După 1944, mulţi basarabeni au ajuns în gulag pentru că au scris foi volante în limba română sau pentru că au notat în jurnale lor impresii despre „viaţa fericită” din Uniunea Sovietică, scrie Mihai Tașcă pentru Adevărul.

Regimul comunist, susţinut de Comisariatul Poporului pentru Securitatea Statului (NKGB), armată, miliţie şi numeroşii activişti, a reuşit, la începutul anilor ’50 ai secolului trecut, să înăbuşe rezistenţa armată din Basarabia. Moldovenii de la Est de Prut însă au folosit o perioadă mai îndelungată un alt mijloc de a se împotrivi noii puteri – scrisorile şi foile volante în limba română. Epistolele difuzate la o adresă concretă sau notiţele găsite la percheziţie au constituit capete de acuzare pentru activitate antisovietică.

La 26 martie 1949, în comuna Seliştea Nouă, raionul Călăraşi, a avut loc şedinţa de constituire a colhozului, iar a doua zi în sat au fost găsite două foi volante cu caracter anticomunist. Prima a fost depistată în curtea preşedintelui sovietului sătesc, iar cea de-a doua – la fântâna din apropierea căminului cultural, unde în ajun avusese loc şedinţa. Un an de zile au avut nevoie securiştii să identifice autorul.

ARHIVELE COMUNISMULUI Limba română în scrierile anticomuniste din RSSM (I)

Vasile Gulevatâi s-a născut în anul 1929, în comuna Seliştea Nouă, judeţul Lăpuşna. Până la colectivizare, familia Gulevatâi deţinea şase hectare de pământ arabil, doi boi, oi şi porci. Vasile mai avea trei fraţi şi o soră. În acea primăvară el învăţa în clasa a 7-a la o şcoală din Călăraşi.

Raporturile dificile ale familiei Gulevatâi cu administraţia comunistă din sat începuse după 1944. Vasile nu era de acord cu impozitele mari la care era supusă familia şi nici cu politica agresivă de colectivizare a ţăranilor.

În anul 1949, preşedintele sovietului sătesc, Fiodor Dovgan l-a inclus pe Vasile în lista celor mobilizaţi la şcoala profesională tehnică (renumitele FZO). Iar în aceste cazuri eschivarea de la mobilizare sau dezertarea se pedepsea cu închisoare. Vasile nu dorea să plece din sat, părinţii lui erau în vârstă, el urma să aibă grijă de ei. Escortat la gara din Chişinău, Vasile reuşeşte să fugă, se întoarce acasă şi pentru câteva luni trece în ilegalitate. Dovgan îl tot căuta. Odată chiar l-a prins, dar Vasile a reuşit să fugă în pădure, ameninţând funcţionarul: „Dovgan, dacă nu încetezi să trimiţi tinerii la şcolile FZO îţi vei pierde capul”.

În fine, fratele Alexandru, fiind încorporat în Armata Sovietică, în anul 1948, a fost arestat de organele de securitate sovietice, iar un tribunal militar l-a condamnat la 25 închisoare pentru tentativa de trădare de patrie, deoarece acesta întreţinea corespondenţă cu o nemţoaică.

„Luptaţi împotriva Partidului Bolşevic”

Cele două scrisori au fost distribuite pe 25 martie 1949, odată cu lăsarea întunericului. Foaia volantă adresată sătenilor avea următorul conţinut:

„Fraţi basarabeni!Luptaţi împotriva partidului bolşevic, împotriva anticriştilor ruşi. Fiţi gata întotdeauna pentru răzbunare. Zicătoare: Apa trece, pietrele rămân. Luptaţi împotriva colhozurilor şi nu vă înscrieţi în colhoz, căci colhozul este sărăcia norodului moldovenesc. Goniţi pângăritorii crucii de pe pământul moldovenesc. La luptă pentru cruce, părinţi şi neamuri. Subjugă-te la luptă. Nr.3000″.

Foaia volantă adresată preşedintelui sovietului sătesc era mai dură şi avea un caracter personal:

„Tovarăşe Preşedinte!

Toate câte sunt scrise să le iei în minte şi să le înţelegi. Să nu faci râs din oameni şi să nu alungi tineretul din sat. Să nu pui naloguri [impozite] mari la oameni şi să nu mai faci ce-ai făcut că va fi vai de pielea ta. Vei vorbi cu noi într-o noapte pe neaşteptate şi unde stau picioarele îţi va sta capul. Vei primi după lucru şi plata. Feciorul Moldovei Bodiu”.

