Istoricul clujean Ioan Lupaş ne-a lăsat moştenire o carte excepţională: „Istoria bisericească a românilor ardeleni (1918, Sibiu)”, cu o mărturie cutremurătoare despre puterea dreptei credinţe. Istoricul a adus la lumina publicului o mărturie edificatoare a Sfântului Ierarh Petru Movilă, Mitropolitul Kievului, din prima jumătate a secolului XVII-lea pivind puterile spirituale de sfinţire a apei ale preoţilor ortodocşi din Ardeal în vremea Unirii lui Mihai Viteazul.Cea mai importantă lucrare a sfântului ierarh este „Mărturisirea Ortodoxă” (Pravoslavnica Mărturisire), revizuită şi corectată de Meletie Sirigul, cel mai învăţat teolog grec al secolului al XVII-lea, prezent la Sinodul de la Iaşi, care s-a ţinut în trapeza Mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi şi la care au participat delegaţi ai Patriarhiei Ecumenice, ai Bisericii din Kiev şi ai Bisericii Moldovei, în frunte cu Mitropolitul Varlaam. Recunoaşterea acestei lucrări de către Sinodul Constantinopolitan în 1643, a făcut din ea o Marturisire a întregii Biserici Răsăritene. Conform hotărârii Dietei de la Turda, din 21-24 octombrie 1579, „preoţii valahi de religie creştină pot să aleagă liber dintre ei pe acel pe care voiesc a-l alege de episcop”, clerul ortodox ardelean l-a desemnat ca întâi-stătător al Bisericii româneşti intracarpatice pe un hunedorean, cunoscut în istoriografia bisericească sub titulatura de Ioan de la Prislop (1585-c.1605). Acest vlădică a participat la construcţia catedralei mitropolitane ortodoxe din Alba-Iulia începând cu anul 1597, în urma înţelegerii lui domnitorului Mihai Viteazul cu principele ardelean.

intrarea-lui-Mihai-Viteaza-in-Alba-Iulia

Ca urmare a informaţiilor furnizate de anturajul mitropolitului Ioan, Mihai Viteazul a obţinut o strălucită victorie împotriva oştirii maghiare a cardinalului Andrei Báthory – principele provizoriu al Transilvaniei (martie-octombrie 1599) – la Şelimbăr, în 28 octombrie 1599. La intrarea sa triumfală în Alba Iulia (1 noiembrie 1599), între cei care l-au întâmpinat s-a aflat şi ierarhul hunedorean. Între sfătuitorii de taină ai viteazului voievod român s-a aflat, la loc de cinste, şi mitropolitul Ioan. Participarea domnului muntean la slujbele ortodoxe oficiate în ctitoria sa este o certitudine, izvoarele contemporane precizând că, în fiecare lună, spre a împăciui conştiinţa religioasă a noilor săi supuşi, Mihai Viteazul mergea 15 zile la biserica românească şi alte 15 la cea catolică, conform acad. Florin Dobrei. Despre tăria credinţei ortodoxe a lui Mihai Viteazul şi a preoţilor ortodocşi păstoriţi de Ioan de la Prislop şi puterea sfinţirii apelor de Bobotează, Mitropolitul Kievului ne-a lăsat o amplă mărtuie care a fost publicată şi promovată de istoricul Ioan Lupaş în lucrarea sus-menţionată. Mihai Viteazul după ce a unit Transilvania cu Ţara Românească la 1599 a întâmpinat opoziţia catolicilor şi lutheranilor maghiari din principat. Iată cum i-a convins Voievodul Mihai să accepte ridicarea unei biserici ortodoxe de piatră la Bălgrad apud „Marturie a Sfantului Ierarh Petru Movila, Mitropolitul Kievului despre Dreptcredinciosul voevod Mihai Viteazul si adeverirea dreptei credinţe”:

