În ultimele două decenii ale regimului comunist, atunci când la un nivel sau altul aveau loc înverşunate lupte pentru ocuparea unor posturi-cheie de către exponenţii anumitor grupuri de putere din cadrul structurilor PCR sau ale Securităţii, oamenii de rând – care preferau să nu se implice de partea nici uneia dintre taberele roşii – obişnuiau să folosească această vorbă, care a rămas antologică. „Se bate Partidul cu Securitatea!” O vorbă ce vrea să sublinieze tocmai faptul că, în ultimă instanţă, e vorba de o luptă internă în sânul aceloraşi structuri. Şi că implicarea – de o parte sau de alta a conflictului – este inutilă pentru omul de rând, care rămâne pe mai departe cu necazurile şi greutăţile sale.

Exact aşa se poate caracteriza furtuna dezlănţuită în interiorul sistemului în ultimile zile, având ca temă oficială legea graţierii şi amnistiei. Spun temă oficială deoarece, dincolo de proiectul ordonanţei cu pricina, grupurile de interese din sistem îşi dispută realităţi mult mai ample. Este vorba de controlul unor hălci întregi din sistemul de securitate, controlul asupra serviciilor secrete şi, implicit, asupra presei, Parlamentului, resorturilor guvernamentale.

După alegerile din decembrie, câştigate masiv de PSD şi acaretul său politic – ALDE, în urma pierderii acute a influenţei politice de către PNL, este clar că are loc o reaşezare a sferelor de control din interiorul sistemului. Aventura de doi lei găuriţi a escrocului SRI Ghiţă, jucând grotesc rolul unui Snowden balcanic, peltic, cu chelie şi mutră de prost, încununată cu dislocarea lui Coldea pe post de ţap-ispăşitor, reprezintă unul din simptomele acestui proces de reconfigurare a controlului politic asupra sistemului.

Războiul aparent neîmpăcat pe care şi l-au declarat, reciproc, cele două tabere reprezentate la vârf prin Dragnea şi Iohannis, reprezintă partea văzută, de la suprafaţă, a acestui enorm conflict interior, în care, practic, nu se confruntă decât două mari grupuri de putere din cadrul aceluiaşi sistem.

Am constatat zilele acestea, privind la rece, o mare capacitate a românilor de a se antagoniza cu prilejul unor astfel de evenimente, lăsându-se ambalaţi emoţional de argumentele uneia sau alteia dintre tabere. După cum am putut observa colosale exagerări şi de o parte şi de cealaltă a baricadei. Astfel, în timp ce contestatarii amnistiei şi graţierii, grupaţi în jurul nucleelor militante din PNL şi USR, atribuie ordonanţelor efecte supradimensionate, care ar duce la eliberarea unor infractori periculoşi, făccând în acelaşi timp scăpaţi toţi politicienii corupţi din sistem, partida lui Dragnea ajunge să vadă lovituri de stat şi mineriade, atunci când nu face paralele cu evenimentele dintr-un alt ianuarie, din 1941 – aşa numita rebeliune legionară… Aberaţia ţâşneşte la tot pasul din logica viciată a adepţilor celor două tabere, transpunând planul confruntării în scenarii desprinse din perioade istorice dramatice, asemenea conului Leonida cel aflat faţă cu reacţiunea.

Am fost întrebat, ca să nu spun zgândărit, de mulţi, în aceste zile, dacă nu-mi voi îndemna camarazii să se alăture protestelor din stradă. Aşa cum am făcut-o cu alte prilejuri. O clipă am fost tentat să mă implic şi eu. Pentru că, structural, nu pot fi de acord cu modificarea legislaţiei penale atunci când aceasta este insistent dorită de politicieni direct vizaţi de prevederile respective şi pe care îi doresc măturaţi din viaţa publică. Sunt un adept fervent al statului de drept şi constituţionalismului, şi nu pot accepta schimbarea regulilor în timpul jocului chiar de către cei care le-au încălcat. Ca să nu mai vorbesc de istoricul antagonism pe care îl resimt în raport cu PSD, acest bastard politic, zămislit din relaţia împotriva firii dintre asasinul Ion Iliescu şi cadavrul defunctei Securităţi.