La acea vreme Filimon Bodiu, conducătorul unui grup militar antisovietic care a activat între anii 1945-1950 pe teritoriul raioanelor Chişcăreni, Teleneşti, Sângerei şi Călăraşi, era încă în libertate, iar moldovenii cunoşteau faptele lui. Vasile a fost arestat la 17 martie 1950. La anchetă, preşedintele sovietului sătesc şi-a adus aminte că în perioada celui de-al Doilea Război Mondial în casa familiei Gulevatâi s-a instalat comandamentul armatei germane, iar până în anul 1947 părinţii lui au folosit munca altor persoane la lucrul pământului.

Acuzat că a cântat româneşte

Preşedintele colhozului, Vladimir Slavinschi, a spus că familia lui Vasile a intrat în colhoz abia în vara anului 1949, după deportările din 6 iulie.

Directoarea căminului cultural, Elena Brăducean, şi-a adus aminte că Vasile, împreună cu alţi câţiva prieteni, a interpretat cântece populare româneşti, proslăvind viaţa de odinioară a României. Şefa punctului medical, Elisaveta Landina (venită în sat în anul 1947), a mărturisit că Vasile „a perturbat acţiunile de o mare importanţă politică pentru săteni”, organizând un joc de cărţi lângă căminul cultural când urma să aibă loc o lecţie publică intitulată: „Agronomia şi agricultura”, iar altă dată a părăsit lecţia în care se vorbea despre lupta cu malaria, fiind urmat de mai mulţi tineri.

O altă săteancă, Maria Botnari, neagă că ar cunoaşte despre activităţile antisovietice ale lui Vasile.

La 29 aprilie 1950, Vasile Gulevatâi, printr-o sentinţă a Judecătoriei Supreme a RSS Moldoveneşti, aplicând art. 54/10 p. 1 Cod Penal al RSS Ucrainene – „Agitaţie şi propagandă contrarevoluţionară” – a fost condamnat la zece ani privaţiune de liberate în locurile de detenţie îndepărtate. După ce a executat cinci ani de gulag, la 10 martie 1955, i se reduce pedeapsa la cinci ani, iar după ce Prezidiul Sovietului Suprem al URSS a emis decretul „Despre amnistiere”, din 27 martie 1953, este eliberat din gulag.

Vasile Gulevatâi a fost reabilitat de Judecătoria Supremă a Republicii Moldova la 29 iulie 1996.

„Simplul fapt că ai scris în română, iar răvaşul sau notiţele conţineau elemente antisovietice era îndeajuns pentru a fi trimis în gulag.” – Mihai Taşcă, istoric

Jurnalul lui Leonid Cernopolc

Pentru a fi dat pe mâna justiţiei sovietice nu era neapărat necesar ca cele notate acasă să fie difuzate. Simplul fapt că ai scris în limba română, iar răvaşul sau notiţele tale conţineau elemente antisovietice era îndeajuns pentru a fi trimis în gulag.

Este şi cazul lui Leonid Cernopolc care s-a născut în anul 1907, în comuna Bujerăuca, judeţul Soroca.

Recidivist şi la români, şi la sovietici

Leonid a avut necazuri cu justiţia şi până la 1940. La români el a fost condamnat pentru infracţiuni de drept comun, dar ostaşii Armatei Roşii l-au eliberat din închisoare la 28 iunie 1940. Ceea ce a urmat după venirea sovieticilor i-a schimbat viziunea. La revenirea în sat, este ameninţat de preşedintele sovietului sătesc cu deportarea. Pleacă la lucru în Rusia, dar se îmbolnăveşte de TBC şi se întoarce în Basarabia. În timpul administraţiei româneşti (1941-1944) lucrează cele 3,5 hectare ale tatălui său.

După 23 august 1944, activează ceva timp în administraţia judeţeană, dar în anul 1945 a fost condamnat la şase ani închisoare pentru delict de drept comun. În anul 1949, după ce a aflat că va fi obligat să-şi dea pământul în proprietatea colectivă, a defrişat propria livadă, fapt pentru care a fost amendat cu 1.000 de ruble. Un an mai târziu a mai fost amendat pentru neîndeplinirea obligaţiei de predare a cerealelor la stat.

„Comunismul este moartea popoarelor”

Îşi exprimă nemulţumirea faţă de puterea sovietică în vara anului 1951. Atunci a trimis o scrisoare la ziarul „Pravda”, pentru a susţine un jurnalist englez, care publicase anterior un articol în care afirma că în URSS nu există democraţie, libertate etc. În răvaş afirma: „Noi suntem de origine latină şi nu vom cădea pradă comunismului, întrucât comunismul este moartea popoarelor”. Din acea vreme Ministerul Securităţii de Stat al RSS Moldoveneşti a documentat mai multe cazuri de exprimări antisovietice ale lui.

