Pentru mulți elevi și părinți a fost o mare surpriză ca la Evaluarea Națională la Limba Română de la sfârșitul clasei a VIII-a să cadă un subiect despre Magda Isanos, cu poezia ”Ploaia”. În general lumea este ignorantă privind poezia modernă și contemporană, iar Magda Isanos a fost ignorată pe nedrept de manualele școlare și dascălii de română. Poeta e trecută la și alții sau cum ar spune Nicolae Manolescu ”un poet(ă) de dicționar sau de antologie”, adică nu merită să fie introdusă în manuale, pentru că nu încape de noii corifei ”certați” cu lirica ca și Mircea Cărtărescu. E nedrept că Magda Isanos nu este promovată de critica literară și directorii de opinie ai limbii și literaturii române ce întocmesc compendii sau manuale. Încă din liceu am descoperit poezia acestei poete fragile și tragice, care a murit doar la vârsta de  28 de ani răpusă de o boală la plămâni. Ca elev și apoi ca student citeam cu nesaț în vremuri de ploaie și zgură tomanatică singurul volumaș de versuri al Magdei Isanos scos de comuniști. Mă fascinau versurile sale simple, candide ce erau străbătute de un fior mistic ce anunța apropiata întâlnire tragică cu moartea. În poeziile sale tristețea atârnă ca un condens metaforic sumbru, poeta presimțea moartea prematură.

Magda Isanos e o poetă uriașă ce trebuie redescoperită, ea a reușit în versuri relativ simple să cuprindă cu genialitate esența dramei vieții umane. Emoția poeziei Magdei Isanos străbate timpurile. Viața ei a fost scurtă dar plină de parfumul de crin al poeziei autentice. S-a născut la Iași, ca fiică a lui Mihai Isanos și a Elisabetei (n. Bălan), doctori în medicină. A urmat școala primară la Costiujeni, spital unde lucrau părinții ei, în apropiere de Chișinău, iar liceul la Școala eparhială de fete din Chișinău. A studiat la Iași (1934-1938) dreptul și filozofia; licențiată în drept, a profesat scurt timp avocatura la Iași. Debutează în 1932, cu versuri în revista Licurici a Liceului de băieți Bogdan Petriceicu Hașdeu din Chișinău. A fost soția lui Eusebiu Camilar. Versurile sale au ceva din candoarea graiului moldovean. Continuă să publice în Viața Basarabiei, devine colaboratoare a revistei Însemnări ieșene, (unde publică cu regularitate până la sfârșitul anului când revista va fi suprimată). Paralel publică în Cuget moldovenesc, Pagini basarabene, poezii ca Dorința, Grădinărie, Atavism, Toamnă, Caisul, Cuvântul Evei, Jucărie etc. A fost membră a baroului de avocați din Iași din care își dă demisia din cauza bolii. La căsătoria cu scriitorul Eusebiu Camilar a fost martor celebrul traducător al lui Esenin, poetul George Lesnea. În septembrie 1941 se aprobă apariția la Iași a ziarului Avântul, unde, alături de George Ivașcu, Alexandru Pini, Eusebiu Camilar, Magda Isanos face parte din personalul redacțional. Suspectată de cenzură, gazeta nu mai apare. În octombrie, soții Camilar se mută pe strada Săulescu, unde au locuit până în primăvara anului 1944, când vor pleca în refugiu.În 1943, apare la Iași, în editura ”Bravo”, primul volum: ”Poezii” al Magdei, sub îngrijirea lui Eusebiu Camilar. Când Iașul e atacat de sovietici pleacă în refugiu la București. În urma unui bombardament pe 6 iunie, locuința Magdei Isanos e distrusă și se pierd manuscrisele poetei de o valoare inestimabilă. A rămas doar un caiet, cu patru povestiri inedite, păstrat de d-na Gorgos, prietena Magdei, care l-a descoperit în grădina casei. În 17 noiembrie poeta se stinge la București, în locuința părinților săi din strada Popa Nan – Nr. 49. Ce viață scurtă și tristă și totuși mustind de creație autentică. Să nu uităm poeții și să nu participăm la interzicerea lor. O societate care interzice poeții e una bolnavă și nedemocratică. Țara care-și prigonește poeții e condamnată la uitare și dispariție. Să nu o uităm pe Magda Isanos, să ne respectăm și celebrăm poeții!

Ionuț Țene

PLOAIA de Magda Isanos

Ploi verzi, de vară, sufletu-mi vrăjiră,
și-n melodia caldă, rămuroasă,
eu auzeam pămîntul cum respiră,
iarba cum crește, noaptea cum se lasă.

Nu era nimic trist, dar solemn,
sufletul lumii închis în lemn,
în flori palide, în hribi și scaieți
revărsa bucuria tainicei vieți.

Cerul pierdut în cețuri îl uitam.
Nu mai eram nici eu decît ram,
decît rădăcină avidă și pace
de ierburi vîscoase, opace…

Însă irizata, subtila apă voioasă
avea licurici, clopoței în plete ;
jumătate din ființa ei luminoasă,
lăsînd să cadă văluri încete,

apărea-n pajiște sau lîngă bălți,
o zînă pe care-o văzusem și-n alte dății.
Numai picături de apă, văpăi
de fosfor era frumusețea-i dintăi.

Sunt ploaia, spunea, sunt ploaia de vară,
voi face să-nverzească pietrele și să răsară
ochii morților în cîmpia cu flori…
Tu m-ai visat, poete, de-atîtea ori.

Cînd vei muri, ai să-mi cunoști puterea,
dizolvantă, murmurătoare.
Oxigen și… H2 – mi se pare,
chicotea lîngă mine tăcerea.

Și-ndată vraja căzu, vraja cea mare,
din care cresc poeme, sființi ireale ;
spațiile fură din nou uscate, goale,
din apus pînă-n soare-răsare.