Am fost timp de două săptămâni la o mănăstire isihastă, adică pe alta planetă. Numai la slujbele de duminică veneau oameni din împrejurimi, în rest totul era ca pe Athos. Starea măicuţelor era de o seninătate absolută, dovadă că ea radia din lăuntrul credinţei lor, foarte puternice, de neclintit. Această mănăstire a fost lovită de regimul comunist, care practic o desfiinţase, dar acum este floarea florilor, monument istoric, un model de stare sufletească.

Dar pentru cine? Pentru oamenii normali, desigur, care mai au suflet, care vor să-şi îngrijească psihicul. Dar ce facem cu sălbăticia generală? Ce nevoie au parlamentarii sau cei din mass-media de Psaltire, de Filocalii, de cărţile lui Pavel Florenski, de radicalismul ortodox al părintelui Serafim Rose, de toate acele comori creştine care se află în biblioteca minunatei mănăstiri athonite?

Aveam televizor în cameră. Dar îl aveam numai ca să-l închid. Fiindcă ori de câte ori îl deschidem, auzeam şi vedem numai prostii. E inadmisibil ca timp de dpuă săptămâni să nu doresc să urmăresc la TVR nici 5 minute dintr-o emisiune! Seară de seară, timp de 5 ore, TVR s-a transformat într-o hazna politică. Vorbăraie nesfârşită. Cred că niciodată acest post nu a fost mai insipid. Nu mai vorbesc de posturile despuiate, ProTv şi Antenele, care nu au nici un Dumnezeu, numai prosteală, ca şi cum populaţia ţării e formată numai din tâmpiţi, care stau cu gura căscată la concursuri de muzică uşoară sau de bucătărie. Mă mir că nu vin aici la mănăstire să vadă cum se fac mâncărurile de post, care sunt îngereşti, sau să audă cum cântă măicuţele athonite colindele! Niciodată nu am avut mai limpede, prin contrast cu trăirea monahică, imaginea unei politici oarbe, transformată în băşcălie şi vorbărie continuă. Iar agresiunea împotriva valorilor este distrugătoare pentru ţară. Acum, mass-media a găsit alt subiect, parcă cineva ar dirija lucrurile (Satana, desigur): compromiterea domnitorilor români. Se dau numai poveşti cu orgiile sexuale din evul mediu, dezmăţul de la curtea voievozilor, doar trădări şi prostituţie! Rezultă că am avut o istorie numai cu perversiuni sexuale şi criminali!
Cine are interes să fie prezentată aşa istoria României? Au teminat cu Eminescu, „cadavrul nostru din debara”, cu România contemporană, o adunătură de proşti, un popor cu „structura fecalei”, atacăm acum istoria sfântă! Ca să se arate cât de inocenţi sunt actualii conducători, cărora li se opunea modelul României profunde, acum ni se arată, chipurile, adevărata faţă a acestui model, o Românie a dezmăţului satanic, sfârtecată de trădări, violuri, crime, un bordel sardanapalic!

Mi-adiuc aminte ce spunea părintele Cleopa, când m-am dus la Mănăstirea Sihăstria să-i iau un interviu, că tot ce a construit biserica timp de două mii de ani, toată morala ei, o distrug acum televiziunile. Atât timp cât televiziunile continuă să meargă pe calea Satanei, a pierzaniei, a prostituţiei, România e pierdută, fiindcă este atacată esenţa ei, credinţa, care înseamnă morala românilor! Iar fără morală, un popor e pierdut! În aceste condiţii, cât de puternice sunt rugăciunile măicuţelor de la mănăstirea isihastă, care vor să vindece România de aceste boli ce par fără leac. Rugăciunile sunt către marii tămăduitori, cu Sf. Nectarie în frunte, născut în Tracia şi cu moaştele la biserica Radu Vodă, în speranţa că îi va tămădui şi pe bolnavii din fruntea naţiei. Da, dar boala lor e fără leac, fiindcă nici Dumnezeul isihast nu poate vindeca boala generalizată care a cuprins România şi care nu se va termina decât cu un pârjol absolut, cu o apocalipsă. Cu o crasă inconştienţă, aşa cum se vede prin noua ei conducere iresponsabilă, România se îndreaptă spre apocalipsă, dovadă că nimeni nu e conştient de acest lucru. Exact cum s-a întâmplat cu tragedia de la Clubul Colectiv. Au ars de vii 400 de oameni, dintre care 62 au murit, dar nimeni nu e vinovat! Adică defecţiunea societăţii este atât de mare încât nimeni nu mai sesizează o iminentă tragedie. Este luată drept un lucru firesc. Toată populaţia ţării îşi dă cu părerea şi continuă să merargă mai departe, orbecăind. Unde se întâmplă aşa ceva? Numai într-o lume care fierbe într-un cazan cu smoală şi nu simte. Cine opreşte tăvălugul ucigaş când nimeni nu-l vede?

