Relațiile Statelor Unite cu Rusia: între idilă, criză și demonizare

Demonizarea Statelor Unite ale Americii, țara care a susținut financiar caznaua rusă, este iarăși o temă de actualitate în Rusia. În ultima perioadă Federația Rus s-a focalizat pe statul american încercând să-i determine comportamentul pe arena internațională. SUA a fost supusă provocărilor aeriene, a fost influențată electoral prin intermediul ingerințelor cibernetice sau a propagndei și lobbyului rusesc la cel mai înalt nivel. Care au fost începuturile și cum s-au derulat relațiile ruso-americane încercăm să le vizualizăm istoric în acest studiu.

Până la mijlocul secolului XIX între Rusia și SUA nu existau contacte comerciale. Însă mai târziu cele două țări au devenit partenere de nedespărțit și în același timp oponente. Relațiile ruso-americane au fost analizate și evaluate istoric, atât de americani cât și de ruși, intriga constând în aceea: de ce America a sponsorizat totuși Rusia? Dacă este să facem o retrospectivă, indubitabil, vom consta că până la mijlocul secolului XVIII nu existau contacte comerciale speciale între Rusia și SUA, la începuturile existenței sale, că, Oceanul Pacific era populat de vietățile marine, iar un domn necunoscut a achiziționat partea rusă a Californiei contra sumei de 30 mii de dolari. Primul contact al europenilor cu Alaska a avut loc în 1741, când Vitus Bering a condus o expediție a marinei ruse la bordul navei Sf. Petru. După ce echipajul s-a întors în Rusia cu blănuri de vidră, blănuri care au fost considerate a fi cele mai bune blănuri din lume, mici asociații de blănari au pornit spre țărmurile Siberiei și spre insulele Aleutine. Prima așezare permanentă a europenilor a fost fondată în 1784, iar Compania ruso-americană a pus în aplicare un program de colonizare în primii ani ai secolului al XIX-lea. New Archangel de pe Insula Kodiak a fost prima capitală a Alaskăi, dar ea s-a mutat curând pentru un secol la Sitka. Rușii nu au colonizat complet Alaska, colonia nefiind foarte profitabilă. William H. Seward, secretarul de stat al SUA, a negociat achiziția acestei colonii de către țara lui de la Imperiul Rus în 1867 pentru 7,2 milioane de dolari. Alaska a fost guvernată de armată mulți ani, și a fost, neoficial, teritoriu al Statelor Unite după 1884.

Relațiile ruso-americane iau o turnură calitativă în perioada războiului dintre Nord și Sud, când Rusia își declară ferm simpatiile față de Nord. Conform opiniilor istoricilor ruși, în timpul războiului dintre Nord și Sud, o flotă rusă a patrulat malurile Confederației aducându-și aportul în victoria ”nordiștilor”. Imediat după război, relațiile dintre Rusia și SUA devin extrem de apropiate. Ca urmare a unor relații favorabile dintre cele două țări se realizează tranzacționarea de către ruși a Alaskăi. Folosindu-se de relațiile excelente dintre cele două țări, partea rusă a dorit să profite și să se îmbogățească de pe urma afacerii cu Alaska. S-a constat că americanii nu vor să achiziționeze Alaska, întrucât caznaua în urma războiului era goală. Prin urmare s-au folosit pârghiile de corupere de către ”afaceriștii ruso-americani” a Congresului American, considerat cel mai ”pragmatic” și a fost oferită suma de un milion de dolari cui trebuie. Ceva s-a scurs și în mânile ambasadorului Rusiei în SUA, către baronul Stekle. Suma rămasă de 7,2 milioane de dolari destinate să intre în caznaua rusească a rămas o enigmă (exact ca în cazul aurului românesc-n.n.), pentru că banii respectivi nu au jucat un rol serios pentru bugetul Rusiei. Evident, că unii istorici ruși au emis speculații că nava cu lingouri de aur s-ar fi scufundat în larg în călătoria din SUA spre Rusia, că banii ar fi luat destinația către Marea Britanie sau că ar fi rămas în State și au fost cheltuiți pentru achiziționarea de vapoare.