Instinctul căpătat de atâţia ani de decepţii şi diversiuni în care m-am lăsat târât, ca atâţia alţi anticomunişti sinceri, după 1989, m-a făcut însă să ezit. Şi să aştept desfăşurarea evenimentelor, pentru a putea vedea implicaţiile mai adânci ale mişcării. Şi bine am făcut.

Coborârea, duminică seara, asemenea unui mesia cu aura mototolită, a preşedintelui Iohannis în mijlocul protestatarilor care nu s-au obosit să-i facă o cuvenită baie de mulţime cu scuipat, mi-a confirmat – dacă mai era nevoie – dimensiunea diversiunii şi folosirea cu cinism a bieţilor sinceri protestatari de către băieţii din servicii, pentru încă o diversiune. Anexarea ca pe un breloc a protestelor de către Iohannis m-ar fi transformat – a câta oară? – în masă de manevră într-o cauză care nu e a noastră.

Sistemul judiciar anticorupţie a reprezentat cel mai bun lucru care s-a întâmplat în ultimii 26 de ani în România post- (sau cripto-) comunistă. Şi acela, cu ajutorul determinant al prietenilor de peste Ocean, căci singuri nu eram în stare să ne facem curăţenie în ţară. Dar, ca orice lucru bun, sistemul a reuşit să compromită şi acest aparat penal, transformându-l într-o armă bună de lichidat adversarii politici atunci când eşti la putere.

Să fim convinşi că tâlharii din PNL îşi doresc modificarea codului penal tot atât de mult ca şi tâlharii lui Dragnea. Apărarea Justiţiei nu este decât o marotă de moment, pretextul oficial care legitimează lupta acerbă dintre taberele sistemului pentru controlul asupra ţării.

Îmi amintesc cum, nu demult, aceste tabere s-au aflat la unison atunci când a trebuit să fie adoptată Legea 217/2015. Parlament, Guvern, PSD şi PNL, Avocatul Popo(r)ului şi Curtea Constituţională, inclusiv Preşedintele, au funcţionat într-o perfectă armonie atunci când o categorie de români – legionarii – au fost practic aruncaţi în ilegalitate. Şi atunci s-a atentat la statul de drept. Şi atunci s-au încălcat prevederile constituţionale. Dar nimeni nu a avut urechi pentru asta. Nici măcar Preşedintele, acum atât de preocupat de apărarea statului de drept. Organizaţii şi personalităţi publice – un exemplu este istoricul Radu Ciuceanu – s-au adresat muţeniei sale, fără să primească decât răspunsuri seci după promulgare.

Ei bine, iată de ce refuz să mă mai poziţionez de o parte sau de alta a vreuneia din taberele actualului conflict. „Se bate Partidul cu Securitatea”! Eu sunt unul dintre acei român pentru care nici drepturile omului, nici Constituţia şi nici statul de drept nu au contat atunci când o lege abuzivă, impusă din afară, ne-a aruncat practic în afara societăţii. Iar tema graţierii şi amnistiei este una falsă. O spun cu toată răspunderea. După câteva luni, lingându-şi rănile din bătălia acestor zile, mulţumiţi cu partea de ciolan pe care au apucat-o în încăierare, vom vedea cum protagoniştii conflictului de astăzi se vor înţelege de minune, atunci când noi drepturi şi libertăţi ne vor fi îngrădite prin noi legi abuzive.

Războiul nostru este altul. Este războiul României eterne. Pentru aceasta trebuie să ieşim în stradă şi să protestăm ori de câte ori este nevoie. Pentru că noi aparţinem acelei Românii. România celei de a treia forţe. România naţional-creştină.

Florin Dobrescu – Buciumul