Incredibil, Serena Williams a câştigat US Open fără să piardă un set, fără să o lase să se apropie ameninţător, de limita 6, pe nici una dintre jucătoare! Toate cele 7 jucătoare pe care le-a învins, nu au depăşit mai mult de 3 ghemuri câştigate. Nici Wozniacki, în finală, nu a reuşit mai mult, adică a pierdut cu 3-6, 3-6, aşa cum reuşiseră anterior şi Lepchenko şi Kanepi. În rest, seturi câştigate de Serena la zero sau la 1. Serena, care împlineşte pe 26 septembrie 33 de ani, se află pe locul 1 în lume de 200 de săptămâni! Şi, prin felul cum joacă, e posibil să mai adauge încă 200 de săptămâni. Ea a câştigat acum al 6 titlu la US Open şi al 18-lea titlu de Grand Slam, egalându-le pe celelalte două super-campioane americance, Chris Evert şi Martina Navratilova. În total, a câştigat peste 60 de milioane de dolari din victoriile sale pe terenurile de tenis.

Am urmărit toate meciurile jucate se Serena Williams aici, la US Open, şi nu există nici o explicaţie la jocul ei foarte static decât aceea că e la o distanţă de ani-lumină faţă de celelalte tenismene ale lumii, dacă nici una nu o poate scoate din acest fixism telegenic. E ca un monument care loveşte metronimic, foarte previzibil. Îţi vine să spui că orice adversară care îi studiază jocul, poate să-l contracareze uşor. Şi totuşi nu este aşa. Ea până la urmă câştigă. Uneori cred că pe adversare le sperie legenda ei, ca şi figura leonină, statura ei muşchiuloasă, puternică, aspectul de minotaur, de parcă ar fi o copie a Minotaurului din Cnossos.

Toate punctele le obţine printr-un joc extrem de economicos, în care spectacolul este la fel, minim. Totul se reduce la lovituri puternice, în primul rând serviciul, din care îşi câştigă majoritatea punctelor, apoi un rever necruţător, implacabil. Prin lovituri precise, îşi plimbă adversarele dintr-o parte într-alta a terenului, obligându-le să greşească. Rareori se întâmplă să existe schimburi mai lungi şi atunci ea vine la fileu şi punctează.
Dacă o jucătoare ar scote-o din această schemă şi ar pune-o să alerge, ar începe problemele. Jocul ei s-ar dezechilibra. Dar nu s-a întâmplat aşa ceva la US Open. În toate meciurile, Serena a părut că abia e sculată din somn, nu s-a trezit bine, e buimacă, încă ameţită de visurile nopţii, şi aşa, confuză, e pusă deodată să joace tenis. Până se trezeşte bine, apare o ciudată nesiguranţă în jocul ei, o inconstanţă, care o transformă în fiară disperată, spui că acum e gata să plângă. Se spune că, de fapt, trăieşte meciurile într-o concentrare maximă, de aceea în final se descarcă, se bucură ca un copil, sare, ţopăie, se aruncă pe jos, iar la interviul care urmează, se defulează, râde tare, râde nefiresc. Sau poate că în aceste momente dovedeşte că şi ea e om, nu minotaur.
În meciul cu letona Kaia Kanepi, toate mingile s-au jucat la limita suspansului, fiecare ghem a fost câştigat de Serena cu emoţii. Are emoţii când joacă?, o întreba reporterul după meciul cu Kanepi. Şi ea a răspuns că nu are nici un fel de emoţie. A jucat atâtea meciuri la US Open, cu toate jucătoarele lumii, încât ştie dinainte cum va fi jocul. Şi tot meciul cu Kanepi a avut un singur moment de emoţie, în ghemul 9 al setului secund, la 5-2 pentru ea, când s-a grăbit să câştige jocul şi a reuşit Kanepi să facă break-ul.

