Poetul Mihai Eminescu nu a fost agreat de autorităţile imperiale austriece. Tânărul Eminescu era perceput de poliţia austriacă ca un naţionalist, ce tulbura minţiile studenţilor români din Cernăuţi, capitala ducatului Bucovina. Imperiul Habsburgic ducea o politică dură de germanizare a Bucovinei, care intra în conflict cu asociaţiile patriotice româneşti şi cu intelectuali ca Aron Pumnul sau cu idealurile de unitate ale tânărului poet Mihai Eminescu. Între 1869 şi 1872, Eminescu este student la Viena. Urmează ca „auditor extraordinar” al Facultăţii de Filozofie și Drept, dar audiază și cursuri de la alte facultăți. Activează în rândul societății studențești (printre altele, participă la pregătirea serbării și a unui Congres studențesc la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către Ștefan cel Mare). Aici se împrietenește cu Ioan Slavici. La Viena o cunoaște pe Veronica Micle şi începe colaborarea la „Convorbiri literare”. Participarea lui Eminescu la congresul studenţilor români de la Putna, mănăstire aflată sub ocupaţia austriacă a iritat poliţia imperială. Poliţia vieneză e pe urmele tânărului poet naţionalist Mihai Eminescu. Din arhivele Poliţiei din Viena, reiese ca domicilii ale lui Mihai Eminescu: Kollergasse-3, Dianagasse-8, şi Gartnergasse-3 (Schaumburgergasse-15), la celelalte de pe Adamgasse sau Radezkystrasse avem doar mărturii de la colegii săi, Isopescu şi Cocinski. Poliţia austriacă şi diplomaţii austrieci au urmărit întreaga activitate a poetului în România, mai ales de când Mihai Eminescu devenise liderul Societăţii secrete „Carpaţii”, care îşi propunea lupta armată a românilor ardeleni de eliberare de sub ocupaţia austriacă a Transilvaniei.
În ultimii 25 de ani s-au scris cărţi şi publicat numeroase studii ştiinţifice prin care s-a dovedit că lui Mihai Eminescu i s-a pus diagnosticul de „nebun” în vara lui 1883 pentru că încurca planurile secrete de alianţă ale Regelui Carol I cu Austro-Ungaria şi Germania. Poetul Mihai Eminescu, ca redactor şef la Timpul, publicaţia conservatorilor români, milita deschis împotriva unei alianţe cu Viena şi pentru unirea Transilvaniei cu România. Poetul Naţional era implicat activ în conducerea Societăţii secrete „Carpaţii”, care se înarma pe ascuns şi acţiona pentru un război de eliberare în Ardeal. Planurile lui Mihai Eminescu îl deranjau pe Regele Carol I şi, mai ales, elita politică conservatoare şi liberală, precum şi curentul masonic pentru realizarea unei alianţe cu Germania şi Austro-Ungaria. „Mai potoliţi-l pe Eminescu!” Acesta este mesajul junimistului P. P. Carp care îl transmitea de la Viena mentorului Junimii, parlamentarul Titu Maiorescu. Comanda se va executa pe 23 iunie 1883. Eminescu avea doar 33 de ani. Carp se afla la Viena pentru a stabili ultimele detalii ale unui acord secret cu Tripla Alianţă (Austro-Ungaria, Germania si Italia), care de altfel a si fost incheiat pe 18 (30) octombrie 1883. Reputatul eminescolog, profesorul Nicolae Georgescu, lamureste în ce context a avut loc internarea forţată a lui Eminescu. „Ce voia acest tratat?”, scrie el. „În primul rând, ca România să se orienteze politic spre Austro-Ungaria. Cu alte cuvinte, România nu mai putea să-şi revendice Ardealul. Acest tratat mută lupta ardelenilor în Ardeal. Bucureştiul era de zece ani dominat cultural de ardeleni, care ridicau puternic vocea pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor care erau asupriţi. Or, tratatul le interzice brusc să protesteze în Bucureşti pentru eliberarea Ardealului. Eminescu trebuia eliminat din presă şi viaţa culturală a ţării prin înscenarea nebuniei. La instigarea cancelarului german Bismarck şi al baronului austriac Von Mayr, şeful serviciilor secrete vieneze, sediile Societăţii secrete „Carpaţii” sunt închise, iar liderii ei sunt arestaţi şi expulzaţi din ţară. Este închis ziarul L’Independance Roumaine şi directorul acestuia, Emil Galli, este expulzat din România. La fel şi Zamfir C. Arbore.