Un alt eveniment însemnat în relațiile economice reciproce s-a realizat în primul război mondial. Din momentul începutului acestuia Rusia a decis să achiziționeze armament american. Potrivit datelor enunțate de șeful direcției principale a artileriei a armatei ruse generalul Alexei Manikovsk, suma tuturor comenzilor din SUA pe perioada războiului a constituit 1 miliard 287 milioane dolari. Majoritatea din comenzile făcute de ruși pentru explozibil și alte elemente chimice au fost orientate spre piața americană în anul 1915. La finele acelui an această producție a început să fie experimentată și în Rusia. Numai că funcționarii din instituția armatei ruse au optat și au obținut sanncționarea unei mișcări nestandard: să achiziționeze unul din uzinele de praf de la concernul chimic DuPont, să îndrepte într-acolo câteva sute de ingineri ruși și lucători armurieri ( conform unor date, către finele anului 1916 peste ocean au fost trimiși circa 2 mii de persoane). Banii nu constituiau o problemă. Mai mult de atât, DuPont a solicitat să fie prezentat și „know-how”- ”formula lui Mendeleev” pentru producţia de praf de puşcă fără fum piroxilină, întrucât francezii nici decum nu doreau să cedeze cota lor.

În anul 1917 uzina a intrat în funcțiune, doar că producția nu a fost livrată spre Rusia, pentru că la putere au ajuns bolșevicii. Dar trebuie spus că și în timpul revoluției și a războiului civil ”praful de pușcă” american a fot furnizat către Rusia.
Abordarea stalinistă față de America

O altă etapă care relevă o cooperare activă între Rusia( de această dată ”sovietică”) și SUA a fost inițiată la începutul anului 1929. Marea depresiune i-a pus pe americani în situația imenentă de a colabora cu bolșevicii. Afirmațiile spuse în anul 1923 de către președintele american Calvin Coolidge că ” Statele Unite nu intenționează să intre în relații cu un alt regim, care refuză să recunoască sacralitatea relațiilor internaționale” au fost uitate. Procesele interne care se produc în interiorul PCR(b) îi marginalizează pe adepții alianței cu Germania, astfel încât ”nemții” sunt ”linșați”pentru comenzile executate, iar mulți din specialiștii tehnici sunt încarcerați aducându-li-se acuzația de ”spionaj”. Ei trebuiau să fie schimbați. Dar, întrucât decizia istorică de industrializare necessita tehnologii, tehnică și nu numai, ceea ce URSS nu avea, în schimb în SUA exista într-o cantitate enormă. Ideologia era neglijată de ambele părți: spre exepmlu, industria de automobile și tractoare a URSS-ului în epoca stalistă au fost create cu contribuția activă și nemijlocită în plan tehnic și metodologic de către Henry Ford I (1863–1947), unul dintre cei mai arhicunoscuți întreprinzători din prima parte a secolului ХХ. Primul tractor sovietic «Fordzon-Putiloveț» (1923 год) este de fapt tracorul lui Hanry Ford ”Fordson-F”, variantă revăzută, care trebuia să fie exploatat în URSS și a fost elaborat și introdus în producție în anii primului război mondial din sec.XX. Construcția uzinei de automobile din or. Gorkii ( anii 1929–1932), reconstrucția Uzinei ZiL din Moscova în primele ”cincinaluri comuniste”, pregătirea personalului pentru cele două uzine a fost efectuată cu ajutorul diversificat și decisiv a lui Ford și a specialiștilor de la ”Ford motors”. Și tot acest sprijin american pentru bolșevici s-a desfășurat sub oblăduirea lui Henry Ford, un mare anticomunist.

