Concomitent cu bătălia de la Mărășești s-a desfășurat bătălia de la Oituz. Ea a fost declanșată pe 26 iulie/8 august 1917, cu două zile după primele lupte de la Mărășești. Inamicul dispunea de forțe net superioare (54 de batalioane și 200 de guri de foc de asediu, comparativ cu 34 de batalioane și 104 guri de artierie ale armatei române) și plănuia să atragă forțele de la Mărășești și să execute o lovitură principală pe direcția Onești. După eforturi succesive, cu mari pierderi, trupele germane au izbutit să pătrundă în sectorul central al frontului doar circa 6 km. Lupte extrem de sângeroase au avut loc în sectoarele Cireșoaia și Coșna unde a fost pecetluită blocarea înaintării inamice.

Bătălia a început cu un bombardament german care a durat câteva ore, urmat de atacul Corpului 8 armată, şocul fiind primit de diviziile 6 şi 7 române, obligate să se retragă. În zilele următoare inamicul a ocupat poziţii importante ca vârful Cireşoaia, dealurile Coşna (789 m) şi Ştibor. Deoarece se crease o situaţie periculoasă, Marele Cartier General a întărit Armata 2 cu Divizia 1 cavalerie, Regimentul 1 vânători, batalionul de vânători de munte şi brigada de grăniceri. Divizia 1 cavalerie a atacat dealul Ştibor, cucerind aliniamentul cota 629 (Poiana lui Boboc), iar Regimentul 1 vânători a angajat lupte violente în jurul Grozeştilor. La 31 iulie, un contraatac român a vizat recucerirea Coşnei, realizată cu succes, şi a vârfului Cireşoaia, eşuată. Apogeul Bătăliei de la Oituz a avut loc în zilele de 29 iulie– 31 iulie, când inamicul a făcut eforturi uriaşe pentru a depăşi concentrarea de trupe române. Animaţi de lozinca „Pe aici nu se trece!”, ostaşii români au rezistat cu eroism, zădărnicind planurile adversarilor. Până la 5 august, luptele au scăzut în intensitate, limitându-se la dueluri de artilerie şi la ciocniri ale patrulelor. La 6 august, grupul Gerock a reluat ofensiva, reuşind să reocupe Coşna, fără a înregistra însă alte succese. După 9 august s-a instaurat treptat acalmia, inamicul fiind epuizat. Pe 22 august Puterile Centrale au renunțat la ofensivă.

În aceste lupte au fost implicate figuri legendare. În bătălia de Oituz s-a remarcat caporalul Constantin Mușat care deși își pierduse un braț în timpul luptelor a refuzat să fie lăsat la vatră. A argumentat că atâta timp cât mai avea un braț putea să arunce grenade. Pe 13 august 1917 în timpul unui atac german, când liniile românești erau în grav pericol, eroul nostru a rămas pe poziții continuând să apere frontul. Ultimele sale cuvinte, înainte de a fi ucis de un glonte, au fost: ”Grenade băieți, grenade”. Generalul german Erwin Rommel, supranumit “Vulpea Deșertului” în cel de al Doilea Razboi Mondial, a fost și el rănit grav la mână în august 1917 în luptele pentru cucerirea Muntelui Coșna de la Oituz. Acesta este motivul pentru care deseori se spune că Rommel a învățat ce este războiul pe pământ românesc.

După victoria finală dobândită de Armata Română în Vrancea, în celebrul articol “Ne învață Mărășeștii” Octavian Goga spunea: “Niciodată nu s-a arătat într-un mod mai evident energia poporului român și putința lui de a se adapta la toate formele de viață modernă ca în zilele acestea de complicat război, când armatele imperiului german se frâng în Siret. Mărășeștii strigă deci cu învățătura sângelui vărsat acolo, strigă în conștiința tuturor oamenilor care vor îndreptarea țării noastre… Zilele de glorie ale acestui sat din Moldova trebuie să fie zile de pedagogie națională care vor îndruma viitorul. Ele pretind ca România de mâine să fie adusă de către conducătorii ei pe terenurile de viață obștească în aceleași condiții de biruință în care o jumătate de an muncă cinstită (prima parte a anului 1917 adică) a adus armata nostră de astăzi”. Goga își încheia reflecțiile cu speranța că “oamenii politici ai țării, mari și mici factori răspunzători, vor învăța poate câte ceva din luminoasta spovedanie de la Mărășești și astfel în conduita lor se va resimți o interpretare nouă a valorilor morale și un nou fel de a vedea utilizarea energiilor noastre populare.”

Pe 12/25 august 1917 regele Ferdinand le comunica ostașilor: ”Cu piepturile voastre ați ridicat un zid mai tare decât granitul. Cu mândrie mă uit la voi și aduc mulțumirile mele călduroase și recunoștința mea ofițerilor și trupei care v-ați purtat atât de bravi. Onoare acelora care și-au lăsat viața pentru apărarea patriei lor”.

Germanii, pentru a nu lăsa impresia că au pierdut, au făcut un efort propagandistic. Împăratul a venit în România pentru a analiza situația. I.G Duca ne spune: ”În 30 de ani de pașnică domnie și infinite călătorii, împăratul Wilhelm nu găsise răgazul ca să viziteze pe Hohenzollernul care care domnea la gurile Dunării. Regele Carol I suferise, jignit în mândria lui de această lipsă de atenție din partea șefului Casei sale și ani de zile evita să treacă sau măcar să se apropie de Berlin. Împăratul Austriei venise la București. Împăratul Germaniei se mulțumise târziu, târziu de tot, să-l trimită pe Kronprințul. Și iată că acum, în plin război, în plin teritoriu ocupat, Wilhelm al II-lea sosea, ca și cum ar fi vrut să accentueze și mai mult gestul său și să transforme o veche lipsă de atenție într-o vădită ofensă”. Împăratul a fost mai întâi la Curtea de Argeș, unde a depus flori la mormântul lui Carol I, ”cel credincios”, apoi la Cernavodă, Sinaia și Mărășești. În fața trupelor germane„ a găsit cale să insulte în chip trivial pe Hohenzollernul care se mărginise să apere drepturile țării sale de adopțiune și să-l amenințe cu fulgerele lui necruțătoare. Gestul său era cel puțin de o supremă ineleganță. Regele Ferdinand n-a spus nimic, dar știu că a suferit”.

Rezistența eroică de la Oituz nu a putut fi exploatată. În octombrie 1917 a avut loc revoluția bolșevică cu Lenin în frunte. Rusia a ieșit din război astfel încât România era singură și în conflict direct cu toate forțele Puterilor Centrale: Germania, Austria, Bulgaria și contingente otomane. Pe de o parte românii știau că dacă adversarii depun un efort comun de amploare vor coplești armata noastră. Pe de cealalată parte, Centralii văzuseră forța militară a românilor în bătăliile de Mărăși, Mărășești și Oituz și sțiau că vor avea mari pierderi dacă vor încerca supunerea Moldovei. În noiembrie 1917 România a semnat un armistițiu cu Puterile Centrale. Deși ieșea din război, țara noastră continua pregătirile militare, iar peste un an va reintra în război de partea Antantei, totul cu ajutorul faptului că la Oituz lozinca ”Pe aici nu se trece” fusese respectată.

Sursa: Istoria pe Scurt