Duminica a 6-a după Rusalii

(Vindecarea slăbănogului din Capernaum)
Matei 9, 1-8

În vremea aceea, intrând în corabie, Iisus a trecut marea şi a venit în cetatea Sa. Şi, iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale! Dar unii dintre cărturari ziceau în sinea lor: Acesta huleşte. Şi Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne?, a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Ridică-te şi umblă? Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Ridică-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta. Şi ridicân­du-se, s-a dus la casa lui. Iar mulţimile, văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Care dă oamenilor asemenea putere.

Evanghelia de azi debutează cu venirea Mântuitorului din ținutul Gadarenilor înorașul Capernaum. Propriu-zis, Hristos revine din misiunea susținută într-un teritoriu păgân acasă, la poporul Său, la turma cuvântătoare. Peste acest aspect bivalent și unitar, misiune-pas­torație, societatea secularizată contemporană este dispusă să treacă lejer. Nu mai vorbim despre unii slujitori care-i distrug unitatea considerând că este suficientă o pastorație liniștită, comodă și fără prea multă implicare în spațiul misionar.

Mântuitorul venea alungat dintr-un teritoriu ostil Evangheliei Sale. Dincolo de pragul bisericii, când preotul ne invită Cu pace să ieșim!, nimic nu ne este favorabil, dar viața, Viața Bisericii, presupune o pulsație a sângelui, a Sângelui mântuitor, în ambele sensuri. Sistola și diastola unei eclesialități sănătoase presupun pastorația și misiunea, apoi reîntoarcerea în comunitate cu roadele, multe sau puține, dobândite pe măsura harului și efortului misionar depus.

În orașul Său, Capernaum, Hristos este întâmpinat de un grup de oameni care purtau pe brațe un slăbănog. Fără nume, fără vârstă, ci doar neputincios. Imaginea acestuia este o teologie autentică. Păcatul, săvârșit de Adam în Rai, pătrunde întreaga noastră fire, alterându-i toate potențele fizice și spirituale. Mântuirea în Hristos presupune, așadar, această restaurare a firii neputincioase. Părintele Stăniloae, în plin război mondial (1943), când imaginea despre om era centrată exclusiv pe rasa pură, scrie despre mântuirea realizată în și prin Iisus Hristos folosind, pentru prima dată, termenul soteriologic de restaurarea omului. Paraliticul avea nevoie de o restaurare, de o nouă (re)creație, dar într-o perspectivă inversă creației primordiale, și pornește de la suflet la trup, grăind: Fiule, iertate sunt păcatele tale!
Hristos Se dovedește pe Sine, încă o dată, că este Doctorul prin excelență. El vindecă prin anularea cauzei care aduce trupului suferință: păcatul. Iartă și dezleagă ca Dumnezeu adevărat pe seama credinței celorlalți, pentru că este destul de greu să mai ceri credință unuia care suferă, să-i propovăduiești că Dumnezeu este Iubire (I In. 4, 16), că nu vrea moartea bolnavului, ci însă­nătoșirea sa. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur crede că Hristos nu cere totdeauna cre­dință de la cei bolnavi; de pildă, nu cere credință de la cei nebuni sau de la cei care și-au pierdut cunoștința din pricina vreunei boli.

Să nu disprețuim suferința!

Suferința în boală este complementară. Nu există durerea vreunui mădular trupesc fără implicarea celorlalte. La fel, bolnavul pentru familia sa, pentru grupul de prieteni devine, prin compasiune, o sarcină vrednică de purtat pentru toți. Consecinţă a păcatului adamic, suferinţa se răsfrânge în toată fiinţa umană: trup şi suflet. Restaurarea ontologică a întregii umanităţi se realizează în persoana divino-umană a Mântuitorului Iisus Hristos, în calitatea Sa de Fiu al lui Dumnezeu întrupat. De acum, suferinţa umană capătă un sens soteriologic, din disperare individuală devine cruce mântuitoare, jertfă expiatoare de păcat, prilej şi circumstanţă prin care omul capătă putere harică în lupta cu păcatul şi consecinţele acestuia.
Cea mai mare suferință a omului este ratarea trecerii pe lângă Hristos, întâlnirea directă cu El. Pentru societatea secularizată, atât nesocotirea harului, cât și întoarcerea feței de la cele sfinte aduc atâta tulburare, dezechilibru, nesiguranță și disperare. Ce este de făcut? Dacă nu poți accepta harul și Sfânta Față, măcar lasă-te purtat pe brațe de cei dragi, de cei care suferă alături de tine și uneori în locul tău.