De fapt, adversarele ei spun că se întâlnesc cu un mit. Ele joacă nu cu un om, ci cu o legendă vie. Din startul turneului, Serena a fost dată ca învingătoare sigură şi parcă toate întâlnirile cu ea au fost dinainte trasate. A ieşit din calcul orice altă variantă, că poate pierde, că vreo jucătoare, Azaranka, de pildă, o poate învinge. Nici nu cred că Serena ştie să piardă. Tenisul e un joc, un sport cu învinşi şi învingători, dar Serena iese din această realitate, ea trăieşte într-o supra-realitate, este un simbol, un monument, o statuie post-mortem. Dacă pierde, ca la Wimbledon, e dezastru, începe să plângă, devine un caz. Sigur, ea este un caz. Ca un caz medical. Se spune că americanii o întreţin cu… energizante, că e tratată precum un drogat, un om care îşi pierde minţile şi se crede deasupra lumii, pluteşte într-o sferă nepământească. Dar eu înclin să cred că este un fenomen. Un fenomen nu poate fi definit cu presupuneri sau prejudecăţi. Trebuie să-l studiezi, să-i urmăreşti dimensiunile şi limitele. Din păcate, la US Open, Serena nu a întâmpinat rezistenţa care să ne arate şi alte faţete ale fenomenului. Ai sentimentul că, după finală, ea ar mai putea să joace un turneu, cu jucătoarele de pe cealaltă parte a tabloului principal. Ar ajunge poate tot aici. Resursele ei sunt, probabil, nebănuite.

Spui că jocul Serenei este ca la carte, dar are necunoscute, are oscilări, sunt ghemuri în care totul e pe muchie de cuţit. De fapt, jocul Serenei este cea mai mare dovadă că tenisul se joacă cu mingea, iar mingea e rotundă, mişcarea ei creează frumuseţea acestui sport, faptul că jucătorul nu o poate stăpâni. Racheta e plată, nu e ca mâna, care poate apuca mingea, o fixează şi omul o poate arunca unde doreşte.

Dimpotrivă, racheta, tot mai perfecţionată, mai bine racordată, nu a făcut decât să mărească viteza mingii, prin lovituri tot mai puternice. De aici, starea de nesiguranţă, de imprevizibil, incertitudinea, faptul că orice se poate întâmpla. Surprizele sunt posibile la fiecare meci, dovadă că şi marii campioni, certitudini sigure, clachează, pierd, sunt eliminaţi de jucători, în acel moment, mai norocoşi, cum s-a întâmplat cu Makarova, care a eliminat-o pe Bouchard, nu pentru că a fost mai bună decât ea, ci din cauza căldurii, căreia Bouchard nu i-a făcut faţă, s-a simţit rău şi a cerut cele 5 minute admise pentru un consult şi tratament medical. Dar şi când pierde, Jenie este superbă, memorabilă. Un turneu fără ea, nu mai poate fi conceput, fiindcă i-ar lipsi Frumuseţea. S-a mai spus că o altă cauză a înfrângerii ei de către Makarova ar fi fost oboseala, epuizarea, de la efortul depus până atunci, până în optimi, când şi-a eliminat greu adversarele, una dintre ele fiind Sorana Cîrstea, pe care a învins-o fff greu, după un joc fantastic, în trei seturi.
Şi Serena joacă la limita siguranţei, toate mingile sunt pe muchie de cuţit, fanii ei fac infarct de la o minge la alta, zici că jucătoarea e drogată, deşi ea trăieşte partida într-o stare de permanentă concentrare. Sigur, adversarele ei pândesc orice slăbiciune, se poate spune că toate se mobilizează s-o învingă şi chiar au momente de succes, de presiune, de joc bun. Mi-a fost teamă ca aceste şovăieli – inerente în sport, mai ales aici, unde mingea e şi mică, şi rotundă! –, să nu se accentueze în semifinala cu Makarova, care venea tare din urmă, mai ales după ce a învins-o pe Bouchard. Dar n-a fost nici un pericol, dimpotrivă, Serena a demonstrat că este la ani-lumină faţă de celelalte jucătoare. A învins-o fără drept de apel cu 6-1, 6-3, cu o siguranţă de leoaică dezlănţuită care îşi apără puii, adică toate trofeele câştigate la US Open. Şi Makaraova a dat totul, cum se spune, fiind în formă maximă, dovadă că avea apoi să câştige trofeul la dublu, făcând pereche cu compatrioata ei, Vesnina. De aici ne dăm seama ce mare diferenţă de valoare, de posibilităţi există între Serena şi restul jucătoarelor! Sigur, ea este un fenomen al naturii. Dar şi în acest meci, cu Makarova, deplasările ei au fost minime, majoritatea punctelor fiind obţinute din servici şi din retururi. Rareori au fost mai multe schimburi de mingi într-un ghem. A fost cam singură pe teren. Ea a punctat, ea s-a autopunctat, prin greşeli neforţate. Sigur, nu am avut perfecţiunea din meciul Wozniacki-Sharapova, constanţa lui Caroline şi surprinzătoarele ei veniri la fileu, care au fost cheia victoriei.
Ne aşteptam ca Serena să fie pusă pe fugă de Caroline, dar şi în finală Minotaurul s-a dovedit un monument, transformând-o pe Caroline într-o fetiţă din basmele daneze, pe care o alerga dintr-o parte într-alta a terenului, aşa cum un păpuşar face cu o marionetă. De fapt, cred că a fost un meci fără istoric, Wozniacki dându-i Serenei o replică palidă, surprinzător de slabă, deşi ea este o jucătoare foarte mobilă, o perfectă tehniciană, o atletă frumoasă, care în semifinală a reuşit s-o învingă pe marea surpriză a turneului, Shuai Peng, cu 7-6, 4-3 (chinezoaica n-a mai putut continua, din cauza unor cumplite crampe musculare la picioare şi umeri).

