Aşa se mai poate numi Simfonia nr. 8 în Mi bemol Major de Gustav Mahler (1860 – 1911), care a fost cântată în Festivalul “George Enescu” de Orchestra Naţională Radio, flancată de trei fantastice coruri (al Filarmonicii, al Radiodifuziunii şi corul de copii Radio), avându-l la pupitru pe un năstruşnic dirijor, tânărul german Cornelius Meister (n. 1980, Hanovra), care s-a încumetat să atace una dintre cele mai complexe simfonii ale geniului uman, la concurenţă cu Oda Bucuriei lui Beehoven, ba chiar cu Missa Solemnis întrucât şi Simfonia lui Mahler este în esenţă o lucrare religioasă.

Decenii la rând, Mahler a stat în umbra titanului de la Bonn, dar şi a titanului de la Weimar, Wagner, a fost complet marginalizat de nazism, pe motiv că era evreu, deşi naziştii, cu Hitler în frunte, au asimilat opera lui ideologiei lor, împreună cu muzica lui Wagner. Un alt motiv ca simfoniile lui să nu fie cântate nici în Israel. Abia după al doilea război mondial, Mahler a început să fie recuperat, pus în drepturi şi treptat-treptat geniul lui să fie cunoscut şi recunoscut. Acum el se cântă pretutindeni, inclusiv la Festivalul “Enescu”.

Simfonia nr. 8 a fost cântată şi la ediţia 2007 a Festivalului de Filarmonica din Dresda, Corul Naţional al Spaniei şi Corul de copii al Filarmonicii din Dresda. Ea este cunoscută ca “Simfonia celor 1000”, dat fiind că la prima audiţie (München, 12 septembrie 1910) au participat 853 de cântăreţi şi 171 de instrumentişti. Dar dincolo de acest număr, lucrarea este o sinteză, Mahler spunând că simfoniile anterioare au pregătit-o, au fost preludii subiective, cu caracter tragic, pe când aici “totul este sursa celei mai mari bucurii”.
Şi bucuria vine din start, prin invocarea Sfântului Duh. Partea aceasta se numeşte Veni creator spiritus şi are la bază textul latin al călugărului Hrabanus Maurus (sec. IX). Încă din prima frază muzicală este evocat Duhul Sfânt: “Vino, Duh Sfânt, umple cu graţia divină inimile celor pe care i-ai creat. Întăreşte trupul nostru slab cu forţă veşnică. Aprinde lumina simţurilor noastre…” Acest fantastic apel este exprimat cu forţa întregii orchestre, a corurilor şi soliştilor. I se contrapune, evident, răul. De aceea, Duhul Sfânt este chemat să facă şi această minune: “Alungă duşmanul şi fereşte-ne de rele”. Duhul Sfânt este numit şi “Paraclet”, forma veche, din greceşte, a Duhului Sfânt. “Paraclet, tu eşti Mângâietorul”. Apoi: “Tu, cel ce eşti primul deget al dreptei Domnului, / Ajută-ne să credem veşnic!”

Această credinţă eternă trebuie să aibă ca suport pacea, de aceea i se cere Duhului Sfânt: “Întăreşte legăturile de pace!”, ca în finalul primei părţi să se cânte “Glorie Tatălui Sfânt, Tatălui şi Fiului, şi Paracletului…”
A doua mare secţiune este de natură filosofică şi se bazează pe poemul dramatic Faust al lui Goethe, partea finală, care evocă ideea Eternului Feminin, identificat cu Fecioara Maria, care s-a sacrificat “Pentru Fiul tău, / Când – roată / îl huleau toţi fariseii”. Versul lui Goethe este „Etern-Femininul ne trage-n sus!”
În esenţă însă, Mahler a atacat natura condiţiei umane, care este una tragică. Ea poare fi depăşită numai prin Cunoaştere şi Iubire. Sunt ideile marilor opere ale omenirii, de la Platon la Dante şi Goethe. Fiinţă profund existenţialistă, Mahler trece de la angoasele propriului eu la ideal, la puritate absolută, la ilustrarea “etern-femininului ce-nalţă în tării”. De altfel, Mahler a trecut prin alte etape de eliberare, precum Resurecţia din Simfonia nr. 2 şi Renunţarea la tentaţiile lumii exterioare din Simfonia nr. 3, bazată pe textul lui Nietzsche Aşa grăit-a Zarathustra.