A fost arestat la 12 mai 1952. La percheziţie, securiştii au găsit un jurnal, intitulat „Descrierea vieţii familiei mele din anul 1940, 28 iunie”. Însemnele zilnice aveau conţinut antisovietic, ceea ce i-a agravat situaţia. La expertiza psihiatrică a fost găsit perfect sănătos. Ancheta preliminară a fost scurtă, iar, la 25 iunie 1952, Judecătoria Supremă a RSS Moldoveneşti îl condamnă la zece ani gulag şi cinci ani decădere din drepturile politice. La 1955, comisia pentru reexaminarea dosarelor persoanelor condamnate pe motive politice consideră că Leonid Cernopolc a fost condamnat corect şi refuză amnistierea lui. Cernopolc a fost reabilitat la 25 aprilie 2005.

Descrierea vieţii familiei mele din data de 28 iunie 1940

Jurnalul lui Leonid Cernopolc conţine mai multe reflecţii ale autorului despre viaţa trăită până la 1940, îndeosebi după anexarea Basarabiei. Prima însemnare datează din 7 iulie 1950, iar ultima din 21 aprilie 1951. Publicăm mai jos câteva fragmente din acest caiet, care trebuie să intre în catalogul naţional al rezistenţei anticomuniste din Basarabia.

7 iulie 1950

„Până la anul 1940 am fost sub stăpânirea şi regimul Român. Am învăţat carte românească, 7 clase. Liceul «A.D. Xenopol» din oraşul Soroca. Tatăl meu era funcţionar la prefectura judeţeană, din or. Soroca. Mama se îndeletnicea cu gospodăria. Sora -mea a învăţat la şcoala profesională de fete din or. Soroca. Pe urmă a urmat şcoala de sanitare de la Bucureşti. Terminând, a rămas la serviciu la Spitalul Colţea din Bucureşti. Fratele meu Gheorghe a terminat şcoala de muzică din or. Bălţi şi în anul 1936 nu se ştie cu ce soartă a plecat în Rusia Sovietică şi nu s-a mai întors.

Sub regimul Român noi am dus viaţa în următorul fel. Gospodăria noastră se compunea din următoare avere: 2 ha livadă, 2 ha pământ arabil, una casă de locuit compusă din 4 camere, 2 antreuri, 1 magazie, 1 curte, 1 coger pentru porci, un cos pentru porumb. Am avut 4 porci, 56-60 păsări, gâşte, raţe, curci, 4 vaci cu viţei, o pereche cai, trăsură şi tot inventarul agricol. După ce m-am căsătorit, tată-l meu era deja pensionar, eu mi-am mai căpătat pământ, dat de pe soţie. Ţineam iepuri angora care mai aducea un venit de 100 de mii lei lunar. Am trăi pe picior larg.

Impozitele erau următoarele: în timp de pace, câte 50-75 de lei de pe hectar, 12 lei pentru hogeacuri, şi atâta tot. În timp de război, 150 de lei de pe hectar şi mai mult nimic. Aşa că am trăit foarte bine. Ne îmbrăcam, ne hrăneam şi ne petreceam viaţa liniştită şi îndestulată, până la anul 1940, 28 iunie, când au venit ruşii.

Cum au venit ruşii, imediat s-a schimbat viaţa. Văzând viaţa în pericol, am plecat la 22 septembrie 1940 la Ural, oraşul Kisel, punct Solikamsk, satul Kasmeni. Acolo eu m-am întâlnit cu oameni înalţi, foşti conducători mari în Rusia ţaristă. Şi tăiau ca robii la păduri seculare de cedri. După 6 luni de muncă supraomenească m-am îmbolnăvit de TBC. Văzând că deja nu mai pot fi bun la muncă fizică, m-au trimis înapoi în Basarabia, [unde] am venit pe ziua de 21 februarie 1941. La 17 aprilie am fost trimis la sanatoriul din Vorniceni, căci situaţia şi starea sănătăţii era în disperare.

Pe 22 iunie 1941 izbucni războiul mondial, războiul sfânt al eliberării jugului al tuturor popoarelor Europei. Fugeau bolşevicii prăpădind şi pustiind totul în calea lor. Tot ce este în calea lor, oamenii, vite, copii, clădiri, păduri. Dar, de la 1942 – 43 s-a schimbat tot mersul războiului şi s-a întors pe partea stângă, şi o parte a Europei Răsăritene a căzut pradă bolşevicilor. Aşa că în anul 1944, luna martie, iarăşi am căzut sub dominaţia bolşevică.

