Nu de mult un fost coleg de facultate Din Petre, cu care am tocit băncile universitare de la cursurile de istorie, mi-a dăruit noua sa carte ”Cronici de istorie românească și universală” (Editura Napoca Star, 2017, Cluj-Napoca). Am fost plăcut surprins de carte, de fapt o culegere de recenzii despre noul val de istorici de după anul 2000. Din Petre este profesor de istorie la Liceul Teoretic ”Gheorghe Lazăr” din Avrig și m-am bucurat că un cadru didactic din ”provincie” este preocupat de bunul mers al istoriografiei în timp ce titrații de la institutele de istorie oficiale sunt prea preocupați să-și consume la propriu bursele și a concepe petiții politice pentru a mai avea timp să scrie cărți sau să se aplece cu empatie la noile producții istoriografice românești, tot mai ignorate în ultima vreme. La începutul anilor 2000 istoricul clujean Ovidiu Pecican a scris două volume de istoriografie ”Poarta leilor. Istoriografia tânără din Transilvania” și în afară de el doar o pauză de hermeneutică istoriografică nepermisă. Așa că analiza noului val istoriografic făcută cu acribie, spirit critic și atitudine exhaustivă de către Din Petre trebuie să ne dea speranțe că istoria despre scrisul istoric nu a murit în Ardeal, ci iată că înflorește la Avrig, nu în capitala Transivaniei. Cartea se bucură de o excelentă prefață semnată de prof. univ. dr. Gabriel Moisa de la Oradea, care subliniază contribuția autorului la cunoașterea unor teme generaționale ale istoriografiei și ”stăpânește bine tehnica de lucru”. Până la urmă prefațatorul concluzionează că Din Petre face parte ”din acea categorie de dascăli de care învățământul istoric din România are mare nevoie”.

Istoricul Din Petre abordează cu un curaj științific demn de remarcat teme și subiecte propuse de noua generație de istorici români, mai puțin cunoscută. Azi nume de tineri istorici ca Vasile Mărculeț, Răzvan Mihai Neagu, Alexandru Bucur sau Ioan Maria Oros, nu spun mare lucru opiniei publice profane, dar sunt sigur că vor deveni repere istoriografice pe viitor, deoarece cărțile, articolele și studiile publicate anunță niște voci inconfundabile și construite științific pe fundamente. Temele abordate de acești tineri istorici sunt complexe, de la împărații bizantini și stăpânirea lor la Dunărea de jos, la legăturile dintre republicile italiene și Țările Române, la politica papalității de la Avignon în Transilvania, până la școlile grănicerești sau repere de istorie locală din Turda sau Mediaș. E interesant de remarcat studiul lui Alexandru Bucur despre ”Dezastrele care s-au manifestat pe teritoriul județului Sibiu”, o cronică a istoriei climatice inedită și chiar avangardistă pentru istoriografia prezentă. E incitant și studiul lui Răzvan Mihai Neagu privind ”Formarea intelectualității din Turda. Studenți din Turda la marile universități europene 1377 – 1918”, unde aflăm un lucru inedit, că Victor Babeș, Octavian Goga, Ioan Lupaș, Traian Vuia, Constantin Daicoviciu, Petru Groza, Silviu Dragomir și Dumitru Stăniloaie au fost bursieri ai Fundației Gojdu, astăzi desființată de complicitățile statului român. Un alt studiu de referință este cel semnat de Vasile Mărculeț, ”Bizanțul și formațiunile politice din Transilvania și Banat (secolele X-XI)”, care vorbește de două cnezate ale lui Gylas cel Mic și apoi voievodul Ahtum din Banat care erau creștini de rit oriental, ce au devenit vasali ai Imperiului Bizantin pentru a stopa ofensiva Coroanei maghiare și catolice. Cei doi voievozi de origini răsăritene, dar cu supuși valahi au intrat în conflict militar cu Ștefan cel Sfânt al Ungariei care îi înfrânge în luptă la circa 1003 și apoi în 1030, ucigându-I în luptă pe Ahtum.

Culegerea de recenzii a lui Din Petre este fermecătoare și scrisă într-un stil accesibil marelui public și o dovadă certă că încercările istoricilor ardeleni de a oferi un cadru contextual istoriografiei actuale nu s-au stins, ci sunt repere enclitice în maniera Școlii Analelor.

Ionuț Țene