Universul concentraționar românesc a avut și o importantă componentă lirică. Temnițele comuniste au fost adevărate universități populare de literatură. În subterana gulagului, teroarea și suferința, i-a apropiat pe cei închiși de Dumnezeu, iar expresia durerii și claustrării s-a transformat în frumoase și inefabile versuri, strălucitoare precum roua. Spre sfârşitul vieţii, Valeriu Gafencu a scris câteva poezii. Acestea, în număr de şaisprezece, au un caracter testamentar şi autobiografic, conform unei biografiei Sfântului Închisorilor scrise de Adina Georgiana Barbu: ,, Exigenţele estetice pot fi justificate, dar valoarea adevărată a acestor versuri stă în duhul care le-a dat viaţă. Ne-a spus-o însuşi Valeriu, înainte de a muri: ,, Aici, în Târgu-Ocna, am scris şaisprezece poezii ca un testament, ca o reală mărturisire pentru cei ce vor veni şi rog să nu fie interpretată ca o figură poetică, căci ea este duh arzător şi viu”” (Barbu Georgiana Adina, Valeriu Gafencu – un sfânt al închisorilor comuniste, Ed. Sf. Ierarh Nicolae, 2010 p. 25). Poeziile din pușcărie exprimă într-un mod dureros și sfâșietor depărtarea forțată a celor închiși față de cei dragi. Poezia lui Valeriu Gafencu este înfluențată stilistic de weltanschauung-ul liric al epocii. În pușcărie a scris și Corneliu Coposu o poezie extrem de sensibilă devenită celebră în concertele folk de mai târziu: ”Rugă”. Dar cel mai cunoscut poet al temnițelor carliste, antonesciene și comuniste a fost Radu Gyr. Poetul ce-și memora sutele de poezii sau le scria pe ziduri și cioburi de sticlă a influențat o generație întreagă de poeți în pușcărie sau afară, în pseudo-libertatea comunistă. Lecturând poezia lui Valeriu Gafencu se observă consistenta influență din Radu Gy și Nichifor Crainic, dar și recurențe din ”poemele luminii” ale lui Lucian Blaga. Ca tânăr elev și student la Iași, cu siguranță Valeriu Gafencu a citit volumele de versuri ale lui Radu Gyr: ”Stele pentru leagăn” (1936), ”Cununi uscate” (1938), ”Corabia cu tufănici” (1939) sau cărțile ”Cântecele patriei”, (1925, 1931), ”Țara de peste veac”, Editura Cartea Românească, (București, 1931) scrise de Nichifor Crainic. Nu este exclus să fi fost înrâurit liric Valeriu Gafencu de poetul ”Oastei Domnului”, celebrul Traian Dorz. Creația poetică a lui Traian Dorz a fost strânsă în volumul ”Spre Țara dragostei”, tipărit în 1947. O poezie cunoscută în epocă era „Un lung tren ne pare viața”. Izolarea cosmică a omului, lumina, „întunecata zare” sun laitmotve din poezia lui Lucian Blaga care par să-i fi inspirat substanțial opera lirică a lui Valeriu Gafencu. Dintr-o scrisoare timisă de Valeriu Gafencu, pe 22 noiembrie 194,5 din penitenciarul Aiud către surorile sale aflăm că tânărul student scria poezii: ”Eu sunt sănătos şi cânt cântece de mulţumire şi de slavă lui Dumnezeu. Ştiţi că eu mă ocup şi cu poezia? Acum am făcut nişte cântece de Crăciun şi un colind de o frumuseţe rară! Tare mult aş vrea să vi le trimit şi vouă să le cântaţi. In felul acesta mă veţi simţi şi mai alături de inimile voastre. Cât sunt de fericit că vă iubesc atât de mult! Ştiu că şi voi mă iubiţi şi faceţi tot ceea ce vă stă în putinţă ca să mă ştiţi mulţumit! De-aţi şti câtă bucurie mi-aduce iubirea voastră! În situaţiile cele mai grele prin care am trecut în viaţa de închisoare, v-am simţit alăturea de inima mea, cu iubire şi înţelegere întreagă. Nimic nu preţuieşte Dumnezeu mai mult, cajertfele de iubire! El însuşi, din iubire pentru noi s-a coborât din cer întrupându-se şi s-a răstignit pentru noi. Ah! Cât de mult aş vrea ca voi să înţelegeţi şi să trăiţi iubirea lui Hristos!” Valeriu Gafencu într-o scrisoare cenzurată din 10 aprilie 1945 către familie ne dezvăluie că scria poezii într-un ”caiețel” ce-l purta mereu la el: „Caieţelul tău de cântece îl am la mine acum şi mă gândesc cu drag la tine, pentru că te văd fredonând o melodie duioasă: „Vânt de seară” , „Cântecul străinătăţii”, „Limba noastră”. Când aţi fost la mine mă tot ţineam să vă dau şi eu un caieţel cu „Poeme şi versuri” de-ale mele, dar am uitat. Sunt atât de frumoase! Întreaga-mi viaţă sufletească mi-am vărsat-o în aceste scurte poeme, care-mi sunt dragi, care sunt ale mele. Le păstrez în taină, singur. Sunt cam în stilul celora din Iaşi, peste care a dat Colea înainte de despărţirea noastră, dar au cu totul alt caracter. Sunt străbătute de un duh nou. Cuprind ca esenţă, procesul reînnoirii sufleteşti, o lume nouă, în care pluteşte duhul iubirii şi al armoniei. Poate cândva tot vi le voi putea înmâna. Dar, dacă vi le voi putea da vreodată, atunci vă le păstraţi numai pentru voi, căci, dacă au o valoare, aceasta constă tocmai în aceea că sunt ale mele, cuprind intimitatea cea mai adâncă a fiinţei mele spirituale.” (Adina Georgianu Barbu, op.cit. 28).

gafencu1

La o analiză stilistică cele 16 poezii cunoscute ale lui Valeriu Gafencu sunt extracții lirice sensibile din trăirea interioară sufletească și expresii psaltice de înălțare și ”unire” cu Dumnezeu. Posibil ca și lirica lui Vasile Voiculescu să-l fi molipsit stilistic pe Valeriu Gafencu, mai ales cunoscutele volume de versuri: ”Poeme cu îngeri”, Editura Cartea Vremii, (1927), ”Destin”, Editura Cartea românească, (1933). În temniță exista o sete de poezie și de exprimare a credinței, o ”foame de absolut„ care transcedea gratiile: Părintele Nicolae Steinhardt în ,,Jurnalul fericirii” scria: ,,Din prima zi constat în toată celula o sete grozavă de poezie. Învăţarea pe dinafară a poeziilor este cea mai placută şi cea mai neostoită distracţie a vieţii de închisoare. Fericiţi cei ce ştiu poezii. Cine ştie pe dinafară multe poezii e un om făcut in detenţie, ale lui sunt orele care trec pe nesimţite şi-n demnitate.” (Nicolae Steinhardt, Jurnalul Fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, p. 39). Temele abordate de Valeriu Gafencu sunt legate de universul semnatic al credinței ortodoxe. Poemele compuse de Valeriu Gafencu sunt o replică lirică a teologiei lui Dumitru Stăniloae. Poemele lui Valeriu Gafencu par o translatare a lucrărilor ”Ortodoxie și românism”, Sibiu, (1939) și ”Iisus Hristos sau Restaurarea omului”, Sibiu, (1943) scrise de teologul Dumitru Stăniloae. Poeziile lui Valeriu Gafencu sunt adevărate Imnuri către Dumnezeu. Stilul poetic exprimat de Valeriu Gafencu e o paradigmă de motive și simboluri religioase. În incubația poetică există un reflux intim de cântări religioase psalmice de factură bizantină ușor de recunoscut de către analistul sau criticul literar. Puritatea și sensul unei vieți caste dedicate lui Hristos străbate ca temă centrală lirica lui Valeriu Gafencu. La poet suferința e un catharsis necesar pentru întâlnirea omului cu Dumnezeu. Versul lui Valeriu Gafencu e străbătut de laitmotivul reîntoarcerii omului la origine, prin spovedanie, rugăciune și smerenie, după Chipul lui Dumnezeu. Generica poeziei lui Valeriu Gafencu e dragostea de oameni, care duce peremptoriu și înalță către Dumnezeu. Poeziile lui Valeriu Gafencu sunt o perenă întâlnire cu Iisus Hristos.

