În zilele când explodau bombele islamiste la aeroportul și metroul din Bruxelles am citit incitanta carte a lui Alexandru Talex, prieten al marelui scriitor Panait Istrati, care a strâns toate scrierile autobiografice ale marelui dispărut din Brăila într-o culegere intitulată sugestiv: ”Cum am devenit scriitor”. Îl redescopăr pe povestitorul Panait Istrati cu voluptate. E un fost ateu socialist, care după ce a vizitat URSS, ”patria muncitorilor și țăranilor”, pentru care a luptat, și-a dat seama de greșeala sa, ca lumea să-l refuze pe Dumnezeu. O societate umană în care Dumnezeu e alungat devine o lume a lupilor care se devorează între ei – homo homini lupus. Panait Istrati, deși ateu în convingeri, ajunge la concluzia că religia are rolul de regularizator și frână a instinctelor umane sălbatice și ucigașe. Panait Istrati a fost un socialist ateu agresiv, participant la mișcarea sindicală din Brăila, publicist în presa muncitorească din România anilor 1900 și susținător al revoluțiilor bolșevice din 1905 și 1917. A făcut și pușcărie alături de IC Frimu. În 1916, Istrati pleacă în Elveția lui Lenin, iar în 1920 la Nisa, unde devine fotograf ambulant pe ”Promenade Anglais”. Aici cade în depresie datorită societății burgheze egoiste pe care o învinovățește de toate crimele și încearcă să se sinucidă. E salvat în ultimul moment de doctori, care îi găsesc o scrisoare în buzunar către Romain Rolland. Scriitorul avea 39 de ani. Ziarul comunist ”L`Umanite” o publică și de aici începe povestea de succes a muncitorului devenit scriitor celebru și de mare succes în întreaga lume. E adoptat de stânga franceză și promovat. El scrie în limba franceză povestirile Kira Kiralina, Ciulinii Bărăganilor sau Codin ,dar și autobiografia ”Viața lui Adrian Zografi”. Are un succes mondial. Dar vizitând în 16 luni URSS cu scriitorul grec Nikos Kazantzakis, care l-a amintit în romanul ”Zorba Grecul”, realizează că prima țară atee a devenit o ”închisoare a popoarelor”, o lume diabolică în care omul fără Dumnezeu devine diavol sieși și semenilor. Istrati scrie o carte ”Spre altă flacără. Spovedanie pentru învinși”, care îi aduc criticile lui Romain Roland și Henri Barbusse, plătiți de bine de Stalin, ca să-l critice pe scriitorul român. Se desparte de Kazantzakis fără să-și dea mâna după ce vizitează împreună URSS. Scriitorul grec era un admirator al dictaturii staliniste, Istrati devenise un mare dezamăgit. El iubea libertatea. Să vedem ce ne spune biograful Alexandru Talex despre cazul Istrati: ”Când Panait s-a înapoiat din Rusia, s-a format acel complot al tăcerii împotriva sa. Tot ceea ce Barbusse afirmase, presa din România şi-a însuşit. A contat şi faptul că am publicat aici scrisorile lui către Gherson, secretarul GPU, urmaşa CEKA, l-am atacat apoi pe Sahia. El scrisese o carte URSS azi, care bineînţeles fusese plătită de Ambasada sovietică, unde făcea nişte afirmaţii odioase privindu-l pe Panait. Am publicat, tot aici, o serie de articole de presă ale sale, necunoscute la noi. Am strâns apoi într-un volum toate articolele sale din Cruciada (Românismului, revistă tipărită cu Mihai Stelescu, nota red.). La un moment dat, Istrati mi-a propus să mă ocup de arhiva sa, să mă mut chiar la el, avea o cameră goală, însă am tot ezitat, am amânat hotărârea până după Anul nou al lui 1935 când, din nefericire, s-a îmbolnăvit şi a murit la puţin timp după aceea. într-o zi mi-a spus: ,,Talex, ce-ar fi să fugim în pădure ?” Dezamăgit crunt de foștii prieteni francezi de stânga, Panait Istrati scrie în 1933 eseul ”Omul care nu aderă la nimic”, un pamflet împotriva scriitorilor care preferă să devină activiști politici pentru bani și satisfacerea vanității personale.

 

