La fiecare sfârșit de primăvară, are loc la Academy of Art din New York anualul examen de absolvire, numit MFA Thesis Exhibition, o amplă expoziție la care, în acest an, au participat 49 de absolvenți ai claselor de desen, pictură, sculptură, cu lucrări figurative în tradiția studiului academic. Deși tânără, înființată în 1982, avându-i ca fondatori pe Andy Warhol și Stuart Pivar, Academia de Artă a căpătat renume, fiindcă studiul combină tehnica intensivă privind artele clasice, pe bază de desen, pictură, sculptură, cu limbajul critic. Academia își propune să-i familiarizeze pe studenți cu metodele și tehnicile tradiționale, ceea ce este fundamental, fiindcă piața este dominată de kitsch și amatorism. Sigur, în asimilarea acestor cunoștințe se dă importanță primordială portretului, el este cheia conceptuală. De regulă, expoziția era însoțită de invitația de a vizita studiourile studenților. În acest an, din păcate, Academia a renunțat la ultima fază, de a ne face martori la laboratorul de creație al studenților și de a dialoga cu ei. Totul s-a restâns doar la ampla expoziție din sala mare, de la parter, a Academiei de pe Franklin St.

Proba o constituie programul de artă figurativă, cum au deprins studenții lecțiile clasice într-un program de sutdiu intensiv, dinamic, de doi ani de zile. Profesori sunt pictori, critici, personalități de marcă ale artei americane, precum Steven Assael, Will Cotton, Vincent Desiderio, Eric Fischel, Judy Fox, Kurt Kauper, Jenny Saville. Lor li s-au adugat și câțiva abosolvenți ai Academiei, apropiați ca vîrstă și deprinderi de practica studențească.

Cei care au absolvit în acest an au fost tineri din 15 țări, printre care Columbia, Brazilia, Elveția, China, Peru, Iran, Chile, Pachistan, Mexic, Turcia, Italia, Anglia și Rusia. Unii dintre tinerii artiști au avut expoziții de grup sau personale la Paris, Vancouver, New York, Londra, Roma și Florența, fiind prezenți în colecțiile permanente ale Consulatului britanic și la Brooklyn Museum, însoțite de aprecieri în marile reviste și cotidiane americane, ca „The New York Times”, „ArtNews”, „The Wall Street Jurnal” sau „Hyperallergic”.

Ceea ce a șocat pe toată lumea, a fost tabloul de mari dimensiuni, Heil Trump (40 x 30 inches / 101 x 78 cm), reprezentându-l pe Donald Trump, candidatul republican la președinție, cu mâinile încrucișate la piept și cu degetele în formă de țeavă de pistol. În jurul său, flori, păsări, copii, tot felul de imagini, care reprezintă America, iar pistolarul Trump trage asupra lor. Oare așa să fie? Vrea Trump să ucidă tot ce e frmos în America, tot ce e viață? Poate așa a înțeles tânărul artist Nick C. Kirk, dacă l-a văzut ca pe un Hitler al Americii. Ceea ce m-a deranjat nu a fost viziunea, comună multor americani, ci realizarea, foarte plată, inexpresivă, diletantă. Un nou Heil Hitler trebuie să convingă artistic, nu-i așa? Nu te poți baza pe context, pe ceea ce se cunoaște pe alte căi. Acum, vizitatorii vin încărcați cu un Trump creat de stradă, de televiziuni și presă, dar mâine? Mânie tabloul trebuie să-i convingă și pe urmași că în acest timp al nostru a existat și a candidat la președinția Statelor Unite un nebun, care voia să lichideze tot ce a creat mai bun omenirea!!