Evanghelia ne așază, realmente, în fața unei dileme căreia nu-i putem răspunde: Ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te și umblă? (Mat. 9, 5). De mii de ani, omenirea nu cunoaște ordinea imediată a alegerii și opțiunea desăvârșită, deoarece gândește lucrurile și prioritățile separat, nu împreună și deodată. Omul a fost creat om ca trup și suflet, simultan și nedespărțit. Greșim când afirmăm: șase zile ne ocupăm de trup, iar duminica de suflet. Viața completă și sfântă este grijă complementară pentru trup și suflet. Când ești sănătos trupește, roagă-te pentru iertarea păcatelor tale, iar când ești bolnav cu trupul, roagă-te cu sufletul curat pentru sănătatea lui. Nu disprețui suferința, chiar dacă te socotești nedreptățit, pentru că scopul asumării acestei suferinţe nedrepte era recapitulativ şi ontologic, după modelul Mântuitorului. Dacă din iubire și fără nici o vină Mântuitorul S-a împovărat cu toată suferinţa umană a firii stricăcioase, a păcatului şi a morţii, era firesc ca roadele biruinţei Sale să le împărtăşească tuturor oamenilor, de la Adam şi până la sfârşitul veacurilor, ca sursă și putere a propriilor noastre biruințe în încercările cotidiene. În sensul concret al cuvântului, Hristos este, prin aceste fapte minunate, sau pătimiri nepătimitoare, Umanistul prin excelenţă, Modelul perfect al asumării suferinței nedrepte. În schimb, pentru omul (post)modern, o suferinţă nedreaptă este o adevărată monstruozitate, jertfa curată, o absurditate, iar dăruirea vieţii pentru o cauză sfântă, o aberaţie. Taina lui Hristos, suferinţa nedreaptă, are o ontologie paradoxală: El Se jertfeşte pentru noi păcătoşii, nefiind corupt de păcat. Prin compasiunea dumnezeiască, Îşi asumă filantropia milostivirii. Urmând kenoza Fiului Întrupat, dar mai ales suferinţa prin compasiune filantropică, creştinul contemporan poate împlini misiunea şi puterea unei convertiri printr-o iubire plină de smerenie, într-o lume a suferinţei. Se poate coborî la nivelul fratelui care suferă în păcat, iar de acolo să-l ridice după demnitatea ipostatică a Fiului lui Dumnezeu făcut Om. Suferința este o experienţă a mântuirii în deplină libertate, e comuniunea sfinţilor, prelungită prin substituţia ipostatică care caracterizează misiunea filantropică a Bisericii într-o societate paralizată spiritual, plecând tocmai de la Capul acesteia ce ne este și Model.

Nu există mântuire fără milostivire

Prin mişcarea de coborâre a Capului la suferinţa mădularelor umile și suferinde, continuată de coborârea misionar-filantropică a noastră la cei suferinzi, Hristos-Capul Se coboară, prelungindu-Se la cele mai firave mădulare şi în toţi cei care se apleacă la suferinţa gene­ral-umană. Natura umană este una în fiinţa ei. Orice suferinţă nevindecată a aproapelui nostru riscă să o altereze pe aceasta în întregimea ei. Numai kenoza eclesial-filantropică a suferinţei este în măsură să descopere lucrarea dumnezeiască a milostivirii hristice. Propriu-zis, nu există mântuire fără milostivire, sau îndumnezeire fără adopţie filială caracterizată de milă. Într-o societate paralizată duhovnicește ar trebui oare să contrariem sistematic răscumpărarea şi îndumnezeirea, sau să subordonăm prima celei de a doua? Taina filantropică, în sine, nu este şi ea una? Oare îndumnezeirea nu constă doar în libertatea măreaţă a fiilor lui Dumnezeu care au fost răscumpăraţi prin mântuire, prin ascultare şi suferinţă până la moartea Fiului lui Dumnezeu făcut om? Sfântul Maxim Mărturisitorul nu s-a opus acestui punct de vedere, „fiindcă trebuind să ne facem toţi proprii greutăţile celorlalţi pentru egala cinstire a firii, nu trebuie să nesocotim nici bunătatea lui Dumnezeu, dacă nu vrem să ne arătăm imitând ­altceva ca pildă a unităţii noastre de fiinţă”.

Minunea vindecării slăbănogului a creat atmosferă exclamativă în popor, toți fiind bucuroși că Dumnezeu dă oamenilor asemenea putere (Mat. 9, 8). „Atât de mult S-a făcut Dumnezeu om, încât în ochii celor fără de credință era un simplu om”, afirma Sfântul Ioan Damaschinul. Era om adevărat și Dumnezeu adevărat. Un Subiect cu două firi. Așa au hotărât, în scris, și Sfinții Părinți de la Sinodul IV Ecumenic. Minunile le făcea omenește, iar pe cele omenești le săvârșea dumnezeiește.

În Hristos, Unitatea celor două firi, omenească și dumnezeiască, este dată de unitatea Ipostasului dumnezeiesc al Logosului. La oameni, unitatea ființei umane este dată de trupul și sufletul uman, care împreună conlucrează cu harul dumnezeiesc și îndumnezeitor, iar unitatea Bisericii este dată de conlucrarea mădularelor vii, care suntem noi, creștinii, cu Hristos-Capul acesteia.
Conștienți de această unitate perpetuă, nu putem rămâne indiferenți de suferința celor din jurul nostru. Vindecarea lor este și vindecarea noastră, îndreptarea lor este și îndreptarea noastră.

* Pr. prof. dr. Mihai , Himcinschi, Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia