Peste 1000 de clujeni au fost prezenți, miercuri, la evenimentul de lansare a cărții Solenoid scrisă de Mircea Cărtărescu. Evenimentul a fost posibil cu sprijinul Colegiului Studențesc de Performanță Academică al Universității Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, condus de prof univ dr Ilie Rad.

„Venirea lui Mircea Cărtărescu la Cluj e o sărbătoare pentru că este scriitorul Mircea Cărtărescu, o emblemă a culturii române actuale, europene, poartă un mesaj extraordinar, este un coleg universitar, profesor la Universitatea din București, cu care avem o relație specială. Vreau să evoc două episoade foarte scurte, din viața noastră, din coincidențele destinului: primul e de acum câteva luni, în 2015, la Berlin , în ziua când se instala noul ambasador al României de acolo, Excelența Sa Emil Hurezeanu, absolvent al UBB, însă ne-am întâlnit nu din pricina instalării ambasadorului echinoxist, ci a unei întâlniri cu lectorii care predau acolo în străinătate limba română. Cum Mircea Cărtărescu era la Berlin, cred că i-a făcut o mare să vorbească acolo, în fața lectorilor de limbă română, la Ambasada României din Berlin, în prezența unui public extraordinar de generos. A fost receptat în mod special discursul despre evoluția literaturii române în ultimele decenii, de curentele care ne-au marcat viața și destinul. Am fost fericit să-l revăd după o lungă întrerupere. Celălalt episod era din 2005, la Veneția, când i se oferise un premiu literar, între multele pe care le-a primit, și eram la Institutul Român de Cultură și Cercetare Umanistică, unde eram temporar, cu un prieten comun, profesorul Bruno Mazzoni, mare românist și romanist, care a tradus în limba italiană o mare parte din proza lui Mircea Cărtărescu. În 2003 se publica Nostalgia și Quando ho bisogno d’amore, după ce în 2000 se publicase Travesti și despre toate se scrisese nu numai în presa literară, ci și în presa de mare tiraj, politică, care avea suplimente literare, la Republica, la Stampa, și mare bucurie să ne întâlnim și cu Bruno Mazzoni – între timp, tot el a tradus și Orbitor și în 2013 s-au făcut întâlniri speciale în peninsulă dedicată acestei lucrări speciale care semnifică fascinația romanului. O asemenea curgere a povestirii cum ne oferă Mircea Cărtărescu e rară în literatura universală”, a spus rectorul Ioan Aurel Pop în deschiderea evenimentului.

Scriitoarea Marta Petreu a precizat că romanul de peste 800 de pagini publicat la Humanitas a stârnit un val enorm de receptare. „Este o carte aluvionară, cară cu ea întregul existenței. Am ales precis cuvântul – nu al vieții, pentur că nu e vorba doar despre viață, nu numai despre viață umană aici. Persoanjul cărții are particularitatea, că are datele buiografice, în parte, ale lui mc, iar acest personaj înpele la 3 ani duă ce a devenit profesor la o școală din București, școala 86, în 1983, să-și scrie povestea vieții prinzând în ea toate întâmplările care au făcut din el nu un scriitor cum a avut de gând să fie, ci altceva. După mine, prezentul narațiunii începe în 83 și se termină în 89. Prin căderi întrecut, coborâri în jurnale, vise, documentări, se ajungă să se refacă toată biografia persoanjului și viziunea despre existență, ba chiar descrierea existenței”.

Marta Petreu a afirmat că în proza românească de după 1990, există doar trei cărți mari, dintre care două sunt scrise de Mircea Cărtărescu: Orbitor și acum Solenoid

„Mă simt foarte bizar în fața dumneavoastră. Mă gândesc la un film pe care probabil toți l-ați văzut pe vremuri, la Cinemateca – era singura noastră posibilitate de a vedea filme cu adevărat bune, era Farmecul discret al burgheziei, al lui Buñuel, unde una dintre scene mi-a reamintit realitatea neverosimilă din seara aceasta – și anume: sunt niște simpli burghezi care iau cina în sufragerie și dintr-o dată se dă deoparte o cortină și se pomenesc pe o scenă, cu sute de spectatori care se uită la ei. Este acea senzație de vis, de straniu și neverosimil pe care o ai în vis. Este pentru mine un fel de vis să văd atâta lume care a venit în seara aceasta folosindu-se de mine drept pretext pentru socializare ș.a.m.d. Eu nu sunt obișnuit cu așa ceva. Dacă mă trezește cineva din somn în miez de noapte și mă întreabă cum mă pot defini, nu pot să-i spun decât un singur cuvânt: sunt un student. Asta mă simt. Evoluția mea mentală s-a oprit la 22-23 de ani, când eram membru al cenaclului de luni, eram stâlp, mergeam să ne confruntăm cu marele critic, ascultam versurile colegilor, ieșeam la o bere, făceam drumuri prin țară să ne cunoaștem congeneric omorienții, să ajung și la Cluj, unde prima dată când am ieșit din căminul unde eram cazați l-am întâlnit pe dl Ion Pop, un om de 30 de ani care avea copii mici, care ducea într-o plasă niște borcane de gem, care scrisese deja despre mine, cu care aveam o corespondență adevărată, pe hârtie. Când m-a văzut, mi-a spus: „Ăsta e gemul politic”. Scrisesem o poezie oarecum mai obrazică – pentru că orice am fost, nu am fost dizident – despre gemul politic. Acolo am rămas. Nu știu cum au trecut 35 de ani de atunci, nu știu cum am scris cărțile pe care le-am scris. Nu știu cum am scris Solenoid, care s-a scris la fel ca Orbitor, într-un fel de vrajă: nu am știut unde vreau să ajung, cum am să mă descurc deschizând o mulțime de linii narative fără să știu cum o să le închid. Îmi amintesc că o parte din carte am scris-o la București, o parte la Berlin, într-un stres îngrozitor, îmi amintesc vacanțele.
Și acum, când vorbesc cu dvs și suntem împreună mă gândesc că iarăși punctul meu de vedere din timpul acestei întâlniri seamănă cu unul din fragmentele din jurnalul scriitorului pe care îl iubesc cel mai tare, Franz Kafka, care spunea următorul lucru: cineva a decupat o bucată din osul craniului meu, undeva la ceafă și s-a format un șir de oameni care așteaptă să privească înăuntrul creierului meu. Asta nu mă deranjează, ceea ce mă deranjează este că eu însumi nu pot fi unul dintre ei. Este o situație foarte familiară: toată lumea poate citi această carte, care este în librării, înafară de mine însumi deși conține substanța mea vitală. Procesul prin care eu scriu este un proces orb, prin care eu încerc să ajung la cotou lăsând cât mai liberă propria mea minte. Sunt ca un jocheu care călărește un cal mult mai mare și mai puternic decât el. Cu cât jocheul este mai mărunt, mai ușor, cu atât el contribuie mai mult la victoria în cursă. Calul este cel care câștigă cursa, adică mintea pe care o avem, iar eul este o mică excreștență în acest solaris interior, cum spuena Tarkovsky”, a spus Mircea Cărtărescu.

NapocaNews