Abia trecuse tărăboiul cu scoaterea icoanelor și a Religiei din școală și a apărut altul: introducerea educației sexuale în școală, începând de la grădință. Pe mai multe posturi de televiziune s-au înghesuit tot felul de indivizi, alături de persoane cu funcții politice și administrative și au „dezbătut” această problemă. Ascultându-i, aveai impresia că învățământul românesc a ajuns o stână fără câini și fără stăpâni și fiecare umblă prin el, ca Vodă prin lobodă!

De un sfert de veac încoace se fac tot felul de experiențe în învățământ, iar bieții copii sunt adevărați cobai. S-au schimbat nenumărați miniștri ai învățământului și fiecare a vrut să rămână în istorie. Pentru aceasta, fiecare a modificat ceva în învățământ. Fiecare s-a socotit mai interesant, dacă a apelat la exemplu unui sistem de învățământ străin: francez, belgian, german. Aproape în fiecare an s-a pus problema schimbării programei, manualelor, introducerii sau scoaterii unor materii, unor examene. Din păcate, nu am auzit pe unul singur spunând că vrea să revină la învățământul tradițional românesc, așa cum l-a ctitorit Spiru Haret, la acel învățământ care a scos o elită de intelectuali români de talie internațională. Din 1960 sunt în învățământ: ca elev, ca student, iar de douăzeci și cinci de ani ca profesor. Cred că sunt în măsură să fac o comparație: învățământul de dinainte de 1989, cu toate păcatele lui privind îndoctrinarea, se caracteriza prin seriozitate și disciplină. Altfel spus, se învăța carte. După 1989, am avut senzația, de la un an la altul, că învățământul merge în picaj, că nivelul de învățământ scade treptat, de la un an la altul. Parcă cineva a avut tot interesul să se deterioreze și această instituție sfântă a neamului: Școala. Parcă cineva a avut tot interesul să se ajungă la ceea ce numea Domnul Acad. Răzvan Theodorescu: mitocanizarea României.

Mai rămânea o redută: sufletul curat al copiilor. Și acesta trebuia distrus. Am învățat, când eram elev, discipline clare, bine definite, precum Igiena, Anatomia și fiziologia omului. Aici ni se prezenta corpul omenesc cu toate organele și funcțiile lor, eram învățați cum să ne îngrijim corpul și să-l ferim de boli și microbi de tot felul. Nu se insista asupra unui anumit organ sau asupra unei anumite funcții. În cazul de față, e cu totul altceva. Copilului, începând de la grădiniță, i se atrage atenția, este ajutat să conștientizeze difereța dintre sexe, funcțiile și modalitatea de folosire a unor organe. Aceasta nu-l determină pe copil să se protejeze, să se ferească de ceea ce ar putea să-i aducă boli, urmări nefaste pentru toată viața, ci el este învățat cum să folosească anumite organe și funcții. Lucrul acesta îi trezește curiozitatea și dacă nu în ziua în care i se predă o asemenea lecție, cu siguranță că în următoarele va încerca să experimenteze ceea ce a învățat.

În această situație nu e de mirare că într-o zi, la o școală unde predam, o învățătoare a găsit un băiețeș și o fetiță de clasa I-a sau a II – a, goi pușcă, tăvălindu-se îmbrățișați pe sub bănci. Au motivat că așa au văzut pe părinți făcând și așa au văzut și la televizor. Dacă li s-ar mai fi predat o lecție de educație sexuală, tacâmul era complet. Mai trebuie să ne mai mirăm în această situație că pruncii noștri își încep viața sexuală de la zece-doisprezece ani, că fetițe de aceeași vârstă devin gravide, că eleve trăiesc în concubinaj cu colegi sau cu adulți din afara școlii?

Eram la un liceu, când, în cancelarie a intrat o profesoară iradiind de fericire. A izbucnit, abia stăpânindu-și bucuria: „- Vin de la clasa a…. Le făcui prima lecție de educație sexuală. Fură numai ochi și urechi. Se auzea musca-n tavan. La sfârșit îi întrebai: – Înțeleserăți, copii?” Izbucniră-n cor: „ – Daaaa!”. „ – Atunci, la treabăăă!!”

Începerea vieții sexuale la vârste fragede, relațiile sexuale de dinainte de căsătorie, subminează instituția familiei, dragostea nu mai este adevărata legătură dintre soți, iar familia se destramă cu ușurință. În tradiția românească familia a fost o instituție la mare cinste și ea a fost guvernată de reguli foarte clare și stricte privind comportamentul soților, al copiilor și tinerilor. Până în ultimii ani nu s-a pus problema educației sexuale și familia românească a avut numeroși copii, uneori chiar mai mult de zece. În ciuda mortalității infantile mari, datorată în primul rând lipsei asistenței medicale, familia a supraviețuit și la fel a supraviețuit și neamul românesc în istorie.

Biserica a făcut întotdeauna educație sexuală crdincioșilor ei, indiferent de vârstă. Le-a vorbit de feciorie, de abstinență, de pericolul păcatului desfrânării, de posibilitatea reabilitării celui căzut în păcat. A dat-o pe Sfânta Fecioară Maria ca model de sfințenie, puritate și feciorie, pe multe alte sfinte. A dat ca exemple pe cele căzute în păcat, de genul Sfintei Maria Magdalena sau a Sfintei Maria Egipteanca, care, prin abstinență, prin post și rugăciune, prin cărință și Spovedanie, nu numai că s-au ridicat din mocirla păcatului, dar au ajuns sfinte în împărăția lui Dumnezeu. Biserica a dat omului perspectiva eternității, educația sexuală îi dă perspectiva clipei, a plăcerii de moment.

Desigur, problema implică multe aspecte, care se pot dezvolta pe larg. Mă întreb, totuși, pe lângă aceste „moașe” ale învățământului românesc, de ce nu apar și cei care să propună, spre exemplu, o educație patriotică. Poate n-am mai auzi pe atâția spunând, că vor să-și părăsească țara, sau că le este rușine că sunt români!

Al. Stănciulescu-Bârda – Națiunea