”Frate dragă, din grădină
Îţi trimit în dar un crin
Să-ţi mângâie lin privirea
Cu veşmântul lui virgin.

Floare dragă, floare dalbă,
Cât de mult aş vrea şi eu,
Îmbrăcat în haină albă
Să mă duc la Dumnezeu.

Răsădit acolo, sus,
În grădina minunată,
Să-mi simt viaţa-mbălsămată,
Cu iubirea lui Iisus.

Plâng înăbuşit în noapte
Şi suspin cu glasul stins,
Dă-mi veşmântul alb de Nuntă,
Cu crini minunaţi încins”.

(Frate dragă)

Pentru Valeriu Gafencu viața e un drum dificil spre țintă, e ”calea cu spini” pentru nunta cea adevărată cu Iisus Hristos la Judecata de Apoi. În fața lui Dumnezeu nu te poți prezenta decât curat, cu ” veşmântul alb de Nuntă” ca un crin. Singurul sens al vieții lui Valeriu Gafencu esta ca ”Îmbrăcat în haină albă/Să mă duc la Dumnezeu”. Pentru mucenic ”virginitatea” sufletească e un laitmotiv necesar pentru mântuire. Trăirea ”flămândă” e o altă temă ce răzbate în versurile Sfântului Închisorilor. ”Foamea de Hristos” e una fizică în sinergie cu cea metafizică pentru unirea umano-divină prin întâlnirea cu energiile necreate.

”Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie,
Frumoasă ca un crin din Paradis,
Potirul florii e mereu deschis
Şi-i plin cu lacrimi şi cu apă vie;
Potirul florii e o-mpărăţie.

Când răii mă defaimă şi mă-njură
Şi-n clocot de mânie ura-şi varsă,
Potirul lacrimilor se revarsă
Şi-mi primeneşte sufletul de zgură,
Atunci Iisus de mine mult Se-ndură.

Sub crucea grea ce mă apasă sânger
Cu trupu-ncovoiat de neputinţă,
Din când în când din cer coboar-un înger
Şi sufletul mi-l umple cu credinţă;
M-apropii tot mai mult de biruinţă.

Mă plouă-n taină razele de soare,
Iisus m-adapă-n veci cu Apă Vie,
Grăuntele zvârlit în groapă-nvie
Cu haina îmbrăcat, de sărbătoare;
Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie”.

(Trăiesc flămând)

Setea trece doar cu ”apă vie”, iar smerenia e singura cale spre îmbrățișarea cu Hristos: ”Când răii mă defaimă şi mă-njură/Şi-n clocot de mânie ura-şi varsă,/Potirul lacrimilor se revarsă/Şi-mi primeneşte sufletul de zgură,/Atunci Iisus de mine mult Se-ndură”. Valeriu Gafencu e ”Grăuntele zvârlit în groapă-nvie”. Ce frumoasă parabolă lirică la ”sămânța de muștar”! Ca și la Lucian Blaga ”lumina” e un laitmotiv care umple trupurile celor chinuiți pentru a se mântui cum îngerii. Pătrunderea în slava Luminii e râvna creștină a lui Valeriu Gafencu:

”Vă cheamă Domnul slavei la lumină,
Vă cheamă mucenicii-n veşnicii,
Fortificaţi Biserica Creştină
Cu pietre vii zidite-n temelii.

Să crească-n inimile noastre-nfrânte
Un om născut din nou, armonios,
Pe chipurile voastre să Se-mplânte
Pecetea Domnului Iisus Hristos.

Un clopot tainic miezul nopţii bate,
Iisus coboară pe pământ;
Din piepturile voastre-nsângerate
Răsună Imnul Învierii Sfânt”.

(Imnul Învierii)

Poezia lui Valeriu Gafencu e un imn pentru biruința întru Hristos. Suferința e o copie a patimilor hristice, necesare pentru ca să poată ”Răsuna Imnul Învierii Sfânt”. Crăciunul este un colind interpretat de îngeri, iar slujba religioasă s-a mutat din biserică în catacombe, în subterana dostoievskiană. Pușcăria e sfințită de suferințele martirilor, iar Pruncul Iisus vine în mijlocul întemnițaților să-i elibereze de teroarea istoriei.

