Zilele trecute Putin a murit de câteva ori, Kremlinul a luat foc şi loviturile de stat s-au succedat rapid, în timp ce liderul rus, cu aparenţe de om viu, devenea tată. În tot acest bâlci geopolitic indus, publicul nostru vrea compensaţii la viaţa grea prin zgomot de cătuşe: Udrea, Mizil, Vanghelie, Mazăre, Georgescu-ANI. Alt public vrea însă alte delectări.

Lui, Antena3 îi oferă un reportaj cu camera ascunsă într-o mănăstire. Reportaj care nu dovedeşte nimic şi doar se adaugă presei sorosiste de scursură care calomniază Biserica, jurnalism gelatinos unde slujeşte stahanovist inconturnabila Sabina Fati.

Am mai spus motivele şi o repet: e nevoie de o tabula rasa în România, pentru că Ortodoxia este incompatibilă cu visul unei lumi unipolare, cu Utopia.
Peste toată această agitaţie browniană, România este umplută de tehnică militară americană care se scurge încet spre Dobrogea, ca să facă faţă unui viitor (foarte posibil) conflict armat cu Rusia.

M-am uitat la emisiunea realizată de Carmen Avram, poate cel mai bun om de reportaj de televiziune din ţară la această oră – altfel băltind, cum spuneam, într-o mare de impostură. Este vorba in el despre românii din Ucraina prinsi in conflict.Oroarea războiului în toată dimensiunea sa teribilă: frica, mirosul de carne umană putrezită, bombele şi gloanţele care seceră soldaţi şi civili. Ar trebui văzut de cei care fac apologia acestei ucideri în masă, de către toţi amoralii, de belicoşii ca Mândruţă, de fanaticii ILD, de toţi jurnaliştii de strânsură.

Soldaţi români din Bucovina sau Bugeac, duşi să-şi verse sângele în cealaltă parte a Ucrainei, dând faţă în faţă cu combatantul rus. În acea clipă nu mai există „bun” sau „rău”: totul se transformă în lupta pentru supravieţuire, sub fumul gros al propagandei care are strict scopul de a demoniza „duşmanul”. Îngrijorătoare, pe un fond de aparentă acalmie după pacea de la Minsk, sunt declaraţiile reprezentanţilor românilor din zona Cernăuţi, unde a fost decapitată statuia lui Eminescu şi unde mamele, bunicile, surorile şi soţiile au format baricade în timpul conflictului ca să nu-şi lase copiii la oaste. Puterea din Ucraina a tratat zona românească cu nepăsare (zona Buceagului este cea mai săracă din ţară), a împărţit românii în două etnii diferite, români şi moldoveni, şi în general îi consideră pe români cetăţeni de categoria a doua.

Dacă în 1990 – aflăm din reportaj – erau 18 şcoli cu predare în limba română în Bucovina din 60 câte erau la sfârşitul războiului mondial, astăzi, în 2015, mai sunt doar 5 şcoli româneşti. În 25 de ani, aproape trei sferturi din şcoli au fost închise. Procesul de deznaţionalizare este teribil, iar lideri ai românilor consideră că puterea de la Kiev s-a folosit de conflict că să-şi ducă la îndeplinire visul: o Ucraina doar a ucrainenilor.
La Bucureşti mai nimeni nu vorbeşte despre asta, de peste două decenii…

Pentru ce şi pentru cine să moară românii din Ucraina, se întreabă mulţi conaţionali? Unul dintre ierarhii cei mai importanţi din Ucraina, PS Longin Jar, român, considerat încă din viaţă că un sfânt de către toţi ortodocşii din Ucraina indiferent de etnie, a ţinut o predică nimicitoare împotriva unui război dorit de duşmanii ortodoxiei. Vlădica nu a încuviinţat celor pe care-i păstoreşte să-şi lase copiii să plece pe front, cu cuvânt tare şi ochii în lacrimi.
Mai mult, deşi Polonia şi Ungaria şi-au extras conaţionalii din zonele de conflict, iar astăzi aflăm că şi Cehia a propus conaţionalilor din Transcarpatia ca să-i repatrieze, România este complet dezinteresată de soarta fraţilor noştri, dovedind încă o dată o iresponsabilitate şi o obedienţă absolută.

Toată lumea ştie că minorităţile sunt vizate cu acest prilej, că urgia nu o să se stingă. Mai puţin conducătorii noştri vremelnici.

Încă o dată în istorie ne găsim între două blocuri militare în conflict. Războiul este doar la început. Vreţi să ne târâţi în conflictul altora? Pe noi, poporul român, ne întreabă cineva ce ne dorim? Sau vom fi doar martorii unor evenimente, o masă de manevră căreia i se aplică politica faptului împlinit?
Întrebări la care nu prea se doreste răspuns, noi fiind mult mai preocupaţi de starea veceurilor din penitenciarele care încep să devină neîncăpătoare.

Iulian Capsali