Într-o zi de toamnă târzie ”nebun de frumoasă” la București (parafrazând poetul clujean), prin amabilitatea Ruxandrei David, nepoata mucenicului Ioan Ianolide, am ajuns într-un cartier cochet de blocuri comuniste din anii 70, la apartamentul Constanței Ianolide, soția mărturisitoriului și celui mai bun prieten al lui Valeriu Gafencu. Întâlnirea cu Constanța Ianolide a fost emoționantă. Am simțit că mă întâlnesc cu Istoria. O femeie de 94 de ani, lucidă, demnă și cu spiritul viu ce aluneca spre ludic, m-a întâmpinat în ușă după moda veche a perioadei interbelice. A fost bucuroasă să primească acasă pe un tânăr istoric cu propensiune și empatie pentru sfinții închisorilor. M-a invitat în camera sa tapetată cu tablouri de familie, alături de Ioan Ianolide și cea mai dragă nepoțică, azi o distinsă doamnă în lumea finanțelor, și cu multe cărți și reviste creștine, unele primate prin poștă de la Mănăstirea ”Petru Vodă”. Constanța Ianolide vorbea frumos și cursiv cu acea demnitate și cu timbru vocal venit din vechiul timp de dinainte de război, dintr-o Românie așezată și creștină. Era la curent cu mersul lucrurilor în țara și cultura noastră iar interviul a decurs firesc ca o poveste despre ”un om frumos și bun ca un sfânt”, care în ultima clipă în fața întâlnirii cu Hristos a fost senin, dar cu o ușoară undă de regret, spunându-i soției: ”Eu sunt pregătit pentru viața de dincolo, dar îmi pare rău că vă las pe voi”.

ioan-ianolide

Ioan Ianolide a refuzat reeducarea de la Aiud. El a ieșit din închisoarea comunistă demn și drept ca ”bradul care nu se frânge” a lui Ion Gavrilă Ogoranu. Nu a făcut niciun compromis cu regimul comunist. Deși izolat, marginalizat și hăituit de Securitate, Ianolide și-a dus viața cu credință și smerenie pentru a scrie ”Întoarcerea la Hristos”, o mărturie despre războiul nevăzut împotriva căderii de sorginte satanică a regimului comunist. Manuscrisul l-a scris singur fără să le spună celor apropiați despre ce scrie, nici măcar soției. Îl ținea ascuns în casă. L-a trimis apoi în străinătate și după revoluție a revenit în țară, unde a fost prelucrat de maicile de la mănăstirea Diaconești și a apărut în formă de carte la Editura Christiana, în 2006, fiind o opera fundamental despre mărturisitorii din temnițele comuniste și un document esential despre sfințenia din închisorile comuniste. Ioan Ianolide l-a iubit pe Valeriu Gafencu, pe care l-a considerat un sfânt în viață, un mirean care depus în fața lui Hristos mărturia despre jertfa tineretului român supus la experimentele bolșevismului nivelator. În timpul vieții, Ioan Ianolide, deși lucra la ”munca la domiciliu” pentru a-și asigura un venit de subzistență, el nu s-a izolat de problemele societății în care trăia. Citea absolut tot ce scriau și tipăreau scriitorii români, fiind un fervent admirator al scriitorului Valeriu Anania și al poetului Nichita Stănescu, pe care îl considera un mărturisitor liric creștin. Avea acasă o frumoasă bibliotecă și îi plăcea să se întâlnească cu cei câșiva scriitori pe care îi cunoștea personal. Împreună cu Constanța Ianolide au avut o căsnicie frumoasă întemeiată pe iubire și respect. Deși economist cu un serviciu bine plătit ce-i oferea un statut social în regimul comunist, Constanța Ianolide nu a spus NU la cererea inopinată în căsătorie și nu a regretat căsătoria cu acest ”om bun și frumos” scăpat din pușcăria comunistă, care a fost urmărit și tracasat toată viața de securiști și comuniști. L-a iubit pe Ioan Ianolide cu acea dăruire totală cum numai femeia româncă din obștea tradițională românească și creștină o poate face dincolo de orice vicisitutini sociale și istorice. L-a îngrijit pe Ioan Ianolide și i-a alinat durerile sale fizice, în urma numeroaselor boli contacte în cei 20 de ani de închisoare grea.

Cred că această tânără frumoasă Constanța Ianolide a fost în 1965 „darul lui Dumnezeu” pentru Ioan Ianolide, un balsam de dragostă și jertfire, pentru un om care a suferit 20 de ani că l-a mărturisit fără teamă și fără tăgadă pe Iisus Hristos. Ioan Ianolide a dorit să fie înmormântat în cimitirul mănăstiresc de la Cernica. Am plecat din apartamentul Constanței Ianolide cu lacrimi în ochi și cu glasul tremurând de emoția despărțirii care nu se închide, cu sentimentul că am atins și eu acea aripă de înger, care s-a lăsat cu dragoste hristică peste casa mucenicului Ioan Ianolide. Nu știu dacă o voi mai întâlni pe lumea aceasta pe Constanța Ianolide, dar sunt sigur că revederea va fi acolo sus, cu siguranță, ca în tabloul din camera blocului comunist, la brat cu mucenicul Ioan Ianolide, și cu mare dragoste creștină pentru neamul omenesc și românesc.

Ionuț Țene

tene