Cu poetul Mihai Eminescu, a cărui geniu era recunoscut de opinia publică, situaţia eliminării acestuia din prim planul vieţii politico-culturale era mai dificil de realizat. Pur şi simplu i s-a înscenat „nebunia”. În dimineaţa zilei fatidice de 28 iunie 1883, soţia lui Slavici, gazda lui Eminescu, îi scrie lui T. Maiorescu (pseudo-protectorul) că acesta ar fi înnebunit. În aceeaşi zi, pe la ora 6.30, însoţit de ing. Simţion (un apropiat de-al său), Maiorescu se deplasează la ospiciul privat al doctorului Suţu (Soutzo) şi convin cu acesta ca Eminescu să fie internat aici, pentru o lună de zile, pentru a-l atrage în cursă, îi scrie un bilet, chemându-l să-i facă o vizită. Ajuns la Maiorescu, Eminescu este trimis, cu o birjă, acasă la ing. Simţion, sub pretextul transmiterii unui bilet. Aici este aşteptat de haidamacii doctorului Suţu, urcat într-o dubă şi dus la ospiciu. “Acolo, nu va mai fi gazetar, ci numai un biet smintit. Planul fusese îndeplinit cu succes. Gazetarul Eminescu era “ocrotit” într-o casă de sănătate.” (C.L. Cernăianu) Legendarea nebuniei poetului, în conformitate cu punctul al doilea din planul acţiunii de lichidare a sa, comportă, însă, mari defecţiuni şi nu subzistă la o analiză cât de cât pertinentă, deoarece Maiorescu iniţiază acţiunea de internare în ospiciu, fără a se convinge personal dacă poetul a înnebunit sau nu şi stabileşte o anumită perioadă a şederii sale în ospiciu. În conspiraţie intră şi un ziarist şantajist şi aventurier, posibil agent al poliţiei. În fatidica zi de 28 iunie Mihai Eminescu, presimţind că va fi arestat la sediul societăţii secrete pleacă la Capşa, un local de lux din Bucureşti. Aici i se întinde o cursă de către jurnalistul Grigore Ventura. La Capşa, conform declaraţiilor lui Ventura, Eminescu ar fi început să ţină un discurs „politico-socialo-national” înfierbântat, ar fi scos un pistol, ar fi ameninţat-o pe soţia patronului şi ar fi strigat „la toate aceste nu-i decât un leac. Să îl împuşc pe rege!”. Ventura, în loc să îl calmeze, îi ţine isonul, ca un agent provocator, şi îi propune să meargă împreuna la palatul Cotroceni. Ajunşi acolo află că Regele nu este în Bucureşti. Pe drumul de întoarcere, Ventura îl duce pe Eminescu la băile publice Mitraşevski, îl lasă într-una din camere şi apoi alertează Poliţia că un nebun s-a închis în baia publică. Îi cheamă la faţa locului pe alţi doi membri ai Societăţii Carpaţii, Siderescu şi Ocăşanu. Ciudat că cei doi au cu ei o cămaşă de forţă. Intră în baie, îl imobilizează pe Eminescu şi spre orele 19 îl duc la stabilimentul Suţu, unde avea deja rezervat un loc de dinainte. Din această dată începe „odiseea” nebuniei lui Mihai Eminescu. Dr. Şuţu îl internează pe Eminescu în lipsa unei cereri scrise de admitere, care să cuprindă datele personale şi domiciliile poetului şi ale petiţionarului. Acelaşi dr. Suţu acceptă internarea, fără un act medical subscris de doi medici, nu înştiinţează administraţia specială asupra internării, nu solicită constituirea unei comisii de medici care să-l examineze pe pacient şi nu întocmeşte buletinul medical. Un simplu bilet de mână, scris de dr. Suţu, la 5 iulie 1883, rămâne drept certificat medical, înscris sacru, de necontestat, deşi diagnosticul iniţial este schimbat de alţi medici, iar pacientul este tratat pentru altă boală decât cea declarată de dr. Şuţu. Pentru a nu putea fi eliberat din ospiciu, Maiorescu pleacă în străinătate chiar în ziua internării poetului, astfel că rudele şi prietenii