*

Îl îndemn pe preasfinţitul Daniel să fie mai energic, să aibă atitudinea pe care i-o cunosc atunci când am făcut filmul Dumnezeul lui Ion Creangă (1996) şi mitropolitul de Iaşi, Daniel Ciobotea, m-a ajutat, a dat un decret prin care l-a reabilitat pe diaconul Creangă, pe nedrept răspopit de ierarhii timpului. Am făcut şi filmul despre biserica ctitorită de Teoctist în satul natal Victoria. Şi l-am cunoscut. Era mai energic. Aşa cum este maica stareţă Macrina, care ar fi în stare să facă ordine la balamuc, să cureţe de draci lumea. Mai ales în America eu cred că ea ar face o curăţenie exemplară. Nu exagerez. Are o putere divină. E nevoie de astfel de puteri pentru a alunga dracii de pe pământ, care s-au înmulţit şi îl sugrumă. Patriarhul Daniel este un intelectual de rasă, dar trebuie să ia atitudine. E timpul. Părintele Serafim Rose are dreptate atunci când vorbeşte despre „obişnuinţa ortodoxă”, despre „trezirea creştinilor”, despre „deşteptarea celor adormiţi”. România nu mai poate fi condusă de amartaloi, cum îi numea Mircea Eliade pe satanizaţi, pe cei care lucrează contra României. Patriarhul trebuie să spună de la amvon, să audă toată lumea: Cum e posibil ca o ţară de creştini să fie condusă de nişte atei? Amintesc că Eminescu, în articolul Învierea (publicat în ziarul „Timpul”, la 21 aprilie 1881), când discută despre ştiinţă şi religie, face deosebirea dintre statul creştin şi statul păgân, ce avea să fie instaurat de România comunistă şi în care trăim şi noi azi. Poetul vorbeşte despre „idealul monarhiei creştine”, ceea ce am tot vorbit şi cu Gheorghe Zamfir, un alt simbol al românismului monarhic creştin. Iată ce-l obseda pe Eminescu, această idee, într-o epocă de mare înflorire monarhică pentru România. Misiunea bisericii este să participe cu toată suflarea la realizarea unui astfel de ideal. Iar pentru asta e nevoie de „o mare inteligenţă sau un mare caracter”, cum spunea Eminescu. Se ştie că Eminescu nu s-a îndoit niciodată de Dumnezeu, ci doar de organizarea strâmbă a bisericii timpului său.

Când era monarhică, România avea Dumnezeu, fiindcă dinastia regală se conducea după dictonul Nihil sine Deo. Odată cu cizma sovietică, s-a văzut unde au dus-o ateii, amartaloii foşti comunişti, care cu adevărat au instaurat în România sistemul omului nou, format în comunism. Niciodată nu a fost România mai comunistă ca azi. Abia acum se văd roadele comunismului. Acum am atins, pas cu pas, prăbuşirea colosului în glod, vorba unui pamfletist: „Johannis, un Cioloş cu picioarele de lut”. Tot ce-au însămânţat comuniştii, defilează azi sfidător, se află la putere, se manifestă pe toate planurile. Numai biserica mai poate lua atitudine, numai Patriarhul trebuie să întrebe, Fraţi creştini, cum e posibil ca o ţară ortodoxă să fie condusă de foşti comunişti? Trebuia să o fi spus de mult. Dar nu e târziu niciodată, fiindcă aceste lighioane vor recidiva, ele se înmulţesc, se regrupează vârtos, ca şobolanii, iar spiritul lor demonic e o sămânţă care nu piere aşa uşor. Poate România să fie vie, să renască, având asemenea lighioane în fruntea ei, o armată de securişti, fără mamă, fără tată? Încotro o duc aceşti liber-cugetători, liber-schimbişti, toate formele de satanizare, când Dumnezeu atotputernicul ne-a creat şi noi l-au uitat? Dar o vorbă din Filocalia spune: „Dacă tu l-ai uitat pe Dumnezeu, Dumnezeu nu te-a uitat pe tine”. Biserica trebuie să fie în faţă. Şi poporul o va urma.

*

După slujba de duminică, maica stareţă a invitat la masă pe oaspeţii ei deosebiţi. Un bulibaşă cu Piranda lui tronau în capul mesei. Acolo, în mic, vedeai România de azi, cei pe care îi vedem curent pe stradă şi la televizor. Rudimetari. Şi când am intrat pe uşă, le-am urat:
– Români, simţiţi-vă ca acasă!
Oare bine le-am spus? Tuturor li s-a părut firească această urare. Măicuţele mi-au spus că le-am urat bine, fiindcă nimeni nu s-a simţit jignit.

Da, dar acasă, aici, la mănăstire, însemnă tradiţia isihastă. Aici, acasă este isihasm. Ştie cineva dintre acei oaspeţi ce e isihasmul? Nu ştie. N-a auzit nimeni de isihasm, aşa cum mi-am dat seama când am vorbit cu o doamnă cu pretenţii, care s-a avântat până departe, până în Richmond, Virginia. Poate acei oameni n-au auzit, dar trăiesc astfel, mi-am zis, adică unesc mintea şi inima, spun rugăciunea lui Iisus, îl au pe Dumnezeu în ei. Ca acea gloată să se simtă ca acasă însemnă să simtă profund creştineşte, să fi ajuns la trăiri religioase pure, să fi atins liniştea divină, să vadă lumina taborică.

Asta face mănăstirea, invită România la masă, o invită să se simtă ca acasă, să trăiască în ascetismul care duce la extaz. Să simtă lumina harului, adică energia emanată de Dumnezeu. Este România acasă în această lume curată, fericită, a istoriei ei, a Predaniei, a unei tradiţii sfinte? Sau acasă pentru românii de azi înseamnă mersul neabătut spre apocalipsă?

Grid Modorcea