Băile Herculane – o miniatură a Vienei în paragină

Am plecat plin de entuziasm, pe o caniculă de mediterană, de la Mănăstirea Sfânta Ana, cea înconjurată de smochini, lămâi şi leandru, spre celebrele Băi Herculane. Am făcut un mic ocol pe la Vodiţa, cea mai veche mănăstire ortodoxă din Ţara Românească, ctitorită de Nicodim sfinţitorul, un vlah din Serbia. Din vechea mănăstire a mai rămas doar câteva ruine neîngrijite şi o cruce ridicată pe locul vechiului altar. Pentru cel mai vechi lăcaş ortodox Ministerul Culturii şi Patriarhia ar putea face mai mult, măcar se redirecţioneze o parte din banii de la Prislop spre Vodiţa.

Drumul spre Băile Herculane se unduieşte agale pe valea Cernei înspumate şi cristaline. Ca să ajungi la Băile Herculane, la câteva zeci de minute de Orşova, te abaţi de la drumul principal spre stânga şi pe o şosea prea îngustă pentru intrarea în cea mai veche staţiune balneară din Europa. Întâi străbaţi satul cu rangul de oraş, cu case în stil şvăbesc, aliniate parcă cu şublerul, ca să ajungi la hotelurile înalte ridicate în perioada comunistă. Câteva hoteluri ceauşişte sunt închise, altele au rămas la standardele învechite din anii 80. Aşezarea Băilor Herculane e mirifică, într-un cadru natural magnific. Valea e străjuită de stânci vulcanice ameţitoare, pe care se ridică semeţ pinul negru montan de Banat, unicat în Europa. Locaţia pe valea Cernei străjuită de stânci e întradevăr superbă. Acum am înţeles de ce romanii după ce au cucerit Dacia au ridicat aici terme şi băi pentru sănătatea soldaţilor şi aristocraţiei de la Roma. Bazele stațiunii au fost puse în anul 102 d.Ch. de Împaratul Traian, romanii introducând cultul balnear preluat de la greci pe care apoi l-au dezvoltat. Numele stațiunii vine de la zeul Hercules, fiul lui Zeus și al frumoasei Elena, consemnat în mitologia romană ca patron al izvoarelor termale, simbol al puterii și al echilibrului între forța fizică și cea spirituală. Romanii au construit aici, la Therme Herculi (Ad Aquas Herculi Sacras), temple, băi, monumente și statui, închinate zeilor Hercules, Aesculap și Hygieia. Atestarea documentară a stațiunii datează din anii 153 d.C., fapt consemnat într-o tabulă votivă din băi: „Zeilor și divinităților apelor, Ulpius Secundinus, Marius Valens, Pomponius Haemus, lui Carus, Val, Valens, trimiși ca delegați romani să asiste la alegerea în calitate de consul a fostului lor coleg Severianus, întorcându-se nevătămați, au ridicat acest prinos de recunoștință”, conform wikipedia.

În perioada civilizației romane, stațiunea de pe Valea Cernei a constituit un important punct de atracție pentru aristrocația Romei antice. Impresionați de excepționala putere tămăduitoare a apelor sacre de pe Valea Cernei, romanii sosiți în Dacia le-au închinat un adevărat cult balnear sub semnul tutelar al lui Hercules. Din timpul romanilor au rămas numeroase vestigii: apeducte, băi, statui, monede, tabule votive ridicate ca semne de mulțumire aduse zeilor pentru vindecare. După retragerea administrației și armatei romane, la 275 d.Ch., băile au decăzut mult comparativ cu perioada de strălucire din vremea romană, deși menținerea numelui indică, că băile au fost folosite tot timpul următor. Apele vindecă numeroase boli şi afecţiuni, dar gloria care a adus renumele Băilor Herculane în Europa, fiind cea mai veche staţiune balneară de pe continent au adus-o austriecii.