nu-l pot vizita şi nu se pot interesa de soarta sa. După tratamente aflate în pază şi otrăvit cu injecţii cu mercur la Viena, Iaşi şi Odessa, Eminescu revine în ţară „calmat”. El îşi reia activitatea poetică şi e numit chiar pe post de bibliotecar la Iaşi. Vlahuţă îl vizitează şi-l consideră perfect sănătos şi în puterea creaţiei. În ciuda teoriilor lui Titu Maiorescu şi apoi a lui George Călinescu că poetul nu a mai scris după 1883, datorită „nebuniei” sale, este fals. Eminescu a continuat scrie poezie şi proză. Evită jurnalismul din motive demne de înţeles. Eminescu nu a fost nebun şi nici bolnav de sifilis aşa cum spun unii medici care l-au consultat. Moartea poetului survine în urma lovirii cu o piatră în cap pe 15 iunie 1889 din partea unui pacient nebun în azilul unde era internat. Reanalizarea recentă a autopsiei de catre doctorul Vladimir Belis, specialist în medicina legală, şi a doctorului Ovidu Vuia, neuropsihiatru, s-a dovedit ca bolile lui Eminescu nu erau decât simple fabulaţii, o modalitate de a acoperi necesitatea suprimarii acestuia. După un studiu care s-a intins pe parcursul câtorva ani, dr. Ovidiu Vuia scrie: “Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetator stiintific, autor a peste 100 de lucrari în domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues şi nu a avut demenţă paralitică”. Creierul sau, în greutate de 1490 de grame, “uitat” ulterior intenţionat la soare avea să fie dovada falsităţii diagnosticului de sifilis, întrucât această boala consumă materia cerebrală. În acea tristă zi de 15 iunie 1889, Titu Maiorescu avea să scrie în jurnal: “Pe la 6 ore a venit Stemill si Vitzu la mine sa-mi spuna ca astazi pe la 3 ore a murit Eminescu în institutul de alienaţi al d-rului Suţu, de o embolie”. „Nebunia” şi moartea lui Mihai Eminescu sunt creaţia unor interese politice majore ale statului român, care a încheiat în septembrie 1883 o alianţă secretă cu Austro-Ungaria şi Germania, prin care se prevedea eliminarea politicienilor şi scriitorilor români, care se opuneau proiectului de alianţă „contra naturii” a lui Carol I şi doreau un război pentru eliberarea românilor asupriţi din Ardeal. Mihai Eminescu a fost făcut „nebun” şi apoi ucis pentru că şi-a dorit unirea tuturor românilor într-un singur stat „de la Nistru până la Tisa”, fapt ce a deranjat marile puteri ale epocii şi protipendada politică de la Iaşi şi Bucureşti. Mihai Eminescu nu putea fi târât într-un proces public că a dorit să-l asasineze pe Rege sau să fie expulzat că dorea unirea cu Ardealul, pentru că altfel indigna opinia publică românească până la revoltă. Atunci, Regele, Titu Maiorescu – „asasinul moral” al poetului – şi Poliţia au înscenat „nebunia” lui Eminescu, incluzând în complot o serie de medici, ce făceau parte din organizaţii oculte sau discrete, subordonate intereselor de stat ale lui Carol I şi ale unor lideri liberali sau conservatori. Liderii politici sau instituţiile guvernamentale, sub oblăduirea regelui filo-german Carol I, au acţionat împreună cu Viena şi reprezentanţii diplomatici imperiali ai Austriei, pentru înlăturarea din viaţa publică a lui Mihai Eminescu, care deranja înţelegeri de stat secrete şi discrete la cel mai înalt nivel. Rămâne ca cercetătorii să studieze, pe viitor, arhivele poliţiei secrete austriece pentru a descoperi noi dovezi despre înscenarea „nebuniei” şi „asasinarea” poetului Mihai Eminescu, o piedică vie în calea alianţei secrete între România şi Puterile Centrale.
