Festivalul Enescu: În stil american

Ambiţii imense, monumentale, magistrale, cum n-au visat marele dirijor George Georgescu şi cei care au fondat în 1958 Festivalul “George Enescu”: să aduci de peste mări şi ţări, la sala Congreselor din Bucureşti, Orchestra simfonică din San Francisco! Cum discutam cu un american din LA, prezent la Festival, e de neimaginat aventura orchestrei, care a străbătut un lung drum până la Bucureşti, cu atâtea instrumente grele, mai ales cele de percuţie şi suflat, fiindcă a cântat partituri cu totul speciale de Bartók şi Mahler.

Drumul a fost atât de obositor încât dirijorul Michael Tilson Thomas a uitat să mai cânte partitura Decoration Day de Charles Yves, inclusă în program şi cântată în America de Ziua eroilor – Memorial Day, fiind considerată un fel de simfonie a sărbătorilor americane! Dacă ar şti Obama, i-ar retrage dirijorului Medalia Naţională pentru Arte, pe care i-a dat-o în 2010, adică ar imita gestul Regelui Mihai al României, după ce a aflat că banditul Oprescu Pasarelă a fost arestat. Aceasta da încununare de carieră: o ţară întreagă l-a văzut escortat de jandarmi şi urcat în dubă. Avea acelaşi zâmbet pe care l-a afişat cu o săptămână în urmă la Conferinţa de presă a Festivalului “Enescu”. Numai că de atâtea minciuni, figura lui a devenit cadaverică. Am prevăzut parcă nenorocirea, cum puteţi verifica citind art. Preludiu. Sigur, comparaţia nu este potrivită, fiindcă la noi ticăloşii sunt purtători de Smile. Miopia regelui seamănă cu a multora, a milioane de oameni, care nu sesizează din timp pe cine aleg. Însă la capitolul premii sau decoraţii, lucrurile sunt cam peste tot la fel, mai ales în aceste forme de politizare a culturii, când mai marii puterii se amestecă printre geniile artistice.

Evident, trebuie păstrată proporţia. Dar trebuie spus că melomanii români s-au îngrămădit la Sala Congreselor să audă piese americane, nu cum cântă o orchestră din îndepărtatul San Francisco lucrări de Mahler şi Beethoven! Îi avem mai aproape pe nemţii noştri, din Berlin, Dresda sau Bremen, care sunt aşi în muzica lor, a compozitorilor germani. Dovadă că filarmonica din San Francisco a cântat modest aceste piese, neinteresant.
Mai mult, contrazicând total foaia de pripas a Festivalului, scoasă de amatorii de la “Adevărul”, care au anunţat că vom auzi “Enescu, în stil american”, aşa cum au titrat cu litere de-o şchioapă pe prima pagină, orchestra şi dirijorul ei au cântat în stilul prost, ca să spun aşa, partitura lui George Enescu Voix de la Nature, piesă cântată mai rar, fiind neterminată şi gândită a face parte dintr-un triptic, încheiat cu poemul simfonic Vox Maris, consacrat. Fragmentul neterminat are un subtitlu sugestiv: Nuages d’automne sur les forets / Nori de toamnă deasupra pădurilor. O imagine romantică. La Liveni, astfel de peisaje sunt curente. Dacă în Simfonia Alpilor, Richard Strauss descrie o călătorie în vârf de munte, urcă şi coboară, prin ceaţă, furtună şi alte intemperii, Enescu aude altfel vocea naturii. Parcă îl şi vedem în împrejurimile Livenilor cum urcă şi coboară un deal. Totul este molcom, paşnic, liniştitor, auzim parcă şi dangătul unui clopot de mănăstire, care măreşte atmosfera isihastă. Totul transmite o stare intimă, contemplativă, pe un fir narativ simplu. Multe drumuri moldave a străbătut Enescu, de la Liveni la Zvoriştea bunicului său, natura uşor vălurită însoţindu-i aceste stări de meditaţie, cu deschidera coloristică din partea mediană, când călătorul are imaginea întregului orizont fericit. Pe când Mr. MTT a cântat această piesă cu totul şters, “la prima vedere”, cum îmi spunea şi Stelian Tănase, un degustător fin, nemulţumit şi el de interpretare. Mă şi mir cum de acest dirijor e încununat cu 11 premii Grammy, cum este prezentat în program! Probabil că o fi bun la înregistrări, fiindcă pare un om foarte calculat, echilibrat, cu un stil academic, deloc american. S-a văzut în cazul piesei Absolut Jest de John Adams, o piesă pur americană, cântată cu participarea Cvartetului St. Lawrence, o piesă delirantă, plină de nerv, cu adevărat în stil american. Ce înseamnă acest stil? În primul rând, vizualizare. Adică show, Broadway, stil dansant. Înşişi instrumentiştii Cvartetului făceau din corp mişcări dansante, în ritmul drăcersc al dialogului dintre cvartet şi ansamblu, o aventură pe care Adams o descrie ca pe o replică la Pulcinella lui Stravinsky. Dar la toată această scriitură foarte pitorească, colorată, cu un iureş drăcesc, ca într-un show pe Broadway, Mr. MTT stătea impasibil, dirija ca un băţ, liniar, fără nerv. În vedeam în locul lui pe Kristjan Järvi, fantasticul dirijor american, care ne-a oferit la deschiderea Festivalului un concert memorabil. De ce? Fiindcă a fost singurul care a repetat cu un acustician în sală, olandezul Cees Mulder, care îi spunea cum se aude sunetul în diferite părţi ale ei. Apoi pentru că are un har nonconformist. Ce-ar fi făcut el din Absolute Jest? S-ar fi racordat perfect cu tinerii Cvartetului şi i-ar fi dat piesei strălucirea pe care o merită.

