În ultimul raport pe 2017 privind politicile culturale emis de comisia europeană de la Bruxelles, factorii de decizie încep să pună tot mai mult accentul pe componenta interculturalismului, ca o inter-conexiune cu multiculturalismul. Dacă în anii de după 1990 s-a impus fără drept de apel paradigma multiculturalismului, ca formă de recunoaştere identitară a minorităţilor şi segmentelor culturale şi religioase ce fac parte din puzzle-ul agregatului unui program identitar european specific, astăzi tot mai multe voci de la Bruxelles, dar şi din “noua Europă”, identificată cu ţările Europei Centrale şi Europei de sud-est achiesează un model intercultural, mult mai bine ancorat la noile realităţi originare europene fundamentate pe tradiţiile istorice iudeo-creştine ale bătrânului continent. Schimbarea de paradigmă s-a produs treptat şi gradual de la dorinţa de semnificaţie la sensul semnificantului, în urma provocărilor impuse de unele inadecvări ale politicii multiculturalismului şi lipsa de reacţie la noile provocări culturale post-moderne specifice unei Europe în mişcare.

Enclavizarea şi “ghetoizarea” culturală – în urma unui multiculturalism prost aplicat şi ancilar în faţa unei culturi avangardiste a protestului, de care factorii de decizie europeni nu au fost capabili să răspundă într-o manieră care să se plieze pe armonizarea identităţilor specifice şi expresiilor culturale ale diversităţii – e un produs al finalităţii deschiderilor, în loc al deschiderii spre interferenţe. Nu întâmplător schimbarea de paradigmă culturală europeană, deocamdată timidă, pune acccentul pe interculturalism, pe acea armonizare a specificităţii şi diversităţii într-o sinergie comunicativă care să producă excelenţă şi individualitate creativă într-o Europă unită, nu dezbinare şi izolare identitară singulară. Interculturalismul european pune accent pe comunicare şi dialog, pe creativitatea punţilor de legătură între culturi cu rădăcini originare comune sau diferite. Rolul culturii în interculturalism este să se creeze poduri de lumină, nu insule identitare izolaţioniste aşa cum a produs o aplicaţe defectuoasă a multiculturalismului înţeles greşit, autarhic şi radicalizant. Tot mai mult, în Uniunea Europeană se va tuşa accentul pe interculturalism pentru a se crea o diversitate în unitate, originară, identitară cu rădăcini adânci în istoria fundamentelor originare greco-romane şi iudeo-creştine a continentului. Semnificaţia multiculturală îşi pierde din influenţa primordială pentru a lăsa locul unui interculturalism tot mai mult dispus la dialog între culturi şi civilizaţii într-o Europă a păcii şi comunicării. Vremea enclavelor culturale, atomizate, anchilozate spiritual şi închise doar spre sine, specifică unei paradigme enclitice social sau politizante ce a făcut istorie, va lăsa locul unui interculturalism al deschiderilor şi diversităţii în excelenţă şi comunicarea mişcării dialogurilor individualităţilor culturale şi inter-conexiune. Interculturalismul este o paradigmă nediscriminatorie. Spre exemplu, Clujul fiind o mică Europă în miniatură, cred că interculturalismul va putea completa mai eficient interconectarea unei tradiţii politice multiculturale.

Ionuţ Ţene