De la 1944 începe o viaţă neagră, o viaţă neînţeleasă, tulbure, cu hoţii, jafuri şi mizerii. S-au deportat cei mai aleşi oameni din toată Basarabia, satele şi oraşele basarabene erau golite şi pustiite. Pe urmă, cei ce au mai rămas au început ai lua din scurt. Dacă se predau oamenii în colhoz, atunci trebuia să înscrie toţi membrii de familie şi toată gospodăria, pământul, trăsura, vitele, păsările, banii, sămânţa-n, saci şi tot ce este pe lângă casă, trebuie predat fără de vorbă la colhoz. Şi pe urmă mâna pe om la lucru cu forţa, ca pe vită. […]

Religia era oprită cu desăvârşire. Şi bisericile erau batjocorite murdar. Le dădea voie să se săvârşească serviciul divin şi oamenii să se roage în voie lui Dumnezeu. Dar pe de altă parte, asupreau pe preoţii şi închideau bisericile, ori le puneau aşa dări că nu era posibil să mai poată funcţiona în voie. Atunci se lepădau şi preoţii şi lumea de Sf. biserici. […]

Eu am fost prins în anul 1945, luna mai şi aruncat în lagăr pentru 6 ani de muncă cu confiscarea averii. Am stat până în anul 1948, luna iulie. Când s-a început intervenţia statelor de asfinţit către Asamblea Generală, bolşevicii s-au speriat şi au dat un manifest şi au eliberat o parte din lagăre. Eu am venit, dar au luat-o pe soţia mea, rupând-o de la copii. Căci am avut 2 copii – primul de 19 ani şi al doilea de 3,5 ani. Şi au aruncat-o pe soţie pe 5 ani lagăr de muncă şi au dus-o tocmai la Kemerovo. […]

12 octombrie 1950

În ziua de 12.X. 1950 m-am pomenit c-am pe la ora 4-5 d.p., au năvălit în casa mea agenţii fiscului din Bujărăuca Mihail Babii, Maria Muherul ş.a. Au început a striga şi a mă forţa să dau restul de carne. Cu toate că eu nu posed nimic absolut, nici pământ, nici vite, numai casa de locuit şi 0,25 ha pământ împrejurul casei, nearabil. Cu toate asta am [fost] impus la bani, la ouă, carne. M-au somat să nu dau carne de vită, da să dau carne de pasăre, şi mi-au pus sechestru pe un porc care nu este al meu ci este al unui chiriaş de al meu. […]

24 ianuarie 1951

Luna aceasta e dureroasă pentru tot ce e moldovean, pentru tot ce e român. Nu poate să treacă ziua aceasta în aşa chip. Eu personal nu pot să nu-mi amintesc de 24 ianuarie, ziua unirii principatelor române. O, Românie, ce ai ajuns, unde-s fiii tăi, unde-s averile tale, bogăţiile fără sfârşit? Au căzut pradă ghearelor comuniste. Dar cu toate acestea România nu a murit, România trăieşte, fiindcă românul e tare. Cu toate că anul 1940 a zdrobit grav graniţele României, România e întreagă. […]

Februarie 1951

Pe ziua de 2 februarie 1951, am primit peste un timp de 11 ani, o scrisoare neaşteptată de la un nepot al soţiei mele din regiunea Omsk, din fundul Siberiei, răpit cu întreaga familie, adică cu mama şi tat-său, Anatolii Zemovschi. Ce ne descrie nepotul nostru de viaţa lui, că îmblă desculţ acum iarna, se poate închipui ce fel de iarnă e în Siberia şi ei îmblă desculţ şi goi şi hrana mai rău decât ca la porci. […]. Nepotul meu mă roagă să-l salvez de la chin şi groază fiindcă el e în vârstă de 21 de ani şi este înmormântat de viu. […]

3 aprilie 1951

În ziua de 1 aprilie se mobilizează toate autobuzele la Bălţi. Toată lumea este băgată în groază. Nimeni nu ştie ce este. Nimeni nu doarme liniştit, fiecare nu este sigur pe sine, nu ştie ce să facă, ce-l aşteaptă. Se întrebau unii pe alţii de ce s-au mobilizat toate maşinile. Şi iată că pe ziua de 2 aprilie s-au aruncat zalele – bolşevicii noaptea au răpit familii întregi de oameni, din Nordul Basarabiei, de la Chişinău, Orhei, Bălţi, Ungheni, Cernăuţi, au înhăţat oamenii pe care i-au prins şi i-au aruncat în maşini şi sub arme i-au dus pe lumea neagră din fundul Siberiei.

O, Românie, ce ai ajuns, unde-s fiii tăi, unde-s averile tale, bogăţiile fără sfârşit? Au căzut pradă ghearelor comuniste. Cu toate că anul 1940 a zdrobit grav graniţele României, România e întreagă.

Sursa: www.adevarul.ro