Mohyla_Petro

„Când Mihail-Voda, domnul Ungro-Vlahiei, l-a alungat pe Andrei Bathory si a luat sceptrul Ardealului, a sosit în oraşul de scaun, numit Bălgrad, si a voit ca să zideasca acolo, în oras, o biserică ortodoxă. Insa preoţii, orăsenii sş toţi boierii, fiind de credinţa latinească [a Papei], nu-i îngăduiau să zidească, zicând că ei sint de credinţa dreaptă şi de aceea nu doresc să aibă în oraşul lor o biserică de lege straină. Atunci domnitorul le-a spus: „Voi nu sunteţi marturisitori ai dreptei credinte, caci nu aveti harul Sfântului Duh în biserica voastra. Noi însă, fiind dreptcredinciosi, avem puterea cea adevarată a harului Sfântului Duh, pe care şi cu fapta suntem gata întotdeauna s-o arătăm, cu ajutorul lui Dumnezeu”. Dar ei voiau să-si dovedească dreptatea prin înfruntare de cuvinte si dispute. Ci el le-a zis: „Nu, nu prin dispute, ci cu fapta vreau s-o dovediti, altfel va voi arăta eu, întru încredinţarea tuturor”. Iar ei i-au spus: „Cum să arătăm? Căci nu e cu putinta să dovedim decât cu cuvintul sfintelor scripturi”. El le-a zis: „In dispute este osteneala fara de capat, dar noi, fara infruntari de vorbe, putem uşor să dovedim cu ajutorul lui Dumnezeu. Haideti, zice, în mijlocul orasului si acolo sa ni se aduca apa curata, iar arhiereul meu si preotii sai o vor sfinti in vazul tuturor. Tot asa vor face si ai vostri, deosebit, si, sfintind-o, o vom pune in biserica voastra cea mare, in vase osebite, pe care le vom astupa si le vom pecetlui cu pecetile noastre, pecetluind si usa bisericii pentru 40 de zile. Si a cui apa va ramine nestricata, ca si cum de-abia ar fi fost scoasa din izvor, credinta aceluia este dreapta, iar daca apa cuiva se va strica, credinta lui este rea. Daca apa mea va ramine nestricata, cum nadajduiesc ca ma va ajuta Dumnezeu, voi n-o sa va mai impotriviti si o sa-mi ingaduiti sa zidesc biserica, iar daca nu, faca-se voia voastra, n-am s-o zidesc”. Ei au strigat cu totii intr-un glas: „Bine, bine, sa fie asa!”. Si, a doua zi dimineata, a iesit domnitorul cu toti boierii si curtenii sai in piata, cu episcopul si cu preotii, slujind litia dupa obicei, cu cruci, cu luminari si candele. Şi, ajungând la locul pregatit, au savirsit marea sfinţire a apei, rugându-se cu totii lui Dumnezeu, cu lacrimi şi suspine, să proslavească dreapta credinta, iar pe cea rea s-o faca de rusine. Tot în piata, dar deoparte, in fata tuturor, latinii au sfinţit apa si au sărat-o. Dupa care, astfel sfinţindu-şi apa, fiecare a turnat apa lui sfinţită în câte un vas osebit, apoi şi-au pus pecetile pe amândoua părţi ale vaselor, le-au dus si le-au pus în biserica cea mare, au incuiat usil! e, le-au pecetluit si au plecat. În fiecare zi, domnitorul cu episcopul, cu preoţii şi cu toţi dreptcredinciosii, se rugau, postind. Tot asa au facut si latinii. Si dupa ce au trecut 25 de zile, Dumnezeu i-a dat episcopului un semn. El a venit la domnitor si i-a zis: „Doamne, cheama-i pe latini si pe preotii lor si nu astepta ziua a patruzecea, cea hotarita. Sa mergem la biserica si, desfâcînd pecetile, să deschidem uşile. Vei vedea harul lui Dumnezeu, iar robii Lui, care-şi pun cu adevarat nadejdea in El, nu se vor face de rusine”. Domnitorul, deci, chemindu-i pe toti, precum l-a sfatuit episcopul, a mers la biserica şi, deschizind usile, au intrat cu totii. Mai intii, episcopul ortodox, ingenunchind, s-a rugat cu lacrimi la Dumnezeu, zicând: „Doamne, Dumnezeule, Unul în Sfinta Treime slavit si preamarit, precum inainte vreme pe dreptul Tau Ilie l-ai auzit vestind cu foc adevarul Tau si i-ai rusinat pe cei de rea credinta, auzi-ma acum si pe mine, robul Tau nevrednic, dimpreuna cu toti robii Tai de aici, nu pentru vrednicia noastra, pe care n-o avem, ci pentru slavirea numelui Tau sfint si pentru intarirea credintei noastre, care este adevarata credinta in Tine, arata intreg harul Sfintului Duh în apa aceasta, ca prin nestricăciunea ei sa vadă toţi că numai în biserica Ta greceasca si soborniceasca de la Rasarit se afla credinta cea adevărată şi harul cel adevarat al Sfintului Duh. Caci Tu esti singurul Care pe toate le binecuvintezi si le sfintesti, Dumnezeul nostru, si slava Tie iti înălţăm, Tatălui si Fiului şi Sfântului Duh, acum, şi pururi, si în vecii vecilor, Amin!”. Ridicindu-se si cintind: „Doamne, Lumina mea si Mintuitorul meu, de cine sa ma tem” – a rupt pecetea vasului cu apa sfinţită si, uitându-se la ea, a gasit-o mai curata si mai limpede decit inainte, cu mirosul neschimbat, ca si cum ar fi fost luata dintr-un izvor curgator, dupa care strigat, zicind: „Slava Tie, Dumnezeul nostru, Care Ti-ai plecat urechea la rugaciunile noastre, Slava Tie, Care proslavesti biserica Ta, Slava Tie, care intaresti cu slava credinta cea dreapta si nu ne-ai facut de rusine in asteptarile noastre”. Si a zis catre toti: „Veniti sa vedeti cum a stat aceasta apa atitea zile, raminind nestricată datorită harului Sfântului Duh, si încredintati-va ca adevarata este credinta noastra ortodoxa”. Iar latinii, rugindu-se si facind slujba dupa cum le era obiceiul, au rupt pecetea vasului in care se afla apa lor si, cum l-au destupat, toata biserica s-a implut de duhoare, ca s-au inspaimintat toti latinii si au strigat cu uimire: „Adevarata este credinta greceasca pe care o ţine domnitorul. Să-şi zidească, deci, biserica în oraşul nostru, căci, fiindcă nu i-am îngăduit, Dumnezeu s-a mâniat pe noi şi ne-a împuţit apa”. Si astfel, făcuţi de ocară, latinii si cu preotii lor s-au împrăştiat cu mare ruşine, iar unii dintre ei s-au convertit la credinţa ortodoxă. Iar domnitorul, cu episcopul sau, cu preotii, cu toti boierii si ostasii sai, plini de bucurie si fericire, s-au intors la curte, slavindu-L si multumindu-I lui Dumnezeu pentru minunea ce a fost spre intarirea adevaratei credinte ortodoxe. In aceeasi zi a facut o mare ospat pentru intregul oras si pentru toata oastea sa. Toti locuitorii ţării Ardealului, cu juramânt, s-au arătat bucurosi să zideasca biserica şi să n-o dărâme niciodată. Deci, domnitorul a început îndată zidirea (dar nu în oras, ca nu cumva, o data cu schimbarea vremurilor, sa fie darâmata, ci lângă oraş, aproape de zidul cetătţi, într-un loc frumos) si, după ce a zidit-o, a închinat-o „…” si a mutat episcopia acolo (caci episcopii locuisera până atunci în alt loc), unde se afla si astazi, cu bunavointa lui Dumnezeu. L-a pus acolo pe primul episcop al Balgradului, pe Ioan, bărbat blând, virtuos si sfânt, care, trăind acolo în mare sfinţenie, s-a învrednicit sa capete harul facerii de minuni… Şi cele scrise aici le-am am citit intr-un letopiseţ muntenesc şi le-am auzit de la multi oameni vrednici de crezare, care au văzut cu ochii lor, dar mai ales de la părintele, care pe atunci era vistiernic, iar acum este mare logofat al ţării Ungro-Vlahiei, şi de la Dragomir, marele pitar al aceleiaşi ţări. (Petru Movilă, Arhiepiscop, Mitropolit al Kievului, Arhimandrit al Lavrei Pecerska, cu mâna proprie)”.