8_DSC04794

”Sunt obişnuit să fiu tratat cu asprime. Nu au auzit tovarăşii Madeleinei Paz, strigîndu-se urbi et orbi, de la reîntoarcerea mea din Rusia, că sunt un „agent al Siguranţei” şi un „vîndut burgheziei”, în timp ce eram alungat din Egipt şi mă arestau în Italia? Văzutu-s-a măcar unul dintre marii mei prieteni sărindu-mi în ajutor, luîndu-mi apărarea? Nici unul. Poate fiindcă nici unul nu era încredinţat că aş fi un om cinstit. Asta a fost, atunci, cea mai mare dintre toate durerile morale, pe care le-am cunoscut în viaţă. În acel moment, vitalitatea mea, – care sperie pe doctori, – a primit lovitura de graţie. Încetasem să mai cred în frumuseţea celei mai frumoase vieţi, aceea de-a lupta împotriva tuturor şi de-a fi lovit de ai tăi, dar în acelaşi timp de-a mă simţi înţeles de cîţiva, de cei cărora se datoreşte mai bunul din sine-însuţi. Nu! nu se mai află nici o frumuseţe, nicăieri. Pentru omul sincer, viaţa nu-i decît o escrocherie mîrşavă. Şi totuşi nu vreau să cedez morţii nedrepte, morţii care-ţi închide gura, în timp ce trebuie să vorbeşti. Să vorbeşti fără cruţare, fără milă, în acest secol în care minciuna socială domneşte în toate clasele şi pune stăpînire, zilnic, pe minţile cele mai frumoase! Oricum, asta ar trebui îngăduit unui om, care nu şi-a construit vile cu banii de pe cărţile sale şi căruia editorul său îi face acum pomana de a-i trimite exact atît cît să poată face faţă datoriilor, angajamentelor sale morale! Da! vreau să-mi las pielea pe această hîrtie albă, pe care atît am iubit-o! Dar, nu! Unul dintre ultimii prieteni îmi spune: „Nu! Categoric! Crapă, dar nu mai vorbi! Nu eşti o călăuză. Noi suntem călăuzele. Treburile omenirii sunt ale noastre!”. Madeleine Paz scrie: „Atunci cînd povestea, pur şi simplu, un singur cuvînt al său făcea să ţîşnească revolta; de cînd vrea să instruiască, o batjocoreşte. Într-adevăr, frumoasă învăţătură într-adevăr, decît aceea care constă în a respinge orice efort de organizare, în a confunda de-a valma victimele şi călăii, în a nega orice speranţă de eliberare, tuturor celor care trudesc, care sîngerează şi suferă!”.Ei bine, da!, o repet în faţa întregii lumi: orice „organizaţie” nu foloseşte şi nu va folosi niciodată, decît organizatorilor! Iată ce vreau încă să „povestesc”, înainte de-a muri1. Toţi cei cari vor să facă din om vita unei turme, sunt asasinii lui. Orice ar fi ei, inclusiv Madeleine Paz. În ciuda ei. În ciuda bunătăţii sale, adevărate. De ce? Pentru că sunt convins că revoltele păstorilor nu sunt decît revolte comanditate, deşi se întîmplă uneori ca aceşti păstori să-şi frîngă şi ei gîtul, în frumosul decor al manipulării sau al iluziei. Iată de ce strig de pe patul meu de suferinţă: Trăiască omul care nu aderă la nimic! O strig în ultima mea carte şi dacă scap, încă o dată, de moarte, o voi striga de-a lungul tuturor cărţilor ce-mi rămîn de scris.”

Book-august-mic-55fv

În primăvara lui 1935 Panait Istrati moare singur, părăsit de toți prietenii scriitori, care l-au considerat un trădător al cauzei socialiste. Paradoxal, în ultimii ani de viață Panait Istrati, ateul și socialistul, se îmbolnăvește și ca o ironie a sorții e îngrijit de călugării de la Mănăstirea Neamț. În fața morții, toți ateii se reîntorc la credință. Atunci lui i se revelă faptul că o lume fără Dumnezeu devine satanică ca ”țara muncitorilor și țăranilor” întruchipată de URSS. El scrie un articol în care pune degetul pe rană despre Occidentul ateu, care și-a găsit modelul în Molohul sovietic. Stânga franceză adera la comunismul sovietic, elogia URSS în principal doar că în această țară preoții erau uciși și se declara primul stat ateu care a consfințit prin lege că ”Dumnezeu a murit”. Tocmai ateismul era liantul de legătură dintre Occidentul stângist și patria sovietelor. Panait Istrati a developat lumea îngrozitoare a sovietelor în care omul de vine lup sieși prin uciderea lui Dumnezeu, de fapt s-a construit o societate înfiorătoare fără milă și iubire, ca orice societate ce-l alungă pe Hristos. ”Spovedanie pentru Învinși” este o declarație de război nu numai împotriva URSS, ci și a stângismului și ateismului occidental. El critică Occidentul ateu pe care îl consideră vinovat de crearea unui stat monstru, URSS. Criticile sale față de Occidentul care abdică de la morala creștină sunt și astăzi de actualitate, ca un izvor de apă vie ce curge printre cavernele bombelor islamismului terorist. Istrati a fost considerat un Maxim Gorki al Balcanilor, care apoi după critica adusă URSS-ului să fie apelat de scriitorii francezi de stânga ca ”inspector al Siguranței” și să aibă parte de un necrolog batjocoritor în ”L`Umanite”. Înainte să moară Panait Istrati scrie un text fabulos, o declarație de credință adevărată: ”credința într-un Dumnezeu, am pierdut-o încă din copilărie…apoi, mult mai târziu, – după un sfert de veac de practică conștientă a noii mele religii, – viața avea să-mi dovedească cu cruzime că credința în Dumnezeu nu poate fi înlocuită cu nimic pământesc, oricât ar fi de sublim, că omul murdărește cu mâinile tot ce creează cu sufletul, ba chiar că e nevrednici și de Dumnezeu, adică nimic nu-l poate salva și ridica deasupra multor și deșartelor lui nevoi trupești…deși astăzi sclav, prizonier al nevoii de pâine și de adăpost, ca cel din urmă dintre nemernici, afirm în acest ceas de supremă sinceritate că viața nu e posibilă fără credință”. De fapt, ”Spre o altă flacără” e o mărturie de credință a lui Panait Istrati, iar Stalin, Barbusse, Roland s-au prins că brăileanul nu mai ascultă dulcegăriile lui Mefistofeles.

Ionuț Țene

Book-august-mic-54aas