*

Concertul nr. 2 pentru pian şi orchestră în Sol Major de Bela Bartók este cea mai dificilă lucrare pentru pian care s-a scris vreodată. În prima parte se foloseşte numai de percuţie şi suflători. Coardele intră în partea a doua. Iar pianul estre mereu solist. Există momente antologice, de dialog între pian şi tobe. Totul este nonconformist, fără să fie atonal. Bartók sparge aici conformismul compoziţiilor clasice, dă o replică furibundă marilor săi înaintaşi, arătând că se poate şi altfel. Iar interpretarea a beneficiat şi de o pianistă pe măsură, tânăra americancă, de origine chineză (“copilul minune” al Chinei), Yuja Wang, care, frumoasă cum e, a mai venit şi cu o rochie de parada modei, despicată lateral până la şold, suficient ca să i se vadă tot piciorul gol până la lenjeria intimă, evident, după ce s-a aşezat pe scaun şi a început să cânte. Aplaudacii nu au mai văzut aşa ceva în Sala Congreselor. Nu le mai trebuiau muzică. Se uitau la piciorul dezgolit al solistei ca viţelul la poartă nouă. Melomanii o cunosc pe Yuja Wang de la ediţia trecută, când a cântat Ceaikovski cu orchestra din Pittsburg şi a venit îmbrăcată într-o rochie mini, care, la fel, le-a şocat pe distinsele noastre melomance! Acum a revenit tot cu o orchestră americană, dar cu un dirijor aureolat, supranumit Mr. MTT, încununat cu multe premii Grammy şi având recordul ca unul dintre concertele sale de la Carnagie Hall din New York să fie văzut de 33 milioane de telespectatori, un eveniment unic în istoria Internetului! El a atacat piese neortodoxe, cum sunt Concertul de Bartok şi Simfonia nr. 1 de Mahler, deşi aceasta este mult mai concesivă, un compromis între ce a fost şi ceea ce a vrut compozitorul să fie simfonismul. Nici Bruckner nu reuşise să clatine statuile lui Beethoven, Wagner şi Liszt. Nu reuşeşte nici Mahler cu Simfonia nr. 1 în Re Major, care e departe de a anunţa ce va deveni simfonismul mahlerian.

Wagner anunţase profetic moartea simfonismului, aşa cum Nietschze anunţase moarea lui Dumnezeu, dar Mahler avea să-i contrazică, dovedind o renaştere puternică a simfonismului religios. Numai că Simfonia nr. 1 nu anunţă acest lucru, dimpotrivă, confirmă previziunea lui Wagner, fiindcă este un compromis simfonic, o caricatură faţă de muzica înaintaşilor. Nici “Eroica” lui Beethoven, pe care San Francisco Symphony a cântat-o în al doilea său concert, nu a convins. În interpretarea lui Mr. MTT au dispărut complet amprenta tragică, marţială, gravitatea şi sentimentul eroic, naşterea, moartea şi renaşterea eroului (simfonia fiind dedicată iniţial lui Napoleon) şi a fost subliniată doar latura comică, dansantă, valsul şi marşul vesel din partea a doua, care, din funerar, a devenit parcă o parodie după Petruşka lui Stravinski. Nu s-a petrecut nici un impact sonor de măreţia legendară a acestei simfonii, un reper muzical, dar şi filosofic şi autobiografic (însuşi Beethoven era lovit de surzenie şi lupta eroic cu destinul nemilos). “Eroica” este considerată prototipul german al muzicii absolute, care a declanşat şi metafizica geniului muzical, ca erou tragic şi solitar, dar artist omnipotent. Mr. MTT însă ne-a dat sentimentul că a ajuns la Bucureşti să bifeze o deplasare necesară. Orchestra din San Francisco a venit de peste mări şi ţări, ca să Nu cânte ceea ce am fi aşteptat, Decoration Day. A meritat? Poate a fost o repetiţie pentru ce va fi la ediţia viitoare a Festivalului, când va reveni şi poate ne vom întâlni, în sfârşit, şi cu stilul american! Până la muzica Gospel nu va mai fi decât un pas.

Grid Modorcea