Poporul român din Brasov, in frunte cu muncitorii de la uzina de autocamioane („Steagul Rosu”, cum se numea atunci), s-a rasculat impotriva regimului comunist. In centrul tarii, in plina dictatura rosie, a rasunat „Desteapta-te române ” si „Jos comunismul !”. Trei ani mai tarziu, Petre Roman a decis ca industria României este un „morman de fiare vechi”, incepand astfel, printr-o hotarare politica, distrugerea ei. Bravii muncitori din orasul lui Andrei Muresanu s-au gasit astfel in situatia de a deveni someri, fiind nevoiti mai apoi sa se risipeasca prin toata Europa…pe sub Tâmpa, se mai aude insa si astazi ecoul strigatului lor. Ii purtam in suflet si-i asteptam acasa, atunci cand zorii vor veni…

Trei zile calendaristice care par a nu avea o legătură anume între ele, dar au:

Ziua de 15 noiembrie 1987 nu trebuie prezentată – vorbeşte de la sine;

– Ziua de 22 noiembrie – distanţă de o săptămână – 3 studenţi ai Facultăţii de Silvicultură Braşov ies în stradă, dar nu oricum, ci cu o pancartă ce purta înscrisul „Muncitorii braşoveni nu trebuie să moară”, făcând cunoscut acest lucru studenţilor şi autorităţilor comuniste. Aceştia sunt Cătălin Bia, Lucian Silaghi şi Horia Şerban. Securitatea şi oficialităţile comuniste reacţionează dur împotriva studenţilor, urmând arestări şi anchete. Comuniştii nu acceptau, nu concepeau noţiunea de solidaritate. Aceasta demonstrează că sistemul nu funcţiona, nu era „perfect”;

– În ziua de 11 decembrie, alţi trei studenţi, de data aceasta de la Facultatea de Mecanică, au încercat să convingă sistemul că nu funcţionează. Atâta timp cât există solidaritate între oameni, „sistemul” este vulnerabil, formarea „omului nou” nu este împlinită. Acei studenţi au fost: Marin Brâncoveanu, Marian Lupou şi Mihai Torjo, adică subsemnatul. 11 Decembrie 1987 a fost ziua în care ne-am decis să trecem la acţiune.

Regimul comunist călca din ce în ce mai apăsat asupra grumazului nostru greu încercat. Am simţit din plin acea apăsare, dar puţini aveau îndrăzneala să ridice glasul. La 15 noiembrie 1987, nu unul, ci foarte mulţi au ridicat glasul. Vocea lor s-a propagat dincolo de ceea ce sistemul considera ograda lui. Întreg sistemul comunist a fost zguduit.

Era vineri, 11 decembrie 1987, eu am avut cursuri în corpurile T şi M ale Universităţii din Braşov, unde a trebuit să pregătesc intrările. Am lăsat geamurile cu zăvoarele deschise la parterul clădirilor unde urma să intrăm. Seara toţi trei ne aflam în curtea corpului T. La subsol era discotecă, iar paznicul, nea Gal, se afla acolo pentru a asigura ordinea. Împreună cu Marin Brâncoveanu am intrat în corpul clădirii T, unde practic se ţineau cursurile, iar Lupou a rămas afară, să ne atragă atenţia printr-un semnal luminos – de ţigară aprinsă – în cazul in care cineva ar sesiza prezenţa noastră în clădire. Am intrat în sălile de curs, unde am început să scriem lozinci anticomuniste, antidictatoriale şi în favoarea muncitorilor braşoveni. Nu am trecut cu vederea portretele „iubitului conducător”, pe care, cu multa „grijă”, le-am caricaturizat, dar nu înainte de a îndepărta geamul care putea fi uşor şters, punându-l apoi la loc. Astfel de mesaje am lăsat şi pe coridoare, după care ne-am retras mergând spre corpul M. Acolo am intrat doar eu, singur, escaladarea fiind mai dificilă, urmând ca Brâncoveanu şi Lupou să mă asigure la intrarea şi ieşirea din clădire. Am inscripţionat pereţii sălii de curs, care se afla la parter, cât şi portretul lui Ceauşescu, dar şi pereţii holului de la intrare. De îndată ce am părăsit corpul M, am plecat spre casă – era seara târziu, trecuse de miezul nopţii – cu o maşină de ocazie, căci toţi trei locuiam la Zărneşti.

