La concertul oferit de Orchestra Naţională Radio în cadrul Festivalului Orchestrelor Radio, am stat alături de o doamnă în vârstă foarte speriată, care în pauză şi-a pierdut biletul. Era sub banca din faţă. I l-am recuperat. Dar de ce aveţi nevoie de el?, am întrebat-o. Să-l păstrez ca amintire, zice. Le am pe toate de până acum. Credeam că e vreo colecţionară de bilete, ca Zoe cu bileţelele, după care s-a luat şi Nuţi din Pleşcoi. Văzându-mă nedumerit, doamna mi-a arătat cu degetul o cifră. Păi nu vedeţi ce scrie aici? 100 lei! Cum, atât v-a costat biletul? Da, toţi cei din aceste rânduri de mijloc au dat 100 lei pe un bilet. Nu ştiu mai în faţă sau mai în spate cât costă. Şi dvs, iertaţi-mă, ce pensie aveţi? Exact cât am dat pe cele 8 concerte ale Festivalului! Şi am fost asistentă de conferenţiar universitar. Dar alţi profesori o duc şi mai rău. Pe mine mă mai ajută fiica mea…
Dar e un Festival finanţat de la buget, cum au putut să ia de la pensionari asemenea sume!? Concursul Enescu este şi el finanţat de la buget, dar acolo, la Ateneu, intrarea e liberă. Aici nu se justifică această sumă. Mai ales la concertul Orchestrei Radio din România. Putea fi tot intrarea liberă sau preţuri mai accesibile.Pentru cine mai accesibile?, face doamna la fel de speriată, fiindcă preţurile le fac tot pentru ei, să meargă numai ei şi ai lor la concerte. Care ei, la cine vă referiţi? La “acoperiţi”, cum le zice acuma. Mi-a spus o cunoştinţă din Germania că la noi sunt 14 mii de „acoperiţi”. Nu se poate face nimic. Cum să lupţi? Cu cine să lupţi? Cu nişte nevăzuţi? Cu nişte fantome? Nici nu ştii cu cine vorbeşti. De unde ştiu eu că dumneata nu eşti un “acoperit”?
Şi m-am descoperit. M-am legitimat, i-am spus cine sunt, i-am dat date din viaţa mea, să capete încredere. Şi doamna parcă şi-a mai revenit, apoi, zâmbind, mi-a spus: Să ştiţi, poate o să râdeţi de mine, dar eu am dus-o mai bine pe vremea lui Ceauşescu. Poate azi o duc mai bine unii, hoţii, că e libertate la hoţie, dar cei mai mulţi au nişte salarii de mizerie. Şi acum, domnule, frica e mai mare ca înainte. Mie mi-e frică să ies noaptea pe stradă. Acum, când plec de la concert, mă ţin după oameni, să nu fiu singură. Şi mi-e frică să vorbesc cu lumea, cu vecinii, dacă o fi vreo unul “acoperit” şi vine şi mă omoară în casă sau mă arestează?! Pe Turcescu ăla numai şi când îl văd, parcă văd o stafie. E aşa negricios, cu ochelarii ăia în loc de ochi. Niciodată nu mi-a plăcut băiatu’ ăsta! Îl vor scoate basma curată, o să vedeţi, şi or să-l facă şi erou, ca în filmul ăla cu fraţii Ioanid, care, din bandiţi, i-a scos eroi naţionali! Dar Turcescu nu-i evreu! Că o fi turcit!…
Sigur, doamna asistent de conferenţiar mi se părea reprezentativă pentru Vox Populi, fiindcă mi-a dovedit că e cunoscătoare şi a muzicii, şi a publicului, când mi-a spus, pun pariu cu dumneata pe biletul ăsta că în pauza dintre părţile concertului de vioară se va aplauda. Nu trebuie să punem, i-am răspuns, fiindcă şi eu sunt de aceeaşi părere. Şi aşa a fost. Între părţile Allegro şi Lento, ma non troppo ale Concertului în re minor pentru vioară şi orchestră de Richard Strauss, s-a aplaudat. Cine a aplaudat? Evident, cei pentru care o sută de lei pe un bilet e prilej de a se arăta, deci pentru snobii culturali, sau cei iubitori de muzică, încă neiniţiaţi, cărora nimeni nu le-a spus că între părţile unui concert nu se aplaudă. Cine să-i înveţe? Băsescu, care şi el aplaudă între părţile unui concert, cum a făcut-o mai an la Sala Palatului, ca să dea tonul şi toată sala să vadă ce preşedinte harnic avem?! Da, zice doamna, dar şi dacă plouă, de vină e Băsescu, iar dacă nu plouă, tot Băsescu e de vină. Nu era aşa şi pe vremea lui Ceauşescu? Aşa e într-o ţară în care se crede că preşedintele e buricul lumii. Sigur, dar sunt preşedinţi şi preşedinţi. Al nostru Pazvante viteaz a spus că-i dezbracă pe toţi, pe toţi, domnule! Adică pe toţi cei 14 mii de “acoperiţi”, cum să-i demaşte pe toţi? Nu pe toţi, dar măcar pe cei care ne conduc sau sunt lideri de opinie şi o fac pe lupul moralist, iar ei iau salarii in ascuns, pe state de plată secrete. Dar de ce nu i-a dezbrăcat până acum? A vrut, dar nu poate, nu are voie. N-aţi auzit ce-a spus Meleşcanu, că e caz penal dacă dezbraci un “acoperit”. Păi ce preşedinte avem, să nu ştie el care e legea, acum o săptămână îi dezbrăca, iar azi nu mai are voie?! Fiindcă e caz de siguranţă naţională. “Acoperiţii” sunt Siguranţa Naţională! Ce siguranţă naţională e Turcescu? Un fricos, un speriat de bombe. Poate se crede Snowden al României! Păi aşa se poartă un om în care ţara îşi pune speranţa să o apere?!
Nu se ajungea aici, la sperietură, suspiciune, panică şi frică dacă românii ar fi urmat pilda lui Corneliu Coposu, care a mărturisit că, atunci când a ieşit din închisoare, a fost obligat să fie informator, dar nu a făcut nici un rău, informările sale erau neutre, nu există un caz de vătămare, de nici un fel. Apoi i-a urmat exemplu Alexandru Paleologu, un intelectual de marcă, un moralist deosebit. Dar cam aici s-au oprit deconspirările. Ce bine era de se continua această practică, România ar fi fost mai curată, nu ar fi ajuns la această înfundătură în care trăim. Masa tăcută se dovedeşte azi şi mai tăcută decât era pe vremea lui Ceauşescu, fiindcă acum nu mai există nici un reper, nici o ideologie, nici o frică de nimeni, de nici un şef. Orice derbedeu se trage de şireturi cu o somitate sau cu directorul unei fabrici. Nu există decât o frică, frica de hoţi. E nevoie de un nou Ţepeş. Dar nu ar ajunge ţepile, a râs doamna. Ar trebui defrişate toate pădurile!…
Ne-a plăcut enorm concertul, cum tânărul dirijor american Case Scaglione a dirijat fără partitură Simfonia a III-a în fa minor de Brahms, păcat numai, a adăugat doamna fostă asistent de conferenţiar, că Alexandru Tomescu, un virtuoz nemaipomenit, se hlizeşte. De unde o fi învăţat el hlizeala asta, că doar nu trăim în ţara hliziţilor!
Grid Modorcea
