocmai de aceea, naţionalismul oferă o alternativă la liberalism coerentă şi superioară, ceea ce conservatorismul nu este în măsură să realizeze. Naţionalismul nu este legat de nici un sistem social decadent; este produsul democraţiei şi se poate dezvolta în limitele acesteia. De aceea, naţionalismul nu semnifică rezistenţa la progres, ci o redirecţionare a acestuia.

Să insistăm puţin şi asupra raportului dintre naţionalism şi democraţie. Se afirmă – corect – că nu există democraţie, nici suveranitate, dacă naţiunea nu este concepută ca un singur popor/ethnos, în sensul politic al termenului. Adevărata egalitate, care poartă numele de echitate, este un principiu de drept (universal recunoscut) şi nu poate fi confundată cu egalitarismul sec, menit să ignore diferenţele reale şi semnificative care apar între indivizi şi între comunităţi.

Astfel, între naționalism și democrație nu a existat niciodată vreo incompatibilitate structurală sau ideologică, după cum observa şi Iorga: “Noi înţelegem şi azi ca şi mai înainte naţionalismul ca o datorie de a lucra din răsputeri pentru ca în ţara lui românul să-şi aibă tot dreptul lui fără a nedreptăţi pe nimeni, dar fără a se lăsa nedreptăţit de nimeni. Noi înţelegem şi azi ca şi mai înainte democraţia nu numai ca dreptul poporului dea a lua parte la cârmuirea ţării sale, dar şi ca datoria celor chemaţi de a-l pregăti pentru această sarcină, de a-l lumina pentru el, în loc de a-l întuneca pentru ei”.

Vlad Hogea – Ziarul Natiunea