Suntem depistaţi relativ târziu, în luna mai a anului următor, fiind ridicaţi de acasă, după cum urmează: pe 15 mai – Brâncoveanu, pe 16 – Lupou, iar pe 17 – eu (astfel încât să nu ne putem întâlni) de către ofiţerul de securitate căpitanul Taropa Ioan, ulterior avansat în grad, şi de un miliţian, fiind transportaţi la sediul miliţiei din Cristian, unde, prin presiuni fizice şi psihice, suntem forţaţi să dăm declaraţii. Am fost turnaţi de informatorul cu numele conspirativ „Romitan”, cu numele real Dinu Rumega, coleg cu Brâncoveanu. Acestuia Brâncoveanu îi vorbise despre acţiunea noastră, considerând că poate avea încredere în el. Această informaţie am aflat-o în urmă cu 4-5 ani, când am intrat în posesia dosarelor de la C.N.S.A.S. Din 19 mai ancheta continuă la sediul securităţii din Braşov şi durează până la sfârşitul lunii. În timpul anchetelor, sub diverse presiuni fizice şi psihice, suntem obligaţi să dăm zeci de declaraţii aproape identice. Familiile noastre, dar şi prietenii, sunt intimidaţi şi ameninţaţi, încercându-se astfel, pe de o parte, să fim determinaţi să renunţăm la acele acţiuni „ostile”, iar pe de altă parte,se incerca izolarea noastră.

Măsurile împotriva noastră nu se lasă aşteptate, astfel încât imediat suntem excluşi din UTC (Uniunea Tineretului Comunist) – situaţie care nu ne-a deranjat – apoi Rectoratul Universităţii dă sentinţa de excludere a noastră din facultate pentru ”grave prejudicii materiale şi morale aduse facultăţii”, fiind astfel exmatriculaţi prin ordinul rectoratului 6162/20.06.1988. Suntem obligaţi la plata daunelor provocate Universităţii – o sumă foarte mare la vremea aceea – 19.550 lei. Ni se schimbă locurile de muncă, după cum urmează: Marin Brâncoveanu, muncitor necalificat în subteran – mina Bărbăteni, Marian Lupou, muncitor necalificat – manipulator lemne la CCH Zărneşti, iar Mihai Torjo, muncitor necalificat în turnătorie la IMMR – Braşov.
Imediat după încheierea anchetelor, îl contactez pe prietenul şi colegul meu de alpinism, Victor Şerban, cu care împărtăşeam aceleaşi opinii faţă de regim. Cu mult înainte, el o contactase pe profesoara Doina Cornea în legătură cu mişcarea novembriştilor, astfel că decidem să ieşim din anonimat, soluţia aleasă fiind o şansă în plus pentru noi. Astfel organizaţi, Victor contactează B.I.T. (Bureau Internationale du Travail), C.I.S.L. (Confederaţia Internaţională a Sindicatelor Libere) din Bruxelles, Amnesty International, Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului, cât şi posturile de radio străine, pentru a putea fi puşi sub protecţie de către aceste organisme internaţionale.

Astfel stând lucrurile, ne organizăm într-un grup de presiune care urmărea subminarea puterii de stat, apărarea drepturilor omului, în special cele muncitoreşti, noi înşine provenind din mediul acesta. Iniţiativa în coordonare o avea Victor Şerban, iar forma de organizare era de tip celular, astfel că nu toţi ne cunoşteam între noi, pentru a evita astfel scurgerea anumitor informaţii în timpul anchetelor. Victor Şerban întotdeauna a lăsat impresia că există cineva de la care se primesc dispoziţiile privind acţiunile noastre. Numele acelei persoane era Sorescu Ion, nume care, ulterior, după revoluţie – am aflat că era de fapt pseudonimul lui. Victor, împreună cu Ioan Voicu, cât şi alţi apropiaţi de-ai lui, au răspândit manifeste concepute pe hârtie fotografică, sub semnătura S.L.O.M.R. (Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România), pe care le-au răspândit prin mijloace de transport, magazine, spaţii aglomerate, în localităţi ca Zărneşti, Sfântu Gheorghe, Braşov şi Câmpina, cu mult înainte de evenimentele din 15 noiembrie 1987.