”La fereastra robilor
Cântă îngerii în cor
De cu seară până-n zori.
Au venit colindători
Îngerii nemuritori,
Încărcaţi cu dalbe flori.

………………….

Azi Crăciunul s-a mutat
Din palat la închisoare
Unde-I Domnu-ntemniţat;
Şi copilul cel din zare
A venit la închisoare
Să trăiască Praznic mare”.

(Colinde de Crăciun)

Pentru Valeriu Gafencu Viața e căutarea lui Hristos, pe care îl descoperă cu stinsă mirare în versuri de o deosebită candoare, chiar în propria inimă.

”Mi-s ochii trişti şi fruntea obosită
De-atâta priveghere şi-aşteptare,
Mi-e inima bolnavă, istovită,
De grea şi îndelungă alergare
Şi plânge ca o pasăre rănită.

Când ochii mi-i închid şi cat în mine
Puteri să sui Golgota până sus,
O voce, un ecou din adâncime
Îmi spune blând: Viaţa e Iisus,
Mărgăritarul preţios e-n tine.

Privesc la dimineaţa minunată
A Învierii Tale din mormânt,
Ca Magdalena, ca şi altădată,
Îngenunchez ’naintea Ta plângând
Şi-s fericit şi plâng cu Tine-n gând”.

(Mi-s ochii triști)

În catacombe numai Lumina lui Hristos aduce speranță, eliberare și mântuire. Versurile lui Valeriu Gafencu îmi amintesc de o carte memorialistică a părintelui mărturisitor din temnița comunstă, Pr. Liviu Brânzaș – ”Raza din catacombă”. Lumina lină pogoară peste întemnițați să le aducă alinare și credința mântuirii apropiate prin suferința izbăvitoare.

”Un gând smerit şi simplu, o lumină,
Spre Tine se înalţă lin din mină
Şi sufletul înlăcrimat se roagă:
„O, vino, de păcate ne dezleagă”.

Refren: Iisuse, Doamne, vino-n zori!
Te cheamă cei din închisori.
O, vino, mina luminează,
Pe noi ne binecuvântează!

Pe fruntea mea senină mâna-Ţi pune
Şi cheamă-mă încetişor pe nume
Cum Ţi-ai chemat prietenul din groapă…
Te rog, Iisuse, dă-mi un pic de apă.

Pe umeri mă apasă greu o cruce
Şi sânger… Dă-mi putere s-o pot duce,
Dă-mi Pâine, Apă vie dă-mi din Viţă,
Să simt pulsând viaţa în mlădiţă”.

(Un gând smerit)

Paradoxal, suferința și moartea duc omul pe calea mântuirii. Cei căzuți în lupta petnru biruința lui Hristos aleg calea veșniciei: ”Pe drumul veşniciei tu te-ai dus/Şi ne-ai lăsat ca testament iubirea/Vestită de-Împăratul Iisus:În ea găsi-vom pururi fericirea”.(Imn închinat celor căzuți). Speranța e ”nădejdea revederii-n Paradis.” Poeziile lui Valeriu Gafencu sunt sensibile, adevărate Imnnuri religioase, o expresie dureroasă a experienței personale și profunde litanii închinate lui Dumnezeu. Calitatea lor literară este legată de biografia transfigurată a acestuia. Valeriu Gafencu a scris versuri frumoase cu o puternică forță emoțională. El nu a descris în versuri viața din cărți, lucru ce se observă din expresia semnatică puternic transmisă de poeziile care par un jurnal al propriei experiențe carceriale. Valeriu Gafencu scrie cu o cecitate lirică demnă și de apreciat, ținând cont de contextul social-istoric și religios al epocii comunismului ateu, ce părea biruitor. Versurile lui Gafencu răzbat cristaline și dornice de ieși la Lumina cea adevărată. Gafencu urmărește prin creația lirică să inspire metanoia sufletului uman, să-l întoarcă pe om spre binele suprem.

”Sângernând de răni adânci,
De zile fără soare,
De răni ascunse şi puroi,
Cu oasele slabe şi moi,
Stau ghemuit în pat şi mâ gândesc
Că în curând am să vă părăsesc,
Prieteni dragi.