Și dacă colaborarea avută cu Ford era totuși un caz întâmplător, atunci un alt conațional a jucat un rol decisiv în dezvoltarea furtunoasă a economiei sovietice din anii 30.În luna februarie 1930 între «Аmtorg», o întreprindere de acționariat formală care în fapt era reprezentanța comercială și diplomatică neoficială a URSS-ului în SUA și firma arhitectului american Albert Kahn cu numele AlbertKahn, Inc. (unul dintre cei mai importanți arhitecți industriali ai sec. ХХ) a fost semnat un acord, potrivit căruia firma lui Kahn a devenit principalul consultant a guvernului sovietic în construcția întreprinderilor industriale în valoare de 2 miliarde de dolari (aproximativ 250 miliarde de dolari potrivit vremurilor noastre). Anume Albert Kahn, Inc. A elaborat un întreg program de construcție industrială în Uniunea Sovietică, cunoscut în istoria sovietică ca fiind ”industrializarea în URSS”. Această firmă a asigurat construcția a circa 500 de obiective industriale ( pentru că lista completă a construcțiilor din primii ”cincinali” în statul rus nu a fost publicată vreodată, până în prezent nu este cunoscut numărul întreprinderilor sovietice, proiectate de Kahn, se vorbește despre 521 sau 571 obiective). În această listă, fără îndoială, sunt incluse uzinele de tractoare de la Stalingrad, Celeabinsk, Harkov; uzinele de automobile de la Moscova și Nijnii Novgorod; uzinele de fier de la Celeabinsk, Dnepropetrovsk, Harkov, Kolomna, Magnitogorsk, Nijnii Taghil, Stalingrad,; uzinele constructoare de mașini din Kaluga, Novosibirsk, Verhnei Salde; turnătoriile de la Celeabinsk, Dnepropetrovsk, Harkov, Kolomna, Magnitogorsk, Sormva, Stalingrad; uzinele mecanice și atelierele de la Celeabinsk, Podolsk, Stalingrad, Sverdlovsk; centralele elctrotermice din Yarkutsk; morile de la Novokuznețk, Magnitogorsk, Nijnii Taghil, Sormov, prima uzină de rulmenți de la Moscova și multe altele.
În Moscova a fost deschis o filială Albert Kahn, Inc. care purta denumirea ”Gosproectstroi”. Conducătorul acesteia era Moritz Kan, fratele șefului companiei. În cadrul accesteia activau 25 de ingineri americani și estimativ 2,5 mii de colaboratori sovietici. În trei ani de existență a ”Gosproiectstroi” au activat patru mii de arhitecți sovietici, ingineri și tehnicieni, care au studiat experianța americană.
Firma lui Albert Kahn a jucat rolul de coordonator dintre solicitanții sovietici și sutele de companii occidentale, care livrau echipament și consultau construcțiile unor obiective speciale. Astfel proiectul tehnologic a Uzinei de automobile din Nijegorodsk a fost execută de compania Ford, partea de construcție fiind realizată de compania americană Austin. Construcția primei uzine de stat de rulmenți de la Moscova (UZR-1), proiectată de compania lui Kahn, a fost realizată cu participarea tehnică a firmei italiene RIV.

Uzina de tractoare de la Stalingrad, construită conform proiectului lui Kahn în anul 1930, a fost inițial edificat în SUA, iar mai apoi demontat. Transportat și adunat sub stricta observație a inginerilor americani în numai șase luni, uzina a fost dotată cu o infrastructură mai ceva decât 80 de companii constructoare de mașini americane și câteva firme germane. Trebuie spus că Albert Kahn, Inc. proiecta de la zero fiecare obiectiv de construcție. El doar le transporta proiectele uzinelor americane și cu utilaje americane. Firma lui Kahn a jucat un rol de coordonator între comanditarul sovietic și sutele de companii occidentale (inițial americane), care livrau tehnologie și consultau construcția anumitor obiective. În esență, prin Kahn în URSS se scurgea un volum imens de tehnologie indistrială, și majoritatea construcțiilor din URSS cu ajutorul lui Kahn au devenit de-a dreptul de anvergură mondială.

Cu toate acestea, în calea cooperării sovieto-americane a apărut o problemă destul de serioasă: guvernul sovietic a început să ducă lipsă de valută, principala sursă constând în exportul de grâne. În luna august 1930, când a sosit timpul să fie achitată suma de 3,5 milioane de dolari firmei americane Caterpillar pentru echipamentele de la uzinele de tractoare din Celeabinsk și Harkov, dar și a uzinelor de combine de la Rostov sau Saratovs, Iosif Stalin îi scria lui Veaceslav Molotov: ”Mikoian mă informează că insuficiențele sporesc, în fiecare zi expediem cereale în valoare de 1–1,5 milioane de lire sterline. Cred că este puțin. Trebuie să înțelegem să sporim norma zilnică ca fiind minimum de până la trei-patru milioane de lire sterline. Altfel riscăm să rămânem fără noile noastre uzine metalurgice și constrctoare de mașini ( Avtozavod, Celeabzavod și altele)…Într-un cuvânt, trebuie să forțăm cu furie expedierea pâinii”.