Am fost şocat la Băile Herculane să descopăr o aşezare istorică cu clădiri, băi publice, foişoare şi parcuri în stil baroc, ca la Viena. În ultima vreme călătoresc des la Viena, datorită colaborării cu „Jurnalul Românesc”, cel mai citit şi apreciat ziar al românilor din Austria, şi la Băile Herculane am simţit atmosfera de pe pe Martinstrasse sau Ringstrasse. După anul 1718 (Pacea de la Passarovitz), începe istoria modernă şi contemporană a Băilor Herculane, în timpul Imperiului Austriac. În 1736 începe reconstrucţia şi modernizarea „băilor”, a căilor de acces, grănicerii bănăţeni construind aici majoritatea edificiilor din staţiune, care poartă amprenta unui baroc austriac impresionant. Staţiunea este vizitată de-a lungul timpului de mari personalităţi, dintre care amintesc: Împăratul Iosif al ll-lea, Împăratul Francisc l şi Împărăteasa Charlotte, Împăratul Franz losef şi Împărateasa Elisabeta (Sissi). În 1852, împăratul Austriei odata cu finalizarea primei faze de constructie a Centrului Imperial Istoric din Băile Herculane considera Băile Herculane ca fiind „cea mai frumoasă staţiune de pe continent”, iar împărăteasa Elisabeta – pasionata, îndrăgita, distinsa şi armonioasa Sissi – scrie un jurnal intim în care Băile Herculane sunt o prezenţă distinctă, misterioasă şi încântătoare. Staţiunea cunoaşte dupa 1852 o noua etapa de inflorire, construcţiile ridicate în aceasta perioada fiind realizate după proiectele arhitectului curtţii imperiale austriece Wilhelm Doderer. Se construiesc cele mai luxoase bai, restaurante, vile. Băile Herculane devenind una dintre cele mai luxoase si apreciate statiuni balneare ale Europei. În această vreme se construiesc: Hotelurile Decebal ( Franz Iosef ) si Traian (Carol, Rudolf ), cladirea Cazinoului, Baile Imperiale Austriece.

În loc ca staţiunea să înflorească după 1990, am descoperit o aşezare balneară în paragină. După 1989, ca şi ţara, Băile Herculane au decăzut în ruină. Plimbându-mă pe aleile străjuite de clădiri imperiale am avut sentimentul că mă aflu în Austria, dar ruina clădirilor m-a adus cu picioarele pe pământ. „Sic transit gloria mundi”. Băile Herculane a fost o investiţie a imperiului austriac la graniţa îndepărtată, iniţial dedicată doar pentru soldaţii şi ofiţerii din regimentele grănicereşti ca să se refacă după luptele grele cu turcii. Vestea apelor termale vindecătoare a ajuns la Viena. Din secolul XVIII austriecii au construit o mică Vienă pe Valea Cernei, la graniţa internaţională cu Imperiul otoman. Dincolo de văile stâncoase şi misterioase, la câţiva kilometrii, era Ţara Românească care făcea parte din punct de vedere juridic internaţional din Imperiul otoman. Austriecii găseau o plăcere deosebită să construiască o mică Vienă, cu tot luxul imperial necesar pe graniţa cu Turcia de atunci, ca model pentru popoarele supuse de otomani. De câteva ori în cursul războielor austro-turce pentru controlul Clisurii Dunării, turcii au intrat în Băile Herculane şi au distrus clădirile austriece. Iosif al II-lea care a venit la Băile Herculane şi îndrăgostit de locuri a construit o frumoasă biserică romano-catolică în formă de capelă, care mai există şi astăzi.

Statuia lui Hercule din centrul istoric al staţiunii e impresionantă şi un simbol al conflictelor imperiale. Aceasta e turnată în fier de tun, la anul 1847 de maeștrii Ramelmayer și Glantz din Viena şi-l reprezintă pe zeul Hercules purtând pe umărul stâng pielea leului Nemeea și o măciucă. Statuia a fost donată de către arhiducele moștenitor Carol al Austriei ofițerilor și soldaților care păzeau granița Imperiului austriac şi a fost amplasată în locul unui monument de marmură roşie. În secolul XIX, toată protipendada austriacă venea la Băile Herculane la băi, casino, drumeţii şi să mai audă noi veşti despre aventurile amoroase ale împărătesei Sissy care se retrăgea cu amanţii în somptuoasele Băi Imperiale. Farmecul locului şi austriecii au transformat Băile Herculane în model de civilizaţie loisir în Europa. Sigur Băile Herculane erau accesibile doar aristocraţiei imperiale şi ofiţerilor austrieci, nu românilor iobagi şi exploataţi de Imperiul Habsburgic. La Băile Herculane nu venea Horea, Cloşca sau Iancu să se trateze şi să facă cure termale, să joace la Casino sau să asculte fanfara regimentelor grănicereşti. Băile Herculane erau o Vienă în minatură, dar strict cu dedicaţie, pentru protipendada austriacă. Azi, Băile Herculane sunt în paragină, parcă o răzbunare a lui Cronos pentru vremurile apuse, când românii erau slugi în propria ţară, ca un îndemn la uitare. Clădirile sunt un pericol public, pot cădea pe turişti. Păcat. Cred că Ministerul Turismului ar trebui să se implice ca să refacă această perlă balneară, ca model de staţiune românească modernă şi funcţională în Europa. Încercări timide sunt pe fonduri europene.

Ionuţ Ţene