Nu plângeţi că mă duc de lângă voi
Şi c-o să fiu zvârlit ca un gunoi
Cu hoţii în acelaşi cimitir,
Căci crezul pentru care m-am jertfit
Cerea o viată grea şi-o moarte de martir.

Luându-L pe Iisus de Împărat,
Năvalnic am intrat pe poarta strâmtă
Luându-mă cu diavolul la trântă
Şi ani de-a rându-ntr-una m-am luptat
Să devin altul,
Un erou,
Om nou”.

(Rămas bun)

Citind versurile lui Valeriu Gafencu ai sentimentul misterios că citești Psaltirea. Tainicele versete biblice înmiresmează poezia lui Gafencu cum o ”ardere de tot” a sufletului pentru Hristos.

”În Rugăciunea-focului, adoarme…
Târziu, lumina candelei se stinge…
Un înger furişându-se-n chilie
Deasupra frunţii nimb subţire-i ninge!…
Vrăjmaşii gem la pragul lui pe coarne!…

Movilă-i stă nisipul lângă uşă…
A tot crescut rugina pe zăvor,
Uleiul a-nflorit într-un ulcior,
Dar trupu-i stă-n genunchi, deşi-i cenuşă…

Pe-o laviţă, alături, rânduite
Mai multe cărţi. Pe-o foaie, în Ceaslov,
Scrisese el sfinţitul lui hrisov
În patru rânduri, vorbe aurite:

„Să mă iertaţi, părinţilor, vă rog,
C-având puţină treabă azi cu Domnul
M-a biruit în rugăciune somnul
Şi v-am lăsat cenuşa mea, zălog…”

Dar, necrezând că-i mort cu-adevărat,
Cu mâna l-am atins peste veşminte…
Se risipi cenuşa lui fierbinte
Şi, sărutând-o…, am plâns îngândurat!?”

(Ardere-de-tot)

Poezia lui Valeriu Gafencu nu are o concluzie estetică sau estetizantă, nu e o reverie romantică de salon, ci are un țel clar și distinct asemenea unui imn religios. Poezia lui Valeriu Gafencu este o expresie creștină. Stilistic nu se ridică la valoarea literară a colegilor săi de generație Radu Gyr sau Traian Dorz de exemplu, dar nu-i putem nega autenticitatea, fascinația și calitatea lirică. La urma urmei poezia lui Valeriu Gafencu a fot o altă fațetă a crezului său teologic, o morală transmisă prin versuri și metafore a sensului generației sale creștine sacrificate pe altarul întors al ateismului comunist. Poezia lui Valeriu Gafencu este un ”imn al biruinței” vieții sufletului în fața morții materiale reprezentate de duhul necurat al unei lumi ce s-a transformat prin căderea bolșevică în lumesc.

”Chinuiţi şi-nfometaţi
Înfruntăm urgii,
Stăm crucificaţi,
Transformaţi în torţe vii.

Se smulge neamul din suferinţă,
Nădejdea şi-o ridică la Cruce,
Mihai Arhanghelul azi îl duce
Năvalnic spre marea biruinţă.

Din zbuciumul şi suferinţa noastră
Se-nalţă-n zarea albastră
Ca o catapeteasmă-n sărbătoare…”

(Imnul biruinței)

valeriu-gafencu

Poet și mucenic, Valeriu Gafencu e un personaj complet și complex, care și-a expus inima, ce bătea curăția, în versuri sensibile, reușind prin linia melodică interioară și metaforă să transforme poezia într-un Imn dedicat Domnului, singurul lucru care de fapt l-a căutat și interesat cu adevărat. Melancolia și nostalgia după Paradis în versurile lui Valeriu Gafencu emoționează cititorul, chiar dacă nu echivalează literar pe un Nichifor Crainic. În ecuația generației sale, Valeriu Gafencu e un poet sensibil, cu un talent surprinzător de complex, pentru un tânăr închis de la 20 de ani că îl avea pe Hristos în inimă, iar versurile sale completează sensul martiric al vieții într-o paletă lirică spectrală, care nu poate fi neglijată de istoria literaturii române contemporane. Valeriu Gafencu față de colegii generației sale poate a înțeles cel mai bine, fără artificii lirice și semantice, sensul sintagmei ”Libertatea mea este în sufletul meu”.

Ionuț Țene