Cronica de Film: Experimentul faustic

Cine nu e atras de un film care poarta titlul Faust si e inspirat de tragedia lui Goethe? Dar pe mine m-a atras acest film si dintr-un alt motiv: sa vad de ce e difuzat in America, stiut fiind ca aici filmul european nu exista pe aceasta piata, iar cel rusesc, asa cum spunea Nikita Mihalkov, nici atat. E prezent doar prin filmele fratelui sau, Andrei Konchalovsky, care sunt americane, realizate la Hollywood, ceea ce este cu totul altceva.

Asadar, Faust (2011) al rusului Alexandr Sokurov, vorbit in germana, cu o distributie preponderent germana, este o exceptie, poate si pentru ca regizorul este un rebel, un caz in cinematografia rusa. Faust este considerat partea finala a unei serii despre drama puterii, incheind faimoasa trilogie Moloch (1999) despre Hitler, Taurus (2001) despre Lenin si The Sun (2005) despre Imparatul Hirohito al Japoniei. Producatorul Andrey Sigle a spus ca Faust “este un film important si pentru Putin, un mare proiect cultural pentru a integra cultura rusa in cultura europeana”.

Nu a spus si in cultura americana, dar ar fi putut, din alte motive, cum vom vedea.

Desi pe generic avem precizat numele lui Goethe si filmul e vorbit in germana, cum am spus, atmosfera lui este complet ruseasca, iar de viziunea lui Goethe nici nu poate fi vorba, e un Faust complet rusificat, ca in balinele rusesti, ca in Alexander Nevsky sau alte filme de inspiratie medievala. Acest Faust rusesc este deci o interpretare libera a operei lui Goethe, de fapt, o reinterpretare radicala a mitului faustic. Pe generic nici nu ar fi trebuit sa scrie Goethe, ci doar sursa generala, mitul faustic. Dintr-o alta fisa a filmului insa, aflam ca la baza lui sta romanul Faust al lui Yuriy Arabov, scriitorul care semneaza si scenariul filmului, un colaborator constant al lui Sokurov, care i-a ecranizat toate cartile. De pilda, trilogia mai sus pomenita il are ca scenarist pe Arabov. Pe IMDb, mai este indicata ca sursa de inspiratie a filmului Faust si romanul Doctorul Faustus al lui Thomas Mann. Filmul a avut premiera la Festivalul de la Venetia, unde a obtinut Leul de Aur. Filmarile au avut loc in castele din Cehia si in studioul Barandov din Praga, devizul fiind estimat la 8 milioane de euro. Criticul amercian Jay Weissberg ne indeamna in “Variety” sa-i punem deoparte pe Marlowe, Goethe, Gounod si Murnau, precedentii artizani ai mitului faustic, si sa descoperim versiunea lui Sokurov. Critica americana mai remarcata si colaborarea neasteptata cu operatorul francez Bruno Delbonnel, cunoscut pentru imaginea la Harry Potter, la Inside Llewyn Davis al fratilor Coen, dar si, foarte recent, la Big Eyes al lui Tim Burton. Delbonnel imprima alta dimensiune filmului lui Sokurov, il face dependent de influenta picturii olandeze si flamande. Acest Faust este considerat totusi o Arca ruseasca, un delir de frumusete plastica, un film cu totul excentric. Noi i-am zice experimental.
Arca ruseasca ne trimite la Noah al lui Darren Aronovsky. Si legatura este evidenta prin faptul ca Aronovsky a fost presedintele juriului la Venetia, care i-a inmanat lui Sokurov marele premiu, adresandu-i urmatoarele cuvinte: ”Există unele filme care te fac să plângi, există unele filme care te fac să râzi, există unele filme care te schimba pentru totdeauna după ce le vezi; iar acesta, al dvs, este unul dintre ele”.
*
Ceea ce il apropie totusi pe acest Faust rusesc de Goethe sunt personajele. Exista Faust (Johannes Zeiler), exista Wagner (Georg Friedrich), exista Margareta (Isolda Dychauk), fratele ei, Valentin (Florian Brueckner), si altele. Dar si Mefiso (Anton Adasinsky), foarte special, numit cand Moneylender, cand Mauricius. Este o permanenta ambiguitate, prelungiata si de sotia lui, o stranie bagacioasa, jucata de faimoasa Hanna Schygulla.

