Am citit recentul interviu al admirabilului editorialist Mihai Şomănescu, în publicaţia electronică, curajoasă şi incitantă – ActiveNews.ro, cu Alex Mihai Stoenescu autorul „Istoriei loviturilor de stat din România” şi „Revoluţie şi francmasonerie”. La întrebările pertinente ale editorialistului, istoricul Mihai Stoenescu răspunde frugal şi relativ, într-un stil legat, mai degrabă, de formaţia sa de inginer, deşi numai la 19 ani fusese cel mai tânăr absolvent al Facultăţii de Istorie din istoria Universităţii Bucureşti, insuficient pentru a-şi structura o cultură istoriografică solidă. Nu pun răspunsurile sale abile şi labile cultural, pe seama colaborării cu securitatea comunistă din anii 80, dovedită de CNSAS şi nici pe seama slujbei de consilier la biroul de informaţii al MAPN după 1990, ci pe lipsa de discernământ istoriografic, între durata lungă şi scurtă a periodizării timpului şi pe influenţele tematice globalizante şi ideologizante ale directivelor Comisiei Europene şi Consiliului Europei din anii 2000, care au transformat istoria într-un panaceu diluat, promotor al unui limbaj de lemn, pe gustul marelui public consumerist. Citind cu atenţie interviul am rămas cu gustul amar, că Mihai Stoenescu nu a depăşit nivelul istorografic propagandistic europenist, care la el a devenit clar o sinteză între naţional-comunism şi neo-marxismul libertinist promovat de Bruxelles. Mihai Stoenescu nu reuşeşte să depăşească viziunea materialist-dialectică a istoriografiei comuniste în abordarea evenimenţială, doar împănând-o cu inserţii de o acribie facilă, pe gustul scrisului istoric promovat de la Strasbourg. Mihai Stoenescu se contrazice de la început în interviu; pe de o parte e de acord cu discursul naţional din perioada 1862 – 2007, care se diluează odată cu integrarea în UE, dar altă cale istorică a României în afara organismului şi NATO nu există. De la început, Mihai Stoenescu introduce „mersul istoriei la români”, vorba lui Bălcescu, într-un pat ideologic al lui Procust, de factură euro-atlantică, fără posibilităţi şi diversităţi intelectuale alternative. Aici, răzbate inginerul din formaţia lui Mihai Stoenescu. Un istoric adevărat cu temele făcute ştie că „imponderabilităţile” istoriei sunt variabile şi pot diferi neaşteptat de mult. România poate avea şi un alt curs istoric, nu numai să fie o provincie culturală periferizantă a Uniunii Europene. Alternative există în Europa: vezi Norvegia, Elveţia neutră sau Islanda. Citatul lui Mihai Stoenescu dintr-un text al lui Nicolae Iorga din 1932: „Din acest moment, România nu mai poate face ce vrea, ci numai ceea ce poate”, se dovedeşte în acest caz unul tezist şi formalist, specific doar unui propagandist CSP de la Universitatea Bucureşti din anii 80.

 

Stoenescu

La o întrebare despre destinul occidental al României, Mihai Stoenescu critică în subsidiar modelul politic francez preluat de paşoptişti şi regretă că odată cu asasinarea premierului Barbu Catargiu în 1862 nu am preluat modelul britanic sau germanic. Îi reamintesc istoricului că ne place sau nu Franţa lui Napoleon al III-lea, alături de Rusia, au fost singurele ţări care au susţinut unirea de la 1859, Poarta, Anglia, Prusia şi Austria au acţionat furibund prin agenţi plătiţi şi malversaţiuni politice ignobile, prin caimacani marionetă (un fel de „premieri şi preşedinţi” ai timpurilor noastre), împotriva unirii de la 24 ianuarie 1859. România mergea pe protecţia geopolitică a Franţei şi Rusiei, ţările care i-au sprijinit unitatea naţională şi au garantat unirea. În chestiunea relaţiilor cu Rusia, Mihai Stoenescu continuă să completeze la înghesuială corul propagandiştilor globalişti din istoriografia bruxelleză de la noi, cu Boia şi Djuvara, că dacă ruşii vor recunoaşte agresiunea din 1940 ca ilegitimă, atunci putem avea relaţii bune cu marele popor vecin. E o perfidă inserţie repetată care a devenit o paradigmă istoriografică. Tocmai că Rusia a denunţat public în 1991 clauzele Pactului Ribbentrop-Molotov şi a cerut anularea consecinţelor acesteia. Pe această denunţare a mârşavului pact, Ţările Baltice şi-au obţinut independenţa, la fel şi Republica Moldova, dar din păcate noi, atunci, trebuia să acţionăm şi să realizăm unirea cu un teritoriu furat pe nedrept, nu să recunoaştem un nou stat românesc independent în Europa aşa cum propagă şi azi preşedintele intereselor geo-politice germane Klaus Iohannis. Nu a fost o greşeală trecerea Nistrului din punct de vedere militar, cum susţine ca un istoric ceauşist Mihai Stoenescu, ci a fost o acţiune corectă din punct de vedere strategic, pe care ofiţerul de la biroul de informaţii internaţionale ar fi trebuit să o ştie. E adevărat nu trebuia implementată administraţia românească dincolo de Nistru, dar şi aici lucrurile se pot discuta. Într-un război se merge până la înfrângerea inamicului, până la capăt, nu se opreşte ofensiva ca tancurile lui Guderian la Dunkuerque. În altă ordine de idei, SUA a făcut eroarea de a crede că Rusia se va integra politicii globaliste americane cum crede Mihai Stoenescu, parcă e directorul Centrului de istorie Brzezinski, nu a celui cu numele lui C. Giurescu. Eu aş pune şi invers întrebarea: de ce America nu ar vrea să fie în curentul globalizat promovat de Moscova? Sunt două mari puteri, la urma urmei, care îşi afirmă întâietatea. În această „probaţiune”, Stoenescu gândeşte ca un inginer intrat în politică nu ca un istoric obiectiv, dezbărat de „isme” trecătoare. La fel şi în chestiunea federaţiei balcanice, care o prelucrează ca un ofiţer de presă de la Bruxelles, nu ca un istoric scormonitor al adevărului şi al paradigmei aromâneşti, care ne leagă pe noi românii, cultural şi spiritual, cu popoarele de la sud de Dunăre. Ridicarea în slăvi a lui Nicolae Titulescu în 2015, când au ieşit la iveală acţiunile sale de concubinaj politic secret cu sovieticii în dauna interesului naţional, dovedeşte că Mihai Stoenescu nu a depăşit viziunea istoriografiei ceauşiste din anii 80, în care la Teleenciclopedia şi emisiunile politice de la TVR, ni se prezenta ode modelului titulescian, dovedit ulterior falimentar, care a dus la raptul teritorial din 1940, cu complicitatea directă a Moscovei şi Berlinului. Propaganda electorală pe care o face la şase luni după alegeri, Mihai Stoenescu, preşedintelui sas şi lutheran Klaus Iohannis pe care l-a votat în noiembrie anul trecut şi ar fi votat şi un pakistanez în funcţia supremă, se bate cap în cap cu „osanalele” de tip comunist aduse BOR, pe post de perdea de fum pentru neiniţiaţi naivi şi creduli, care în loc să se lumineze de la Adevăr, se iluminează de la templu necunoaşterii.

