Stau şi mă gândesc la acei ziarişti români care au „descoperit” că Maria Sharapova “trişează“, trişeria constând, după ei, în faptul că joacă meciurile numai la decisiv, în trei seturi. De ce? Ca să stea mai mult în faţa camerelor de filmat. Cică aşa i-au cerut sponsorii! Iată că acum a trecut în turul 4, învingând-o pe germanca Sabine Lisicki în două seturi, repede, 6-2, 6-4, cum nici Halep, vitezomana noastră, nu poate. Aceşti aşa-zis ziarişti gafează continuu fără ruşine şi nimeni nu-i trage la răspundere.

Dacă un strungar, să spunem, ar face numai piese proaste, numai rebuturi, ce s-ar întâmpla cu el?! Sau un constructor ar pune în loc de ciment, clisă, ce s-ar întâmpla cu casa? Dar aceşti scârţa-scârţa pe hârtie nu ştiu că şi jurnalistrul este un constructor moral şi iau probabil prime pentru enormităţile lor, cum ar fi seria de articole “Halep cucereşte America” sau “Halep bate tot”! O şi vedeau pe Maşa în genunchi şi pe Serena căzând în nas, iar pe Halep-up number one. N-au pic de ruşine, de respect pentru cititor. Cred că aşa se susţine, se ajută un jucător, prin enormităţi?! Şi aşa fac şi când scriu despre politică sau despre cultură. Fiindcă nimeni nu-i şcoleşte. Ajung la ziare nu din vocaţie, ci fiindcă nu găsesc servici în altă parte. Aşa intră şi pe la posturile de televiziune şi devin “vedete”. Nu-i de mirare că azi educatoarele naţiunii şi candidatele la preşedinţie au ajuns să fie curvele!

De ce nu au precauţie aceşti „cronicari sportivi”? Mai ales într-un sport atât de performant şi cu mingea rotundă?! Fiindcă nimeni nu-i bate şi pe ei. Au nişte şefi la fel de inculţi şi proşti manageri, care nu mai ies din capcana regulei “scandalul aduce succes”. Am spus de atâtea ori că în toate măsura trebuie să fie regula, iar la tenis ea se măsoară cu modestia. Iată că Simona nu mai bate tot (dacă o fi făcut-o vreodată!), fiindcă la US Open nu a învins-o pe croata Mirjana Lucic-Baroni (n. Dortmund, Germania), venită din calificări (locul 121 WTA), o sportivă de 32 de ani, experimentată, care i-a dat o lecţie, poate i-a mai potolit hei-rup-ism-ul. Fanii ei zic că Simona a avut o cădere psihică şi nu se mai ştie ce dracu’-lacu’, vorba copilăriei. Nu a avut nici o cădere, pur şi simplu au umflat-o ai noştri, au făcut-o ce nu e, supercampioană, pe când ea, aşa cum singură a declarat, e un “om normal, nu un robot”. Halep atâta poate. A jucat la toată capacitatea ei, dar “baba” Baroni, care arăta ca “moartea cu ochelari”, tot o vorbă a copilăriei, a fost cu puţin mai constantă. În ghemul al 8-lea din primul set, Simona a avut trei mingi de set, fiindcă era 5-2 la ghemuri pentru ea, dar nu a fructificat nici una. Cine a oprit-o? Nu a putut. A jucat la întreaga ei capacitate, dar Baroni avea un atu în plus, înălţimea (1, 81 m) şi acoperea mai bine terenul. A fost un meci modest. Simona a făcut un car de greşeli neforţate. Deci singură s-a bătut. Nu a forţat-o nimeni să returneze mingi uşoare în fileu!

Am spus şi cu alt prilej că umflarea balonului peste poate nu e a bună. Nu e prima oară când inconştienţii din presă fac rău unui tânăr în formare. Au nevoie nu de campioni, ci de victime! Nu ne bucurăm că am avut dreptate, sigur, e trist că Simona a fost eliminată în această fază a competiţiei, în turul trei, dar trebuia să-i dea de gândit jocurile anterioare, când a pierdut din primul tur la New Haven şi a declarat că se bucură, fiindcă are timp să se pregătească pentru US Open. Ce fel s-a pregătit? Încă din start, meciul cu debutanta Collins, locul 553 WTA, a dat semne de derută. E crispată. Joacă precipitat, grăbit, de parcă ar fi disperată după glorie. Vrea să “rezolve” repede meciurile, nu joacă aşezat, ca celelalte jucătoare campioane, care pun frână, să vadă şi pădurea, nu numai copacii. Simona noastră nu e pregătită să atace un Grand Slam. Nu are constanţă. Cu succese întâmplătoare, nu ajunge departe. Locul 2 nu înseamnă nimic dacă o sportivă de pe locul 553 face un meci mai spectaculos decât ea. Dar sperăm ca harul ei natural şi munca să-i dea putere şi luciditate, echilibru şi încredere în ea, care s-o facă să treacă peste acest mare insucces.

US Open este ca un Everest, se ajunge greu în vârf, numai marii temerari ajung. Şi nu ştim să ne bucurăm de succesul lor. Mi-a plăcut că americanii ştiu să se bucure de frumuseţea unui joc, a unui sportiv, chiar dacă pierde. Pe site-ul principal al turneului vedem poza Soranei Cîrstea, care a făcut un meci admirabil cu Eugenie Bouchard.

Ziariştii de care vă vorbesc nu ştiu cum s-o mai împroaşte cu noroi pe cea mai bună tenismenă a lumii, Sharapova, fiindcă au descoperit că ea e ghinionul sportivelor noastre, că le bate mereu pe românce. În turul doi a mai eliminat o româncă, pe Alexandra Dulgheru. Da, dar numai în competiţie cu ea, Alexandra a făcut cel mai bun meci al carierei sale! Un adversar puternic îi mobilizează la fel de puternic şi pe ceilalţi jucători. În acest fel concurenţa creşte, nivelul tenisului creşte, interesul devine tot mai mare, se creează un suspans continuu, fiindcă aştepţi să vezi ce se întâmplă în turneul următor.

Sigur, cine îşi spune cuvântul, e vârsta. Vârsta e cea care le face pe multe jucătoare să cedeze, deşi nici una nu vrea acest lucru, rezistă cât mai mult, se luptă până la ultima minge, aşa cum s-a întâmplat în fantasticul meci dintre Sara Errani şi Venus Williams, două jucătoare în vârstă, 27 şi respectiv 34 de ani, care nu au cedat, au mers pas la pas, făcând poate cel mai spectaculos meci de până acum al turneului, poate şi datorită unui public venit să se uimească. Scorul spune tot: 6-0, 0-6, 7-6 (5) pentru Errani.
Un jucător care arată ca un luptător căzut de la prima minge a unui meci este britanicul Andy Murray, el este simbolul Golgotei tenisului. În toate turneele luptă din greu pentru fiecare minge. Tenisul pare pentru el un câmp de război, un teren minat, iar jucătorul se află într-o tranşee, nevoit să se apere, dar şi să facă de acolo salturi. E mereu epuizat, dar, ca prin miracol, reînvie, ceva din el îl trezeşte şi o ia de la capăt. Chiar şi la ultima minge, când are pe tabelă două seturi câştigate, pare că pierde, cum s-a văzut în meciul cu germanul Bachinger. Mereu învie din morţi. El este întruchiparea luptei până la capăt, a sacrificiului maxim pe care îl cere performanţa.

Grid Modorcea
Corespondenţă de la New York