Din anul 1930 până-n anul 1935, per ansamblu, URSS-ul trebuia să achite firmelor americane suma de 350 milioane de dolari (ceea ce este mai mult decât 40 miliarde de dolari astăzi) în credit plus procentele acestora estimativ la aceeași sumă din dobânda de 7% anual. La 25 august 1931 Stalin îi scria lui Lazar Kaganovici: ”Luând în calcul problemele valutare și condițiile inacceptabile de creditare din America mă pronunț împotriva anumitor comenzi din America. Propun interzicerea de noi comenzi înspre America, întreruperea negocierilor inițiate asupra noilor comenzi și după posibilitate să fie sistate înțelegerile încheiate asupra comenzilor mai vechi prin transferarea comenzilor spre Europa sau către propriile noastre uzine. Propun să nu fie făcută nici o excepție de la această regulă nici pentru Magnitogorsk și Kuznețstroi, nici pentru Harkov, Dneprostroi, AMO și Avtostroi”. Aceasta semnifica sfârșitul colaborării cu Kahn, care și-a îndeplinit misiunea în ochii guvernului sovietic: a proiectat și a pus bazele unei rețele de noi întreprinderi industriale, dar și a formulat comenzile pentru echipamentele tehnologice, care actualmente puteau fi transferate către alte firme. Iat în anul 1932 bolșevicii au refuzat să prelungească contractul pentru firma lui Kahn. Numai că obiectivele proiectate de Kahn continuau să fie edificate. Astfel că la 22 martie 1933 Avia trustul a încheiat un acord pe o perioadă de cinci ani cu firma Curtiss-Wright (SUA) de asistență tehnică, care prevedea organizarea producției ”la cheie”a motoarelor de aeronave de răcire cu aer de o capacitate de 635, 725 și 1000 cai putere. Astfel a început construcția Uzinei de motoare pentru aeronave din Perm (uzina № 19). La 5 aprilie 1938 directorul acesteia Vasili Dubovoi scria în atenția Comisariatului Popular de industrie grea: ”Acordul cu firma ”Rayt” a oferit oportunitate pentru uzină ca în mod grabnic să fie însușită producția modernă pentru puternicele motoare de răcire cu aer «Rayt-Ciclon» și, fără să micșorăm tempourile producției, să trecem în fiecare an către un nou model de motoare, mult mai contemporan. În perioada existenței acordului noi am primit de la firmă un material mult mai bogat tehnic, care substanțial a grăbit dezvoltarea construcției motoarelor aviatice sovietice. Firma ”Rayt” conștiincios a abordat executarea responsabilităților stipulate în acord, realizarea acordului s-a derulat satisfăcător. Considerăm că prelungirea acordului de asistență tehnică cu firma ”Rayt” va fi benefică”.

După cum se știe la Uzina din Perm a fost dat în exploatare primul motor aviatic sovietic М-25 cu o capacitate de 625 litri/s. (copia «Rayt-Ciclon R-1820F-3»). Mai mult de atât, această întreprindere era o uzină impunătoare de construcție a motoarelor aviatice sovietice în anii celui de-al doilea Război mondial. Turbinele Centralei energetice de pe Nipru a fost realizate de compania americană Newport News, care astăzi poartă denumirea Northrop Grumman și este cel mai mare fabricant de portavioane și de submarine nucleare.

Comisarul sovietic pentru comerț exterior Arkadi Rozengolț, luând cuvântul în anul 1934 la congresul XVII al PCR(b), a menționat: ”În calitate de exemplu a celui mai contemporan echipament, pe care l-am achiziționat, le putem considera turbinele de apă, comandate special în SUA, instalate la Stația energetică de pe Nipru, cu o capacitate de 90 mii cai putere fiecare. Asemenea de turbine puternice nu există în Europa, iar în toată lumea acestea reperezintă câteva unități”.