Ionuţ Ţene
11 comentarii la “De ce l-au făcut „nebun” şi asasinat, cu ajutorul poliţiei secrete austriece, pe Mihai Eminescu”
[…] […]
Primul a fost Mihai Viteazu care areadus constinta ca romanii sunt un singur popor si a facut fizic unirea.Adevarul ca si pana la el erau cronicari care vorbeau de romani in toate regiunile tarii.Al doilea Eminescu deranja cu trezirea constintei de neam.De ce se chinuie rusii in Basarabia sa zica ca moldovenii nu sunt romani desi vorbesc aceasi limba si au aceeasi istorie romanesca pana acum 50 ani.Din acelasi motiv.Trezirea constintei de unitate a unui singur popor.
Articol idiot, @taciturnus, M. Viteazu, in afara de jafuri, hotii, crime si tradari, n-a facut absolut nimic, de asa-zisa „unire” sa nici nu mai vorbim.
A fost un mercenar, aflat ba in slujba turcilor, ba in slujba Vienei, tipic pt un valah balcanic, dealtfel.
Eminovici: „paiata” de 2 bani, amator mare de beutura si curve, poiet de rangul 2.
Pentru cei care inca mai lovesc in M Eminescu ,chiar si dupa moarte
“Dupa cum am mai afirmat, intentia mea nu este sa reafirm si sa sustin adevaruri spuse si demonstrate de personalitati competente. Intentia mea este sa rectific, printr-o marturisire simpla si adevarata, nerecunostinta mea fata de Mihai Eminescu, care atat pentru mine cat si pentru foarte multi detinuti politic a fost apostol si profet si, in ultima instanta, fratele Mihai, cel ce cu „Rugaciunea” sa ne-a intarit si ne-a adus langa Maica Domnului, grabnica ajutatoare.
Vreau sa imi cer iertare ca nu am marturisit la timpul respectiv cum m-a ajutat fratele Mihai sa ma salvez din mlastina deznadejdii in care ma aruncasera samaritenii comunisti, dusmani de moarte ai Eminescului, altul decat creatorul lui „imparat si proletar”.
Zaceam intr-o disperare neagra, izolata in inchisoarea de la Mislea, blagoslovita cu patru ani de detentie peste cei zece executati deja. Singura, intr-un pustiu absolut, in total regim de exterminare. De nicaieri niciun ajutor, nicio lumina, nicio speranta. In negura totala brusc mi s-a iscat in minte „Rugaciunea” eminesciana. Mi-au tot revenit cu obstinatie versurile „Inalta-ne, ne mantuie / Din valul ce ne bantuie”. A fost inceputul recuperarii mele.
Am realizat cu luciditate ca eram in valtoarea unui val ce ma bantuia si din care nu eram capabila sa ma ridic. Am realizat apoi ca doar Sfanta Fecioara Maria ma putea inalta pe aripa rugaciunii si m-am rugat Ei. Am scris despre acest moment apocaliptic din viata mea de intemnitata, dar nevrednica de mine am omis sa detaliez acest moment, pe care azi il numesc „clipa mea Mihai Eminescu“. Prin versurile sale, el ma luase in experienta sa de credincios, m-a ajutat sa-mi aflu diagnosticul si mi-a indreptat speranta catre Craiasa ingerilor pe aripa rugaciunii sale. Cu regrete tarzii vin sa-i multumesc acum in numele meu si in numele tuturor suratelor mele cu care impreuna am tot murmurat superba sa „Rugaciune” si ne-am incalzit duhovniceste la sfintenia ei.Mihai Eminescu a fost un puternic punct de sprijin in tragica noastra rezistenta la imbecilizarea comunista. Desfid pe tot cel ce habar nu are ce cutremurator adevar poate rosti suferinta.
