Când a început marea invazie a imigranților musulmani în august 2015 am atras atenția că asistăm la un fenomen istoric de ofensivă și agresiune islamică organizată asupra Europei creștine. Istoricul Neagu Djuvara a și făcut imediat o comparație a invaziei musulmane asupra U.E. cu asaltul popoarelor migratoare împotriva Imperiului Roman, care a dus la prăbușirea acestuia. Comparația e oarecum corectă din punct de vedere istoric, deși acum asistăm și la un război religios, nu numai la o cucerire teritorială pentru bogății și acces la resurse. Atacurile au fost violente ale barbarilor împotriva granițelor romane apărate de curajoasele legiuni. Cu greu s-a acceptat așezarea de migratori sub formă de ”federați” (aliați) în interiorul limesului. Din punct de vedere istoriografic Neagu Djuvara nu a făcut comparația cea mai apropiată de adevăr între invazia musulmană de azi și prăbușirea Imperiului Roman, un fel de avant la lettre a U.E. sub loviturile migratorilor germanici sau hunici. Ceea ce se întâmplă cum pare o repetiție a prăbușirii Imperiului Bizantin sau cu căderea Constantinopolului din 1453. Am recitit zilele acestea, cu mare plăcere, carte istoricului britanic Steven Runciman ”Căderea Constantinopolului” scrisă în anii `60 și folosind surse istoriografice românești, citând copios din N. Iorga sau P.P. Panaitescu. Căderea Bizanțului sub sabia otomană a fost un proces îndelungat și s-a asemănat perfect cu un război al religiilor, între creștinism și Islam, ca și astăzi. Inițial a fost o presiune demografică asupra Bizanțului, care devenise după 1200 un imperiu grec, ce nu se mai recunoștea etnic roman, deși oficial era încă urmașul puterii Romei antice. Turcii musulmani au început să se așeze treptat cu zecile de mii în zona rurală a imperiului, alungând locuitorii satelor creștine sau obligându-i să plătească tribut. Ghazii turci, un fel de cavaleri după modelul occidental, au fost așezați de sultanii turci la granițele Bizanțului, organizând incursiuni războinice în interiorul imperiului, făcându-i pe țăranii greco-romani să plece. Ghazii au devenit apărătorii noii populații musulmane ce se așeza în interiorul granițelor Bizanțului.

Într-un proces istoric de circa 200 de ani, cetățile și orașele bizantine au căzut nu prin luptă, ci pentru că hinterlandul rural devenise musulman, care nu făcea comerț cu creștinii, înfometându-i pe orășenii creștini și luptătorii din cetăți rămași izolați. Cucerirea Bizanțului a fost mai degrabă demografică și religioasă. Islamul s-a impus în teritoriile bizantine treptat. Luptele au contat mai puțin decât invazia demografică musulmană în zonele rurale. Așa că la 1453 Constantinopolul a rămas izolat, un oraș creștin în ruină, într-o ”mare” demografică musulmană. Așa că a căzut ca un măr copt sau putred în brațele lui Mahomed al II-lea în 1453, cu tot curajul puținilor luptători greci și italieni rămași în oraș și conduși de ultimul împărat bizantin Constantin (ironia istoriei, la fel ca numele întemeietorului orașului), care moare în luptă când turcii au spart zidurile cetății cu tunul ungurului Urban. Și atunci ca și azi occidentalii și Papa de la Roma nu au înțeles nimic ce puneau la cale musulmanii Europei creștine. În afară de trei corăbii și câțiva cavaleri aventurieri occidentali, regii Europei nu au mișcat un deget pentru salvarea Constantinopolului, ultima redută europeană creștină în fața invaziei turcilor musulmani. Trei zile și trei nopți populația creștină a Constantinopolului a fost măcelărită și jefuită, iar majoritatea bisericilor creștine au devenit moschei. Ca și azi, cucerirea Europei creștine se face prin religia islamică și demografia spornică a musulmanilor, iar stânga europeană nu înțelege nimic, așteptânu-i pe invadatori cu lozinci de ”Refugees Welcome”. Încet, dar sigur, ghetourile musulmane din marile orașe occidentale, unde se aplică șaria, vor deveni așa de multe și de puternice, încât Europa creștină va cădea ca un măr stricat ros pe dinăuntru în brațele Islamului ca și Constantinopolul la 1453 sau ca și Kosovo în 1999.

Ionuț Țene

caderea-const-5-1024x768