Căutările şi frământările compozitorului au dus la acest final apoteotic, la eliberarea în spirit. Este o totală dăruire exprimată la unison, deşi contrapunctic de orchestră, coruri şi solişti, unul şi unul, stele ale scenei mondiale (din Germania şi România): Erika Sunnegardh, Aurelia Florian, Cellia Costea, Michaela Selinger, Liliana Ciucă, Stefan Vinke, Sorin Coliban, Şerban Vasile. Vocile sunt divine. Ca să exprime mai plastic ideile din finalul poemului gothean, Mahler a inventat ceea ce se numeşte “vorbirea cântată” (sprächgesang), ce va deveni baza şcolii expresioniste.

Evident, tumultului mistic din Veni creator spiritus îi urmează o pace pământească, prin evocarea naturii, a unor peisaje pur romantice. După această introducere sacră, în forţă ameţitoare, sufocantă (Hymn), urmează partea a doua, lentă (Scherzo), în care este evocată natura, iar soliştii o evocă prin peisaje romantice, cadru în care apare iubirea (Die Geburt des Eros / Naşterea lui Eros). Sopranele devin Crainicele iubirii. În acest context este evocat Iisus, sunt evocate minunile şi patimile sale, apoi mântuirea, căinţa şi pocăinţa ( Adagio: Caritas / Iubire creştină). Se creează astfel transfigurarea pură: „Aici, intangibilul, evidenţă devine”. Şi cauza este din nou invocată: “Etern-Femininul ne trage-n sus!” Totul este monumental, aceste evocări sunt în maniera wagneriană din ciclul Nibelungilor. Muzica nu are graniţe, nici între compozitori, nici între interpreţi, nici între cer şi pământ, nici între ţări. Iată că şi România are muzicieni de mare clasă, de înălţimea străinilor văzuţi în Festival, pe care dl. Holender, cât a condus acest festival, i-a departajat de români prin raportul valoric şi financiar de 1 la 15! Dar Cornelius Meister nu a mai făcut această diferenţă şi a aplaudat prestaţia interpreţilor români, instrumentişti, corişti şi solişti. Fantastice forţe muzicale ale României, care în ţara lor merită o soartă mai bună! Simfoniile unuia dintre cei mai dificili şi controversaţi compozitori ai lumii, Gustav Mahler, sunt tălmăcite, de la o ediţie la alta a Festivalului, de muzicieni din toată lumea, inclusiv de români. În seara precedentă l-am admirat pe Zubin Mehta, care, cu orchestra din Israel, a interpretat Simfonia nr. 9 în Re major, ca o cortină finală, după această monumentală împăcare cu sine, cu lumea şi cu Dumnezeu, care este Simfonia nr. 8, monumentală şi ca durată (90 de minute), un adevărat tur de forţă pentru orice muzician.
E o partitură mistico-romantică, în care se ajunge la identitatea dumnezeirii cu iubirea, pornind de la invocarea Duhului Sfânt şi terminându-se cu evocarea Eternului Feminin. Şi mereu există o interferenţă între corurile mixte, corul de copii (Îngerii) şi partiturile solistice, cu arii bine dozate pentru soprană, bas, bariton sau alto. La care se adaugă alămurile grupate într-o lojă a sălii, la balcon, de unde trompetele sună ca nişte goarne îngereşti. Şi din cealaltă parte a sălii, tot de la balcon, o voce de alto le răspunde, creând o punte sonoră între lumi. Totul este o rafinată gridophanie, o revelaţie a unei reţele muzicale ca o pânză de note solemne.

Indiscutabil, o simfonie copleşitoare, ca o nouă Missa Solemnis a lumii. Vocaţia religioasă a lui Mahler se vede aici, prin apelul la un text liturgic, căruia îi conferă lumina spirtului omenesc, prin mesajul goethean al iubirii pentru om (O, Mensch! / O, Omule!).

Grid Modorcea