În România, Spiritul Critic este un Făt-Frumos care nu mai e lăsat să intre nicăieri. Stă la vama Nădlag de 27 de ani și nu i se dă voie să pășească în țara natală din care a fost exilat, e ținut în camera de așteptare. La Cotoceni, cântă bufnițele când îl văd și domnul președinte trage cu pușca în el ca în ciorile din Grădina Botanică. La Guvern, pentru o audiență, i s-au umflat tălpile de atâtea urcușuri și coborâșuri pe scările de marmură ale miniștrilor și prim-miniștrilor, care se schimbă din oră-n oră. La Ministerul Culturii, noul ministru, abia cocoțat, nu are timp de el, e ocupat cu lista de promisiuni pe care o încurcă cu lista de fapte goale. Deparamentul Români de Pretutindeni cică s-a transformat special pentru el în minister, dar ca să ajungă la dl Incognito (așa îl cheamă pe ministru) trebuie să completeze un formular la care lucrează de 27 de ani 500 de contabili formați la școala de la Jilava. ICR e în grevă, îl cheamă înapoi pe Patahârbici, o absență de neînlocuit, cel care a aruncat Spitirul Critic la debara și a decretat că ‘poporul român are structura fecalei’. Nu mai spun de Uniunile de creație, de ziare și reviste, ce televiziuni, o, la TVR, de ani de zile așteaptă să fie chemat la emisiunea ‘Profesioniștii’, și nu voia decât să-i sugereze lui Vodă-n Lobodă că mai potrivit pentru România este numele ‘Neprofesioniștii’. Și la ce ușă bate, Făt-Frumos este ținut pe scări, până și ferestrele de la toaletele unor instituții i se închid în nas. Degeaba a spus Mântuitorul nostru ‘bate și ți se va deschide’, el tot bate și nu i se deschide. Poate că Iisus s-a referit la altă lume, la Lumea de Apoi.

Și s-a dus atunci la Festivalul ‘Enescu’, fiindcă s-a gândit că muzica e o soluție, ea e panceu universal, vindecă rana de pe suflet, nu are granițe, nu are uși, nici ferestre, e pură, n-are de împărțit nimic cu nimeni. Dar credeți că a avut o soartă mai bună? Stați să aflați.

*
Tocmai acum, când mă pregăteam să trec la seria de sonate, care au început să fie cântate în Festival, am primit de la organizatori o înștiințare că accesul ziariștilor în Sala Palatului, la orchestrele mari, este limitat numai la încă patru concerte, din 14 zile care au mai rămas, deci aut de la 10 concerte foarte importante, cel puțin pentru mine, care doresc să fac acest studiu despre ce și cum s-a cântat muzica lui George Enescu în Festival.

Trebuie să mărturisesc aici că mă așteptam. În cartea mea Spiritul Critic față cu Festivalul și Concursul ‘George Enescu’, am prevăzut o astfel de alunecare a Festivalului în afara criticii, în favoarea populismului, a snobismului, a celor care au bani să-și plătească bilete, deși festivalul are un deviz enorm, 33 milioane de lei, bani publici, și ar fi trebuit ca accesul la concerte să fie gratuit. Nu se punea problema de ‘acces în limita locurilor disponibile’, fiindcă publicul s-ar fi selectat de la sine, ar fi venit la concerte numai oameni de calitate, dar așa vine snobimea, iar la multe dintre concerte am văzut locuri goale cu sutele, deci plătitorii nu vin, iau bilete de la intreprinderi de ochii lumii. Majoritatea vin pentru prima oară la un concert, se vede după cum apaludă între părțile lucrărilor cântate, așa cum s-a întâmplat din gros la concertele Filarmonicii din München sau la concertul de vioară de Beethoven, cântat de Royal Philharmonic Orchestra din Londra. Deci acest public al Festivalului nici măcar un șlagăr simfonic nu cunoaște, nici măcat abc-ul participării la un concert simfonic nu-l știe. Acești melomaci, când aud de Spiritul Critic, scot pistolul!
Dar esența problemei este alta. Este o chestiune de organizare și de respect prentru muncă, pentru actul critic îndeosebi. Se verifică din plin ceea ce spunea Enescu: ‘Vreau să văd până unde merge respectul necondiționat pentru muncă pur și simplu’ (moto cărții mele). Ei uite, că în România nu merge, se înfundă, domnule Enescu! Pe dvs v-au exilat, v-au pus condiții umilitoatre ca să reveniți în țară, iar nouă, celor care vrem să vă slujim muzica cu ardoare, ne pun altfel de piedici umilitoare.
Așa cum le-am scris și organizatorilor, cărora le trimit tot ce scriu despre Festival, să pună la dosar, deși nu am auzit ca Festivalul să aibă vreo arhivă, le-am scris că sunt cel mai fericit întrucât acum Festivalul își merită numele, este într-adevăr al lui Enescu, al muzicii sale. Fostul președinte, Ioan Holender, l-a ostracizat. Nu numai că nu-l înțelegea pe Enescu, dar cred că-l și ura. El era Melomacul șef!

Ani de zile am scris în acest sens, ca fiecare formație care participă la Festival să aibă inclusă în program o piesă de George Enescu, așa cum se întâmplă la Festivalul Mozart, Ceaikovski și altele de acest soi.