Să examinăm istoria unuia dintre obiectivele cele mai importante: la 2 martie 1929 inginerul principal al Magnitogorskului a fost desemnat Vitali Gasselblat, care imediat s-a deplasat în SUA intrând în componența unui grup de specialiști sovietici. În planurile deplasării intra realizarea de comemzi pentru proiectele de construcție și alte necesități adresate combinatului american de echipament industrial. Principalul rezultat al deplasării a constat în încheierea la 13 mai 1992 a unui acord dintre asociația ”Vostokstal” și Arthur McKee din Cleveland, Ohio, pentru proiectarea combinatului metalurgic din Magnitorsk (mai târziu a fost încheiat un acord cu compania germană Demag de proiectare a instalațiilor de laminor prntru magaziile din combinat). Americanii și-au luat angajamentul să elaboreze proiectul tehnologic și de construcție, întregul studiu de fezabilitate, scrierea întregului echipament specific, de mașini și mecanisme, să predea comanditarului sovietic toată experiența sa de producție(brevete, know-how-ul), să trimită spre URSS specialiști calificați care să monitorizeze asupra construcției și să faciliteze startul obiectivului, să permită iniginerilor și muncitorilor sovietic să însușească metodele companiei de producție în cadrul propriilor întreprinderi şi să coordoneze livrarea de echipamente pentru Magnitogorsk. În calitate de prototip al combinatului metalurgic din Magnitogorsk (MMK) americanii au ales combinatul metalurgic din or.Gary, Indiana, care aparținea companiei US Steel.

La 1 iulie 1930 a avut loc inaugurat primul furnal al Moagnitogorskului. În cadrul mitingului ceremonial, sub drapelele roșii dedicate evenimentului, alături de constructorii sovietici se aflau inginerii americani MakMorey și Struven. În total la construcția Magnitogorskului munceau circa 800 de specialiști străini și muncitori calificați din SUA, Germania, Anglia, Italia și Austria. Data startului când trebuia să fie dat în exploatare primul furnal a fost desemnată 31 ianuarie 1932. Specialiștii companiei Arthur McKee în frunte cu vicepreședintele Haven au declarat că este nepotrivită pe un ger de treizeci de grade, mai ales că încă cuptorul nu se uscase și nu se recomanda procesul de topire și sfătuiau să fie așteptată primăvara. Numai că de la Comisariatul Poporului de industrie grea a sosit sancțiunea ca furnalul să fie inaugurat. Ca rezultat în procesul startului s-a spart țeava în unul puţuri, apoi brusc din zidărie au explodat gazele înfierbintate. Cei care își aminteau de eveniment spuneau că ”s-a produs o panică, careva a strigat «Să se salveze cel care poate!». Situația a dezamorsat-o șeful adjunct al Magnitogorskului Cinghiz Ildrâm, care riscând să fie ars de viu s-a aruncat spre incident și a stopat răspândirea lui. Acest accident a servit guvernului sovietic ca pretext ruperea contractului cu compania Arthur McKee: americanii și-au făcut treaba și mai departe rușii se puteau lipsi de ei. Dacă în mina primului furnal muncitorii ruși sub supravegherea americanilor au muncit în jur de două luni şi jumătate, ulterior, fără ajutorul american, cea de-a doua operaţiune s-a încadrat în 25 zile, iar a treia în doar 20.

Trebuie spus că dacă în cazul în care la instalarea primului şi al doilea furnal au participat peste o mie de muncitori, la instalarea celui de al patrulea au fost doar 200 de persoane. Experţii americani au consiliat construcţiile de cuptoare, realizând majoritatea activităților prevăzute și stipulate în contract, betonarea fundaţiilor electrice, instalarea celui de-al doilea furnal, încărcarea și asamblarea mecanismelor, în schimb cea de-a patra etapă a fost construită exclusiv de inginerii ruși. Furnalele firmei McKee ca urmare a lucrărilor de reparaţie capitală funcționează și astăzi la Combinatul Metalurgic de la Magnitorgsk.

Octavian Sergentu