E singura lucrare cu temă politică, restul se referă la nartura umană, fie că sunt sculpturi din ceramică și ghips, fie desene, fie portrete realizate in ulei pe pânză. Dar toate au o atitudine, sunt în mișcare, creează o dinamică, o portretistică vie. Uneori apar și peisaje, precum un cactus în deșert, numai că planta se află într-un ghiveci, deci e un cactus ornamental, verde, în deșerul galben. Jiannan Wu expune ceramică, Daniela Izaguirre compoziții, colaje din diferite materiale, Daniel Austin Lopez, lucrări din plastic, Adam Lupton, ulei pe pânză, Marco Palli, o piesă abstractă din marmură de Carrara, Jodi Gerbi, uleiuri pe lemn cu subiecte ludice, precum „Elephant Riding Toy”, Cynthia Gutierrez, desene în cărbune, Charlie Boots, un ecran cu imagini digitale, Katya Zvereva experiemnteză lucrări din lemn cioplit, Geslie Fray, gravuri, Charlotte Segall, guașe, Ciara Rafferty, îndrăznețe peisaje, Zihan He, sculptură, Lucy Davis Phillips, pictură animată, Saralene Tapley șochează cu tehnica portretului în neon, iar Jo Marr cu instalații de textile, Magaly Vega-Lopez folosește uleiul pe pexiglas, iar vedetă pare a Nick C. Kirk, cu 22 de lucrări, de o mare varietate.

*

În același timp, la Hunter College s-a desfășurat un alt eveniment similar: BFA Thesis Show. Proporția a fost mai mică, doar 9 absolvenți, fapt care se explică fie prin taxele prea mari, fie prin stadiul de absolvire, căci BFA este Bachelor of Fine Arts, gradul de licență standard, facultatea propriu-zisă de patru ani, pe când MFA se referă la Masterat, Master of Fine Arts, un studiu post-gradual de doi ani, după absolvirea BFA.

Dar aici, la expoziția de la Hunter College, avantajul a fost că am putut discuta cu absolvenții: Elise Dahan, Ben Duax, Betty Eastland, Bryan Ellingson, Petra Hjartardóttir, Shani Kossally, Lyora Pissarro-Stern, Jihan Saba și Joy Scanlon. Aceasta din urmă a fost o gazdă excelentă, o tânără foarte educată, mi-am dat seama și după cunoștințe, și după familia sa, prezentă la vernisaj, cu care am făcut o trecere în revistă a evenimentului. Ea expune lucrări găurite, adică pânza este spartă de o materie lăptoasă, fiindcă uleiul pe pânză se amestecă cu plastilină sau ciment. Aceste imagini găurite îmi aduc aminte de Lucio Fontana, de revoluția sa numită Spatiațialism, primul care și-a spart pânzele, tablourile, după ce le termina, despicând pânza cu cuțitul.

Betty Eastland a flosit un întreg sopațiu pentru a realiza un decor teatral, printr-o serie de copertine atârnate de tavan. A creat o atmosferă de mister, potrivită pentru o tragedie antică. Ben Duax a realizat tablouri șocante, cu pasta densă, culori vii, niște ironii sociale, ca o lucrare despre uniformizarea oamenilor datorită construcțiilor uniforme în care locuiesc. E posibil ca dependența de arhitectură să fie uneori fatală, așa cum pentru Elise Dahan este de păpuși. Ea a realizat o casă a păpușilor, care mi-a amintit de piesa lui Ibsen, Nora. Dar Elise, care se lăfăia într-unul din fotoliile decorului pe care l-a creat, nu a auzit de Ibsen. Știa mii de lucruri de care noi, europenii, n-am auzit, precum de Laura Cumming, autoarea unei cărți rarisime despre Velazquez, dar nu a auzit de Ibsen. A lipsit de la această lecție, deși de contemporanul lui, Cehov, a auzit. Misterioase sunt căile culturii, de pildă, m-a mirat că alt coleg de-al ei, care avea tablouri foviste, nu a auzit de fovism. Cică nu li s-a predat așa ceva la școală. E posibil ca și profesorul să nu fi auzit, deși, ca și în cazul lui Ibsen, face parte din abc-ul culturii.
Oricum, speranța mea este că această generație de tineri ariști, foarte ambițioși, va face revirimentul, va merge mai departe, va depăși înfundătura în care se află arta americană, rămasă la stadiul pop-art impus de Andy Warhol și generația sa.

Toți tinerii, și de la Academy of Art, și de la Hunter College, sunt citabili, cel puțin prin statutul de căutare, caută mereu ceva, vor să vină cu idei noi, aboredază clasicismul cu mijloace moderne. După cum observăm, tineri artiști sunt încă din această etapă a absolvirii în fața experimentelor, a folosirii unor tehnici diverse, ceea ce dovedește că ei sunt deja pregătiți pentru întâlnirea cu piața mare, cu publicul larg. Este examenul care îi așteptă și-i va urmări toată viața. Să le urăm succes!

Grid Modorcea
Corespondenţă de la New York