Sunt de acord cu aserţiunea lui Mihai Stoenescu că în 1989 a pus mâna pe putere o clică criminală, care s-a cocoţat pe cadavre, dar nu pot fi de acord ca istoriografia epocii să fie prezentată în maniera unui curent ce-şi trage sevele ideologice din naţionalismul comunist, care a lovit în religie şi a uitat de spiritualitate, pentru a perpetua o anumită tipologie istoriografică „securistică”, de tip conspiraţionist, întunecată şi întortochiată. Bombele istorice răsuflate aruncate în media ale lui Mihai Stoenescu că Iuliu Maniu, între anii 1941 – 1947, era agent britanic cu pseudonimul secret Tom şi era plătit de SOE, îmi par decupate din rechizitorul de la Tribunalui Poporului, cu binecuvântarea lui Vîşinski şi Stalin. Despre colaborarea lui Iuliu Maniu cu englezii într-o altă manieră ne spune şi Corneliu Coposu în recentele sale memorii publicate, în 2014. Lucrurile, din punct de vedere istoriografic sunt mai complicate şi nu e momentul să cădem într-o teorie conspiraţionistă care sminteşte deliberat masele, în numele unui adevăr fals cu zdrăngănit de „medalii socialiste”, care au dus la intrarea cu surle şi trâmbiţe a intervievatului în PCR, în anul 1987. Cel mai tare ma intrigat cum istoricul respinge şi expediază în câteva cuvinte teoria originii dacice a poporului român, dovedind că e un ignorant, care nu a citit niciodată cărţi scrise de Nicolae Densuşianu, Nicolae Miulescu, Vasile Pârvan, Dumitru Berciu, Hadrian Daicoviciu sau I.H. Crişan. Trunchiul etnic dac al poporului român nu poate fi ignorat de dragul teoriei latiniste, de factură politică a Şcolii Ardelene şi a istoricilor de la sfârşitul secolului XIX. Romanizarea a cuprins doar un sfert din Dacia, circa 170 de ani. Să-mi explice mie şi românilor, Mihai Stoenescu cum vorbeau urmaşii dacilor liberi din Maramureş sau de la Bug, dincolo de Nistru, în secolele VIII/IX protoromâna, conform cronicilor bizantine? Se organizau excursii cu şcoala de la Nistru la Sarmisegetuza, pe drumuri desfundate în provincia romană, ca să înveţe copiii daci limba latină a cuceritorului? Dacii să fi fost, oare, primul popor în care copiii, în loc să înveţe limba maternă o învăţau pe cea “taternă” la întoarcerea acasă, după ce mamele lor se cuplau cu soldaţii romani? Dincolo de glumă şi întrebări retorice ludice, vă ofer un exemplu istoriografic evident: la 1700, Transilvania a fost cucerită de Austria, care a implementat o birocraţie temeinică şi minuţioasă. 218 ani, mai mulţi ani decât a stăpânit Roma doar un sfert din Dacia, ţinutul Ardealului a fost administrat de Austria, câteodată şi cu tunurile când le-au distrus bisericile ortodoxe românilor. Şi totuşi, la 1 decembrie 1918, românii din satele Geaca, Avrig, Fericet, Iclod sau Mociu, vorbeau limba română sau germana? Vă las pe voi să-mi răspundeţi? Istoria are şi o logică a bunului simţ. Unii istorici se nasc cu puterea de a simţii logica istoriei, alţii preferă curentele istoriografice la modă care aduc bani şi popularitate imediată. Calea istoriografiei româneşti nu e o întoarcere metodologică la un trecut marxist, ci o abordare modernă, deschisă, serioasă bazată pe izvoare, documente şi surse, într-o sinceritate interpretativă a istoricului cu sine însăşi şi faţă de poporul din care face parte.

Ionuţ Ţene