Între timp ne solidarizăm cu dna Doina Cornea, devenind cosemnatari ai unor scrisori deschise publicate de dânsa, între care şi cea în care protestam în problema dărâmării satelor. Din grupul nostru, numit generic ,,grupul din Zărneşti”, ulterior ,,grupul sindicalist din Zărneşti”, cum însăşi dna Cornea spunea, sau ,,Zărneşteni”, cum eram numiţi în dosarele securităţii, făceau parte Victor Şerban, Monica Şerban – soţia, Ioan Voicu – coleg de muncă cu Victor Şerban, şi noi, cei trei studenţi seralişti – Marin Brâncoveanu, Marian Lupou, respectiv eu, Torjo Mihai, toţi cei enumeraţi fiind semnatari ai scrisorilor dnei Cornea, dar şi persoane care ne vom manifesta de aici încolo în mod făţiş si consecvent opinia faţă de sistemul comunist până în anii ’90, cât şi după aceea. La scurt timp poziţiile noastre devin cunoscute opiniei internaţionale, cât şi organizaţiilor internaţionale, care încep să se intereseze de noi.

Soţia lui Şerban, Monica, împreună cu cei doi copii, Andrei şi Asineta, de 2 şi respectiv 4 ani, se deplasează în câteva rânduri la Cluj la Doina Cornea, unde stabileşte o întâlnire cu dânsa pentru data de 1 mai, în Piaţa Libertăţii din Cluj (data şi locul sunt alese în mod simbolic), şi obţinem adrese ale altor dizidenţi din ţară, cu care trebuia să intrăm în contact.

Pe data de 1 mai, împreună cu Victor Şerban şi Ioan Voicu – Brâncoveanu neputând fi prezent din cauza faptului că pierduse trenul – ne deplasăm la Cluj, unde ne întâlnim cu d-na profesor Doina Cornea la ora 8,00-8,30. La puţin timp securitatea intervine, pe dna Cornea o îmbrânceşte, iar pe noi trei ne înfaşcă şi ne urcă într-o maşină, fiind duşi la sediul securităţii din Cluj, unde începe ancheta – declaraţiile şi bătăile nelipsind. Sub stare de arest suntem transportaţi sub escortă de către căpitanul Gheorghe Moldovan, căpitanul Dumitru Costea –ofiţeri de securitate – şi doi miliţieni, la Braşov, unde continuă anchetele. După cele câteva zile de anchetă petrecute în stare de arest suntem eliberaţi şi ni se face percheziţie acasă.

Acţiunile noastre nu se opresc aici, posturile de radio străine publică iniţiativa noastră de a forma un sindicat la Zărneşti. Victor Şerban este contactat de către C.I.S.L. din Bruxelles, în câteva rânduri fiind întrebat despre situaţia noastră şi despre iniţiativa sindicală. Sunt contactat şi eu dand un interviu ce afost publicat la posturile de radio straine. Datorita intervenţiilor lui Victor Şerban, C.I.S.L. depune o plângere împotriva guvernului României. Raportul care a fost remis Biroului Internaţional al Muncii (B.I.T.) – o instituţie a O.N.U. de la Geneva – constituindu-se astfel ca o plângere oficială împotriva guvernului român.

Securitatea ne supraveghează îndeaproape pe toţi şase, presiunea era din ce în ce mai mare, părinţi, prieteni, toţi cei care stăteau de vorbă cu noi erau suspecţi, astfel că eram nevoiţi să evităm orice contact spre a-i proteja pe cei în cauză.

În perioada premergătoare Revoluţiei, odată cu începerea evenimentelor din Timişoara, supravegherea locuinţelor noastre devenise permanentă, acţiunile noastre fiind monitorizate continuu.

În ziua de 22 decembrie 1989, până la abdicarea preşedintelui R.S.R., împreună cu Victor Şerban am facut parte din delegaţia muncitorilor braşoveni, care a intrat să negocieze cu autorităţile municipale şi a redactat o petiţie, prin care, între altele, se cerea demiterea preşedintelui Ceauşescu.
Iată că cei 25 de ani de la momentul „11 decembrie 1987” pentru noi, cei trei studenţi, şi pentru colegii noştri de suferinţă Victor Şerban, Monica Şerban şi Ioan Voicu – ale căror merite NU pot fi trecute cu vederea – au o însemnătate. Nu regretăm nimic, chiar dacă cei care acum ne conduc nu sunt capabili să priveasca înapoi. Cu 25 de ani în urmă, pe 15 noiembrie, era duminică şi zi de alegeri, unii au ales altceva … Acum, în schimb, cu nesimţire, tot comuniştii cred că li se cuvine să conducă şi, ce este mai trist, – iată paradoxul – cei care odinioară urau secera şi ciocanul, astăzi ţin acest steag la loc de cinste. Cât de uşor se uită… Chiar zilele acestea s-a consumat o mare DRAMĂ… pentru unii… şi totuşi nu este motiv de capitulare. Încă avem NĂDEJDE!

Mihai TORJO – Buciumul

12240015_865607023583167_5947202880450717476_n