De multe ori mă plimb melancolic pe străzile Clujului și la colțuri de stradă sau de clădire ruginită de timp mă opresc nostalgic și îmi aduc aminte de vechile întâlniri cu poeții, scriitorii și filosofii urbei clujene și mă întreb retoric asemenea poetului Nichifor Crainic: ”Unde sunt cei care nu mai sunt?” În anii `90 pe vremea studenției mele nu exista Facebook, iar oameni aveau plăcerea și emoția de a se întâlni față în față, inimă la inimă, să-și vadă ochii și să împartă fluvii de energie și cuvinte întregi, nu pixeli. Un loc de întâlnire al boemei literare din inima Ardealului, un fel de grup pe o rețea de socializare astăzi era în cunoscuta cafenea Croco, între Casa de Cultură a Studenților și BCU ”Lucian Blaga”, loc de popas la o cafea de vorbă cu literații Clujului, unde aflai ultimele noutăți în materie de avangardă poetică sau care era cursul ideilor bursa cenaclurile din oraș care apăreau după revoluție ca ciupercile după ploaie. Ce vremuri frumoase, când poetul era idol în oraș, iar versurile valorau valută forte în ochii și inimile domnișoarelor venite din provincie să învețe pe băncile tocite de la Universitate. La Croco fierbeau ideile în cazanul gândirii literaților clujeni. Boema nu era modă, ci un fel de a viețui periculos literatura la limita existenței. Între timp Croco s-a închis, iar scriitorii s-au risipit pe paginle de Facebook ale obiectivizări și uitării. Din păcate, în anul 2009, în ciuda protestelor oamenilor de litere cafeneaua literară „Croco” a fost închisă şi în locaţie s-a deschis o sucursală de bancă. Cafeneaua literară „Croco” a făcut parte din istoria culturală a oraşului, fiind un brand al Clujului. S-a deschis în 1960 odată cu sistematizarea Pieţei Păcii, actualmente Lucian Blaga, când s-a înălţat şi Casa de Cultură a Studenţilor.

La Cafeneaua literară „Croco” şi-au băut cafeaua naturală, nu nechezol, şi au vorbit despre literatură, pleiade de scriitori clujeni.”Croco” şi „Arizona” erau singurele cafenele clujene care serveau cafea naturală în comunism. În anii `70 era frecventată de poeţii Horia Bădescu, Negoiţă Irimie, Aurel Rău şi Aurel Ghurghianu. În anii 80 aici şi-au băut cafeaua, poeţii Ion Mureşan, Ion Cristofor, Sorin Grecu şi Letiţia Ilea. Odată cu revoluţia din decembrie 1989 cafeneau a devenit un loc frecventat de poeţii post-decembrişti şi milenarişti: Daniel Hoblea, Sandu Hălmăgeanu, Adrian Bumb, Victor Ţarină, Adrian Suciu, Ioan Buteanu, Tudor Ştefan, Flavia Teoc, Daniel Moşoiu, Horia Muntenus sau IP Azap. Omul pe care îl întâlneai întotdeauna la Croco era filosoful Ioan Viorel Bădică. De obicei apărea pe la ora 10.00 la cafenea salutând cu amabilitate vânzătoarele ce-l idolatrizau pentru ascuțimea inteligentă a glumelor sale. Cu apariția lui Bădică începea caruselul întâlnirilor, adevărate lecții peripatetice despre destinul omului îndrăgostit de filosofie și sensul vieții. Bădică savura cu fiecare scriitor, pictor, istoric, filosof sau student o cafea neagră ca dintr-o liturghie a înțelepciunii. Cafeneaua era un loc de întâlnire, zilnic, al filosofului Ioan Viorel Bădică cu discipolii săi. Modelul său paideic părea să fie Socrate sau Petre Țuțea. Ani de zile frecventam Croco – nu doar pentru cafeaua și întâlnirea reală ca Diogene cu oamenii, nu virtuală ca astăzi, – doar să mă pot bucura de cunoștințele exhaustive ale lui Ioan Viorel Bădică, acest boem al urbei a cărui operă era însăși trăirea sa ca o ardere întru filosofie. Născut în județul Satu Mare în 1949, Ioan Viorel Bădică se bucura de legenda unei iubiri interzise în anii `70 pe care o amintea cu sfială în momentele de bună dispunere. Între BCU și Universitate popasul meu la Croco era obligatoriu, ca și întâlnirea inevitabilă cu Ioan Viorel Bădică, care adăsta la o cafea târzie până spre orel 20.00, când se închideau ușile cafenelei. De aici pleca în vizite la prieteni sau la berăria ”Ema”, un alt loc sacrosant al boemei Clujului, unde cafeau era înlocuită cu berea rece… Lui Ioan Viorel Bădică îi plăcea să mă provoace pe câmpul tactic istoriografic cu ideile lui Platon din Dialoguri. Vedea istoria în sens platonician ca o umbră a Ideii substanțiale. Despre el mi-a rămas o amintire plăcută și inedită. Într-o seară m-a invitat să luăm împreună cina după ce am sorbit cafeaua la Croco, pe marginea unei dispute literare privind controversele iscate de poezia milenarisă, ce-și făcea loc în cenaclurile epocii. Am plecat pe jos discutând despre Platon până am ajuns în campusul Hașdeu, tot sperând să oprim la o bodegă studențească insalubră ca atâtea altele ce au răsărit după revoluție. S-a oprit în zona dintre cămine, unde astăzi se ridică biserica studenților, atunci creștea doar un măr pădureț. S-a urcat agil ca o pisică pe o creangă, deși avea 50 de ani și a început să culeagă merele cele mai coapte. Îmi arunca și mie câte unul și mă îndemna să-mi astâmpăr foamea. Cred că de multe ori astfel de ”cine” îmbelșugate făceau pate din viața lui Ioan Viorel Bădică. A coborât din pom a șters un măr de pulovărul albastru ca și ochii săi și a mușcat cu poftă. M-a cuprins deodată așa o milă incomensurabilă, nesfârșită despre destinul unui filosof clujean. De la ultima întâlnire nu a trecut mult și Ioan Viorel Bădică s-a întâlnit cu veșnicia, locuind bolnav în casa unui cunoscut scriitor clujean. Prietenii i-au dedicat un număr din revista Aisberg, ia scriitorii sălăjeni i-au strâns într-un volumaș textele risipite pe la prieteni: ”Brâncuși după Brâncuși”. Trec aproape zilnic pe lângă fostul Croco închis cu o prelată insalubră de șantier neterminat și mă cuprinde o nostalgie cruntă înlăcrimată după Ioan Viorel Bădică sau poate după tinerețea mea.

Ionuț Țene