Iar în finală mă aşteptam să-i pună probleme serioase Serenei, s-o pună puţin pe fugă, dar, dimpotrivă, ea a fost pusă pe fugă de o jucătoare-gigant, care nu a iertat-o, cum face o panteră cu o căprioară. Şi comentatorul principal, Mats Wilander, a considerat că Serena a controlat total meciul, de la prima la ultima minge, şi regreta că Wozniacki nu a îndrăznit mai mult, că nu a venit la fileu, că nu i-a opus nici o rezistenţă notabilă. Meciul a mers liniar într-o singură direcţie, Serena punctând ca un metronom din serviciu şi de pe fundul terenului, fără să se apropie vreodată de fileu. Un meci neinteresant. Singura care a alergat a fost Caroline, pe care Serena a pus-o mereu pe fugă. Era aproape ridicolă zbaterea ei să mai scoată o minge, să mai micşoreze proporţiile scorului. Ba, aş putea spune, Wozniacki a atins performanţa de a o face pe Serena să nu mai pară un Minotaur, ci un personaj de desen animat, ca în joaca unei pisici cu un şoricel. A fost, cred, cel mai banal meci al turneului. Nici un pic de dramatism, de emoţie, nici o surpriză. Singurul schimb de mingi mai lung s-a petrecut în ultimul ghem al meciului. Dacă Caroline ar fi jucat şi celelalte ghemuiri la fel, ar fi fost o finală de neuitat. Dar, aşa, se deschide o perspectivă fantastică pentru Serena, care a dovedit că nu are adversare şi poate fi încrezătoare că va câştiga şi alte trofee de Grand Slam.

În orice caz, acesta este tenisul, cum l-am văzut la US Open, la cel mai înalt nivel. Iar Serena a salvat prestigiul Americii, o ţară a tenisului, cu peste o sută de jucători prezenţi pe tabloul principal, dar fără un campion la simplu băieţi de mulţi ani, capitol la care domină europenii. Serena are şi meritul de a fi o legendă a tenisului modern, cel puţin a epocii Open. Datorită ei, US Open şi tenisul mondial are arene neîncăpătoare, concurenţă înaltă, mii de copii care o iau de model, ambiţie între jucători şi tehnicieni, profesionalism din partea a sute de arbitri şi organizatori, care trăiesc din această muncă, datorită ei se bucură mii de oameni care vin s-o vadă, milioane de telespectatori care o admiră.

Grid Modorcea
Corespondenţă de la New York