646x404

Biserica ortodoxă din piatră de la Alba-Iulia a fost reşedinţă mitropolitană pentru românii ardeleni până la 1701, când în urma Unirii religioase cu Roma, impusă de austrieci cu forţa, a fost confiscată de episcopul unit Atanasie Anghel, iar mirenilor ortodocşi li s-a interzis slujirea în acest lăcaş al dreptei credinţe, ctitorit de Mihai Viteazul. Nobilul român Gavril Nagszegi, liderul comunităţii ortodoxe din Bălgrad, care s-a revoltat că nu au unde să se mai roage mirenii, biserica fiind confiscată de greco-catolici, a fost arestat şi închis de austrieci şi apoi de nobilii unguri. În 1714, ca urmare a construcţiei cazematei austriece Alba Carolina în stil Vauban, biserica ortodoxă ridicată de Mihai Viteazul şi episcopul Ioan de la Prislop a fost dărâmată sub pretextul sistematizării cetăţii. Urmele credinţei ortodoxe trebuiau şterse, atât spiritual prin Unirea cu Roma, cât şi material prin dărâmarea bisericii lui Mihai Viteazul. De la Mihai Viteazul ne-a rămas însă mărturia de credinţă, scrisă de Petru Movilă, despre puterile sfinţitoare ale preoţilor ortodocşi asupra apei de Bobotează în faţa clerului catolic şi a pastorilor lutherani.

Ionuţ Ţene

 

download