Faust e departe de a fi savantul singuratic al lui Goethe, obsedat dupa ideal, dupa cautarea fericirii, dupa stiinta descoperirii secretului care sa transfiorme nisipul in aur, dimpotriva, Faust al lui Sokurov pare un taranoi impulsiv, o fiinta lacoma, plina de dorinte, asa cum se vede chiar din prima scena, cand el spinteca un cadavru, iar bucatarul sau sta cu farfuria dupa el si-l indoapa, in timp ce Faust cauta in organele cadavrului. Dar ce cauta? Cauta “casa sufletului”, fiind insetat de nevoia de iluminare. Cauta sa ghiceasca rostul lumii in intestinele umane, precum facea anticul Thiresias, ghicea in maruntaiele animalelor. In timp ce el citeaza din Biblie: “La inceput a fost Cuvantul”, e inconjurat de sarlatani, precum Mauricius, care ii raspunde: “La inceput a fost fapta”. Mauricius se transforma in Mefisto, numit apoi Moneylender (camatar), ceea ce e o buna adaptare a Satanei, o versiune lumeasca, fiindca un camatar iti ia si sufletul, si pielea de pe tine pentru bani, pentru a-si recupera imprumutul, asa cum face si Shylock al lui Shakespeare.

Camatarul lui Sokurov este un monstru, un personaj SF, al carui corp arata ca al lui Frankenstein, avand la spate semnul cozii de drac. Sigur, acest Mefisto este un vecin al lui Faust, insistent, care face un pact cu el, sa-i ia sufeltul, daca ii implineste dorinta de a o avea pe Gretchen (Margareta, in traducerea lui Blaga) pentru o noapte.
Faust este atras de Margareta din dorinta de a studia diferenta dintre viata si moarte, ea fiind intruchiparea frumusetii, a vietii inflorite. Atunci Mefisto se ofera sa-i inlesneasca dorinta de a petrece o noapte cu Gretchen, cerandu-i in schimb sufletul. Faust nu poate rezista ispitei si semneaza pactul cu diavolul cu propriul sange. De acum, Faust si Mefisto traiesc pe un timp imprumutat. Dragostea dintre Faust si Margasreta este vazuta ca o scufundare in apa. Faust o surprinde pe Margareta, aflata pe stanca de la marginea unui lac montan, o imbratiseaza si se arunca cu ea in apa. Montajul ne introduce apoi intr-o lume de vis, totul se transforma pentru Faust intr-o adorare a virginitatii.
Faust e bantuit de teama si pocainta, la gandul ca ar vrea sa ucida aceasta fiinta pura, dar si Margareta este atrasa de el, desi Faust nu e un tanar frumos si cuceritor, ca in povestea mitului faustic, ca in opera lui Gounod sau ca in filmul lui Murnau, cu Emil Jannings in Mefisto, cat mai ales in versiunea fascinanta a lui René Clair cu titlul Beauty and the Devil / Frumoasa si bestia (1950), cu Gerard Philippe in Faust si Mefisto tineri si Michel Simon in Mefisto si Faust batran.
Insa Sokurov intervine puternic in povestea clasica. Nu numai Faust si Mefisto sunt schimbati, dar si Valentin, care in varinata clasica are un rol foarte intins, legat de viata lui ostaseasca, dimpotriva, aici, intr-un pub, Faust e pus sa-l ucida accidental pe Valentin inca de la inceput, retezandu-i personajului toata amploarea, iar Margareta nici nu stie daca cel ucis este sau nu fratele ei. Isi cheama mama sa-si recunoaasca fiul.
*
Iar schimbarea radicala pe care o aduce Sokurov nu este doar la nivelul reinterpretarii mitului, ci la acela al spectacolului filmic, al modului cum isi conduce actorii. La romani exista o expresie: “Ce te bagi, domnule, in sufletul omului?” sau “Ce te tii ca scaiul de mine?” Expresia ne duce cu gandul si la personajul bagacios al lui Polanski din Chinatown. Dar aici e mult mai mult. Acest lucru scormonitor, ca o disectie, se pare ca l-a urmarit regizorul. Felul cum se baga Mefisto in sufletul lui Faust, felul cum fiecare personaj se baga in sufletul altora. Ce este un camatar? Nu se tine ca scaiul de datornici? Mefisto e un turbat. Dar toate personajele sunt asa, incarligate, nu stau la o distanta apreciabila unele de celelalte, dimpotriva, se baga unele in altele, se inghesuie, se sufoca. Se baga unde nu le fierbe oala. Aceasta ubicuitate e presanta. Totul este sufocant. Doi oameni, cand merg pe strada, par o gramada, datorita acestei imbarligari. Iar multimea de la biserica, de pe strada, din padure, de pretutindeni, este ca in Parabola Orbului a lui Bruegel, o ingramadeala de nedescris. Nimeni nu lasa pe nimeni sa respire. Poate ca aceasta aglomerare sufocanta este viziunea cea mai socanta asupra civilizatiei galopante in care traim. Peste tot oamenii au ajuns sa nu mai aiba loc unii de altii. E o viata ca la aeroport, ca la gara, ca in Times Square. Aceasta este imaginea asupra multor popoare, China, India, Rusia, metropolele din America de Nord si de Sud, planeta este ocupata, aglomerata, nu mai exista nici o cale de respiratie.

