Domnule Pleșu,

Sunt convinsă că habar nu aveți cine sunt. Nu ați pierdut nimic. Aflu, însă, că vă e tare indigest ca oamenii să nu vă cunoască și recunoască pe dumneavoastră, așa că îmi permit să îmi țip dezamăgirea în acest spațiu, tocmai pentru că eu știu cine sunteți.

Domnule Pleșu, mi-a plăcut să cred despre dumneavoastră că sunteți nu doar autoironic și că nu vă luați prea tare în serios, ci și un cunoscător fin și un practicant al marilor adevăruri creștine, ca unul care l-a decriptat pe Isus vulgului.

Iată faptele care determină neobrăzarea aceasta ca un neica nimeni, așa cum sunt eu, să vă scrie: zilele acestea, aflîndu-vă prin Ardeal, ați intrat într-o libărie de unde ați cumpărat niște cărți. Multe cărți, ca să rămîn fidelă adevărului. Cărți care valorau cîteva sute de lei. Vă place să citiți, se știe. Și mie. Mai mult, mie îmi plăcea teribil să vă citesc pe dumneavoastră. Cu voluptate vă citeam. Probabil că o voi face, în continuare, amintindu-mi că nu sunteți primul om mare cu fractură deschisă de personalitate. Ibsen, de exemplu, sunt sigură că știți, era atît de vanitos încît își purta medaliile pentru care nutrea o pasiune grozavă prin casă, peste pijamale.

Revin. Așadar, vă aflați în librărie. Erați bronzat, mai slab parcă, ați ales cărțile dorite și v-ați dus să le plătiți la casă. Acolo se afla cineva tare drag mie. Nu, nu o vînzătoare de butic, ci un librar în adevăratul sens al cuvîntului, absolventă de litere, mare iubitoare de cărți! Nu a fost sigură că în fața ei se află marele Andrei Pleșu așa că s-a întrebat din priviri cu alt librar, și el un cititor aprig. Acela a ridicat și el din umeri, nedumerit, căci ambii vă vedeau în realitate pentru prima oară. Ca om care a lucrat în televiziune știu cît de diferită este imaginea omului în carne și oase față de cea pe care o reflectă ecranul. Dumneavoastră înșivă păreți foarte înalt la televizor, lucru care nu este tocmai adevărat în varianta 3D. Așadar, cei doi librari nu vă recunosc. Drept care nici nu vă aplică reducerea de care vă bucurați în acest lanț de librării. Tînăra de la casă s-a gîndit să vă întrebe, dar i s-a părut că v-ar jigni, așa că a tăcut mîlc. Dumneavoastră ați zîmbit, creștinește, ați plătit, ați ieșit. Afară, l-ați sunat pe prietenul dumneavoastră, proprietarul lanțului de libării, să vă plîngeți că nu ați fost recunoscut și nu vi s-a aplicat reducerea. De acolo în jos, s-a pornit leapșa sancțiunilor, din șef în șefuț, pînă la a i se face referat că nu v-a recunoscut. Azi și-a dat demisia. Lucra oricum pe mai puțin de o mie de lei salariu și nu avea nicăieri în fișa postului obligația de a-i recunoaște pe prietenii patronului sau pe scriitorii contemporani, fie ei și Andrei Pleșu însuși. Personal, sper să nici nu apară vreodată, în fișa vreun post, așa ceva.

Eu refuz să cred că dumneavoastră ați vrut să dați brînci acestui bulgăre știind dinainte că se va ajunge pînă la asemenea consecințe. Sau că despre cele cîteva zeci de lei reducere la cărțile cumpărate ar fi vorba. Probabil că ați fost tare jignit în amorul propriu că nu ați fost recunoscut de ați pus mîna pe telefon să pîrîți. Căci, iertată-mi fie exprimarea, asta ați făcut. Ați fi putut face o glumă sau chiar să vă recomandați, dacă doreați să vă fie aplicată reducerea.

Sau poate e doar vina noastră, a muritorilor de rînd, care ne zeificăm scriitorii mari și ne așteptăm de la ei să nu dezvolte hiatusuri între personalitate, conduită și ceea ce scriu. Ori asta s-a dovedit a fi o capcană, de cele mai multe ori.

Domnule Pleșu, deși sunt descumpănită, trebuie să vă și mulțumesc: cu siguranță ați făcut un bine prietenei mele, iar mie mi-ați reamintit ce buruieni trebuie să am grijă să plivesc, neîncetat.

Așa cum spuneam la început, eu sunt nimeni. Un nimeni trist și dezamăgit, azi. Nu voi avea niciodată anvergura dumneavoastră intelectuală, adîncimea scrisului, condeiul dumneavostră, genul și așa mai departe. Însă voi avea mereu grijă să mă smeresc și să glorific calitatea mea de om, înaintea oricărui alt lucru. V-am scris cu mîhnire și respect, așa cum i-aș scrie tatei. Și cu speranța că se va găsi, atunci cînd voi călca în afara principiilor pe care le declam, cineva care să mă tragă blînd de mînecă și să-mi spună că, vorba mamei mele mari, sunt pe cale să îmi chierd bulendrele.

Petronela Rotar

Sursa: AcestBlogdeNervi

Preluare: Ziaristi Online

Foto: PoliticaTa