sa ne amintim ce ne spune El, blandul Iisus: “Cine este curat sa ridice piatra”. Si atunci ma intreb si eu nepriceputa, ce fel de mana are acel ce cuteaza sa ridice piatra ca sa loveasca in sufletul lui Mihai Eminescu, mai bine zis in calitatea lui de martir si de roman crestin? Caci nu pentru calitatea sa de ateu comunist i-au fost scurtate zilele. Cine are urechi de auzit, sa auda!
Aspazia Otel Petrescu
Petroxin. Si acum va sta in gat Eminescu si la rusi si la boangheni.
Nu așteptați ca MARELE EMINESCU să fie înțeles de cei ghiftuiți pe seama românilor. Un crin, chiar dacă este nevoit să trăiască în mocirlă, rămâne simbolul purității.
Astazi am avut privilegiul sa particip la o conferinta tinuta de doamna Rodica Marian la Liceul Silvania din Zalau. Nu intru in amanunte dar vreau sa subliniez faptul ca tinerii elevi prezenti au fost captivati de discursul doamnei Marian care in mod sigur stie ce spune. Spre disperarea diletantilor si detractorilor, EMINESCU va ramane in inima acestor tineri simbolul CULTURII ROMANE.
(pentru petrosin si altii de teapa lui „LEACUL” ar fi sa citeasca opera lui MIHAI EMINESCU).
FELICITARI PENTRU ARTICOL
Ins fara tara, deztarat, bozzgor; nu zic mai multe, e destul pt. voi.
In vremuri asemanatoare cu cele de azi, un astfel de om nu putea muri in patul sau. Alogenii, corciturile, cozile de topor, nu-l puteau ierta pt. incercarea de a opri hemoragia de bunuri in strainatate. Neamtul-rege, Slavici filo-ungurul (sotul doamnei Szoke-Meszaros), turnatorul lui Eminescu la siguranta austro-ungara, Maiorescu (corcitura de aroman cu ardelean) s.a., ca si detractorii contemporani, Potaievici (sau asa ceva), Manolescu, Plesu, Cacartarescu si nu numai, l-au ascuns de ochii strainatatii, ca fiind ‘mortul din debara”, de care ne rusinam…
La ordin regal de eliminare a lui Eminescu, Maiorescu trimite o telegrama amantei comune Mite Kremnitz, spre a-l instiinta pe rege ca “Eminescu a fost potolit”.
Arestat in camasa de forta (!?), socotit nebun si otravit sistematic cu mercur, in buzunarul hainei ce o avea cand a fost ucis era poezia “Stelele-n cer”, dovada de cat de “nebun” era…
Azi nu-l mai intalnim la BAC, dar elevii pot fi siguri ca vor da acolo de Slavici si Maiorescu…
Acesta este comentariul meu:DE ZIUA SFANTA A LUCEAFARULUI
MARIN MOSCU
Grai de zeu
La restaurantul Uniunii Scriitorilor
Stau faţă-n faţă cu Nichita Stănescu,
Vinul roşu dă de-a dura ţăruşii socialismului,
În ochii lui albaştri îl văd pe Eminescu.
L-am visat pe Mişu, îmi spune râzând,
L-am împins cu trupul la marginea somnului,
Ţara dansa ţinându-ne de mână
Înainte de-a intra în inima Domnului.
Am intrat, am răsucit razele Luceafărului,
Timpu-l mirosea în existenţă prezent,
Geniile adunau de la noi epitete alese!
Iadeşul minunii mă face prudent.