Mai mult, Faust nu merge nici doi pasi normal, el se contorsioneaza, cade in genunchi, se taraie, ca si Mefisto, sunt ca niste lighioane, ca niste serpi aruncati intr-un singur ceaun. Aceasta comportare nefireasca, sufocanta, impunea o eliberare. Poate de aceea Sokurov ajunge la o solutie finala, in care Faust il ucide pe Mefisto. Ei ratacesc si ajung pe o insula pustie. Mefisto este tot mai vehement. Dar Faust nu mai poate suporta comentariile nihiliste ale lui Mefisto si, la coborarea unei rape, il impinge pe Mefisto si il ingroapa sub pietre.

Desi spatiul este imens, ei merg tot ca niste lighioane, tot ingramaditi, tot impiedicati, se vara unul in celalalt, fac spatiul irespirabil, imposibil. Poate si maniera de a filma este semnificativa. Totul e realizat cu camera in mana, de aproape si pe detalii, in prim-plan. Aceasta vedere de aproape are insa un capat, in final, cand, dupa ce Faust il ucide pe Mefisto, camera se inalta si vedem spatiul unde se petrece actiunea, o zona pustie, oceanica, inghetata, cu munti in zare, acoperiti de gheata, totul este hibernal si selenar, exact ca in alt film rusesc, Leviathan, o parabola a Rusiei actuale, film nominalizat in acest an la Oscar pentru cel mai bun film strain.

M-am si mirat de ce Leviathan nu a luat Oscar. Desigur, nu a luat nici Faust. Nici macar nu a fost nominalizat, dar e difuzat in America pentru aceasta viziune speciala, care este o viziune tipica genului post-apocaliptic. Aminteste de finalul unui film precum Cartea lui Elie, adica are o solutie, desi uciderea lui Mefisto nu rezolva nimic, fiindca lumea spre care se indreapta omul, Faust, este de gheata, ca in viziunea lui Ibsen din Brand.

Se pare ca geniul uman nu a gasit speranta decat fie in Biblie, fie intr-o post-apocalipsa glaciara. Desigur, replica lui Noah este cea mai incurajatoare. Dar acest lucu nu l-a inteles nici Papa de la Roma.

Grid Modorcea
Corespondenta de la New York