Dar ar fi o problemă, vă rog să o luați în seamă și să o rezolve organizatorii. Intrarea presei la Sala Palatului se face pe brânci, în condiții umilitoare. Sunt acolo un fel de bodyguardzi, care împiedică intrarea ziaristilor. Indicațiile dvs spun să fim cu 30 de minute înainte de începerea concertului. Eu vin chiar și cu 35 de minute înainte, de fiecare dată. Dar acești tineri frumoși, pe care îi credeam și melomeni!, cărora le tot vorbesc despre muzică, blochează intrarea, spun că se va da drumul peste un sfert de oră, peste 20 sau 10 minute, fac regulile lor, deși pe la celelalte intrări spectatorii cu bilete intră, lucrurile decurg civilizat.
Și, datorită blocării, se adună un purcoi de… ziariști!

Nu știu dacă or fi atâția ziariști, dar sigur critici muzicali nu sunt. Eu am o opera, scriu de zeci de ani despre festival, din 1967, de aceea mi se pare umilitor ce trăiesc. Acum îmi voi lansa o nouă carte despre Festival și nici să merg la Editura nu mă lasă!

I-am spus șefului dvs, încă de la edițiile trecute, să nu dea acreditări decât celor care scriu efectiv despre Festival. Când se dă acreditarea, să includă și o rubrică, unde și ce au scris despre festival.

Vă rog să rezolvați acest neajuns. La unul din concerte a fost atât de penibil ce se întâmpla acolo, la intrare, cu forțări de uși, cu lupte de cascadorie, încât am plecat, am renunțat. Nu poți urmări un concert dacă intri cu o stare atât de neplacută. Într-un templu al muzicii trebuie să intri pe vârfuri, trebuie să fii pregătit sufletește.

La fiecare ediție a Festivalului eu am scris cel mai mult și îi fac o popularizare în zeci de publicații. Nu pot fi pus alături de unii care nu au scris nimic, dar au acreditare! Respectați elita, ne-am săturat de cantitate, de coborârea culturii în stradă, ridicați-i pe oameni la Idee, aparați-i și iubiți-i pe cei ce vă critică!
Sunt peste 300 de acreditări de presă! Nu se poate! Și câți critici? Nici unul. Eu am cu mine un copil pribeag, Spiritul Critic e numele lui, l-am adus să vadă cum se cântă Enescu, dar e ținut pe treptele Sălii Palatului, este umilit, nu poate intra, vă rog, făceți-i un favor special, să intre pe ușa principală, pe poarta vedetelor, zău, merită, după atâta așteptare! Și e atât de pregătit, a adunat cultură o viață întreagă, e tobă de carte, vă garantez, va face numai bine pentru Festival!

Dar mesajul meu s-a dovedit inutil. Dimpotrivă, drept răspuns am primit și eu o sancțiune, o interdicție, să nu mai vin, să nu mai văd aglomerația cartofilor. Asta e realitatea, monșer, asta vindem, dacă nu vă convine cum e la noi, duceți-vă în altă parte!

Așadar, iubiti colegi, tot serialul meu despre concertele Enescu din festival, cade, sau va fi incomplet. Cine să facă o asemenea analiză, un asemenea studiu critic? Faceți dvs?
Festivalul elimină astfel coloana lui vertebrală, Spiritul Critic.

Asta da surpriza! Spre ce se putea îndrepta un festival scăpat total din frâu? După lipsa unei Săli de concert adecvate orchestrelor mari, în absenața unui public educat, în condițiile transformîăîrii festivalului într-o caracatiță, cu zeci de evenimente colaterale, ca educația pe biciclete, era firesc să fie alungat și Spiritul Critic. Cine are nevoie de Spirit Critic în România? Nimeni, fiindcă Spiritul Critic le-ar încurca tuturor afacerile și e bine ca să nu existe acest ochi supraveghetor.

La concertele anunțate de dvs voi participa, desigur, dar nu meritam acest afront, să fiu băgat la grămadă.

Pentru serviciile pe care le fac Festivalului din anul 1967, de la a patra ediție, când aveam 23 de ani, meritam un regim aparte. Nu atât pentru mine, ci pentru acest copil pribeag, pentru Făt-Frumos. Dar nimeni dintre dvs nu are nici o remușcare, iar iluzii eu nu-mi mai fac demult. Dacă dvs renunțați așa usor la o voce publică, să vă fie de bine! V-am ajutat destul!
Ne mor criticii și suntem de neînlocuit. Eu sunt înainte de toate critic profesionist, cu facultatea de specialitate și cu un doctorat în arte. A murit Viorel Cosma, nimeni nu i-a acordat un minut de reculegere. Și cine va continua munca lui? Criticii muzicali pe care îi avem sunt șterși, buni doar pentru melomaci. Nici o voce de anvergură. Ei sunt primii care urăsc Spiritul Critic.

Vă doresc să aveți și voi faptele mele și cineva din viitor, de bună intenție poate, dar fiindcă nu te cunoaște, renunță la serviciile tale, la uriașa ta experiență critică!

Dar Nesimțirea încă nu a fost pusă pe note. Ar merita o simfonie, d-le Enescu, ce spuneți?, cel puțin pentru 12 instrumente soliste!

Grid Modorcea, Dr. în arte