Dar ţara maestre Stănescu, dar ţara
Cum o văd ochii aceştia albaştri?
Ţara este mama eternă, este mama
Ce naşte muritori dar naşte şi aştri.
Eminescu e înger, e stea plutitoare,
E viaţa ce ne-mbie şi-n restaurant
Unde se scriu poemele iubirii
Prin care curg licori şi sânge adevărat.
Ascult toate acestea din graiul unui zeu,
Zeul Nichita Stănescu. Acum? Acum odihneşte
Pe floarea limbii române sădită
De Eminescu pe-o stea care creşte!
Eminescu
Simt genunchii grei în univers,
Ochii au podoabe de cristale,
Pe pământ însămânţez cuvinte
Lipite pe-a statuilor petale.
Miroase noaptea a ţărână crudă,
Ziua abureşte-n Dumnezeu,
Simt genunchii grei de nemurire
Şi mă închid profund în crezul meu.
Până când voi răstigni în vene
Greierii uitaţi pe flori de sânge,
Până ce lapte cald din sân
Pe crucea mântuirilor va curge,
Până atunci voi scruta universul
Cu ochii răsăriţi din noi izvoare,
Pe-o rază de Luceafăr poezia
O voi purta în univers nemuritoare!
Eminescu
Mi se pare că vorbeşti
Într-o sferă deschisă,
Că-n inimă porţi
Ţara duios de aprinsă.
Doar răsuflarea-ţi rece
Ştiu c-o porţi în gol
Cum umblă zburătoarea
Fără pene-n stol.
Eşti atârnat de stele
Prin limba Ta de vis
Şi când vorbeşti cu Domnul
Devii de neatins!
La Hliboca
La Hliboca, la Hliboca
N-are linişte Poetul,
I se fură chiar şi capul,
I se devastează pieptul.
Hoţii, hoţii vin să fure
Părţi cu parte din statuie,
Niciodată n-or să ştie
Că îşi bat în suflet cuie.
Geniul Lui şi românimea
Arde veşnic în dreptate,
Ne-a-nvăţat cu limba-i sfântă
Să-i zidim inima-n carte.
Ştiu hoţii ce este slova,
Omenia, geniul, zarea
Pe unde-a umblat Poetul
Luminând în vers cărarea?
Ştiu ei că-n a noastre inimi
S-a zidit chiar nemurirea?
Ei, nimicnicia vieţii
Vor urma poteci aiurea.
N-or să aibă un Luceafăr,
Ce va străluci în cer,
La Hliboca, la Hliboca
Capete de înger pier!
La Steaua
La Steaua care astăzi nu-i
A răsărit minunea
Pe Crucifixul graiului
Ţinând în braţe lumea.
Şi a plecat călătorind
Frumos spre alte stele
Lăsând un cer bătătorit
În grai cu mii de perle.
A mai lăsat Luceafăr blând
Pe-ntindere de ape,
De raza i-o purtăm în gând
Şi sufletul aproape.
Nu-i an, nu-i zi din viaţa mea
Să nu-l văd în virtute,
E un Luceafăr, e o Stea
Cu veşnicii pe frunte.
Izvorul limbii ne-a lăsat
În unduiri de slavă,
Ca moştenire de bărbat
Cânt lira lui suavă.
Plecarea poetului
Drumul se desprinde de picioarele lui,
Foarfeca nopţii taie privirea,
Câinele pământului orbecăie
La plecarea poetului aiurea.
Trage după dânsul candela iubirii –
Univers de piatră şlefuit
De-o rimă ce deschide vămile
Crucii ce în limbă a albit.
Drumul segmentează peştera ascunsă,
Foarfeca nopţii ciufuleşte pene de îngeri,
Într-un pumn de sare se sculptează visul
În care prin lacrimi tu sângeri.
Pleacă Eminescu şi trage lumina
În căuşul ochiului său,
Munţii întorc roata de glorii,
În pârghia foarfecului doarme Dumnezeu!
[…] de Ionuţ Ţene NapocaNews […]