În ziua de azi, când trădarea se pare că a devenit o marotă, un fel de sport extrem împotriva excelenței naționale ar trebui să medităm la tădarea și prinderea revoluționarului Horea de către frații săi români, care și-au vândut sufletul pe un pumn de arginți austrieci. După răscoala din toamna lui 1784 căpitanii Horea și Cloșca s-au retras în pădurea Scorușetului, într-o zonă de brazi și stejari seculari. Poterele ungurești și armata austriacă nu aveau cum să-l prindă fără trădarea fraților de sânge, pentru că potecile ascunse ale munților le știau doar muntenii și ciobanii. Nici măcar pădurarul șef Anton Melzer împreună cu vânătorii nu dibuiau ascunzătoarea lui Horea din inima Apusenilor, fără ca trădătorii moți din Râu Mare să-l vândă. Horea și Cloșca erau ascunși sub coroana unui uriaș brad bătrân cu o scorbură. Cei care au fost în Munții Apuseni au putut observa cum brazii uriași cu coroană formează un acoperiș ca o colibă pentru cei care stau sub el, perfectă să te retragi când ninge sau plouă. Dacă tulpina are o scorbură atunci bradul se transformă într-o colibă perfect integraă în peisaj, ce poate fi o ascunzătoare perfectă pentru fugari. Horea și Cloșca ședeau în ascunzătoarea din scorbura bradului fără teamă de austrieci și poterele comitatense, neștiind că vor fi vânduți de verii lor români pentru bani și eliberarea din iobăgie. Răscoala lui Horea nu a avut numai un caracter social așa cum ne-a inoculat istoriografia comunistă, ci și un profund caracter național și de mișcare religioasă de restaurare a ortodoxiei. Răsculații lui Horea îi botezau ortodox pe nobilii reformați și catolici și pe funcționarii uniți. Moții renășteau mișcarea religioasă ortodoxă a lui Sofronie din Cioara sau Atanasie Todoran, din anii 1760 – 1763 împotriva uniților. Se tot vorbește de legăturile ascunse, aproape oculte, ale lui Horea cu membrii ai curții vieneze și de întâlnirile de taină dintre Horea și Iosif al II-lea înainte de răscoală, dar se ignoră legăturile capilor răscoalei cu agenții ortodocși trimiși de Moscova în Balcani și Ardeal. Dacă s-ar cerceta arhivele rusești vom putea descoperi surprize, conform unor surse istoriografice, privind implicarea Imperiului țarist în Ardeal în anii premergători răscoalei lui Horea. Marea căpetenie a moţilor s-a declarat Horea Rex Daciae, fapt ce a speriat stăpânirea de la Viena. Horea era perceput de poporul simplu ca un rege al tuturor românilor uniţi din cele trei ţări române. Ce putere ar fi avut interesul să sprijine cauza unirii românilor e uşor de bănuit, într-un moment când puterea imperiului turcesc scădea, iar imperiul habsburgic ducea o politică de deznaţionalizare a românilor ardeleni?
Să citim cum l-au trădat și prins un pumn de români trădători pe revoluționarul Horea, conform scriitorilor și istoricilor: ”La data de 27 decembrie 1784, în pădurea Scoruşetului din Munții Gilău, au fost prinși prin trădarea pădurarului Anton Melzer din Abrud, Horea şi Cloşca, conducătorii răscoalei țărăneşti din Transilvania din anul 1784-1785. După ce vicecontele Kray şi-a dat seama că Horea şi Cloşca s-au ascuns în labirintul necunoscut de armată a munţilor din faţa Albacului, a chemat la el pe pădurarul Anton Meltzer din Abrud. Acesta aflând de la vicecolonelul că s-a pus premiu mare pe capul conducătorilor răscoalei a propus un plan de prindere. Pentru asigurarea succesului acestui plan ca şi ocrotirea gornicilor care urmau să formeze echipele de prindere a lui Horea şi Cloşca, Meltzer mai propusese postarea unei trupe de militari în satul de la poalele munţilor. Apoi pădurarul încredinţă executarea planului unui număr de şapte români din Râu Mare care cunoşteau bine munţii şi întreg ţinutul şi puteau să se apropie cu mult curaj de Horea, ca prieteni. Astfel, fraţii Nutu de 50 de ani şi Ion de 32 de ani, împreună cu Gheorghe, Vasile şi Simion Matieş, cu Simion, Iacob şi Dumitru Neagu şi cu Ştefan Trif, primind paşapoarte ca să poată umbla nestingheriţi de străjile militare, au plecat în căutarea lui Horea şi Cloşca, împărţiţi în trei trupe. Grupa lui Nutu Maties a pornit peste muntele La Gura Muschilor spre Muntele Fulgerata, pe pârăul Fulgereti în sus, până la locul Scorucet. Au fost două zile de căutări zadarnice. Deabia a treia zi, luni 27 decembrie, au descoperit urme în zăpada căzută de curând. Urmând aceste urme au dat, mai întâi, peste Cristea Nicolae, straja lui Horea şi Cloşca, pe care l-au silit să mărturisească unde sunt ascunşi căpitanii. Astfel Horea şi Cloşca, au fost prinşi la 27 decembrie sub un brad pe jumătate găunos, lângă un foc mare la care se încălzeau. Ţăranii de care s-au folosit au dat de urma lor pe zăpada căzută proaspăt. Prinseră mai întâi, la o mică depărtare, pe o strajă a lor pe care o forţară să le spună unde se află căpitanii. Ţăranii erau şapte la număr din care numai patru aveau puşti. Aceştia patru plecară înainte. Apropiindu-se de colibă, Horea îi primi ca pe prieteni. Îi întrebă dacă nu umblă cumva după vânat. Răspunseră că da şi că sunt siliţi să caute vânat pentru armată dar nu pot găsi nimic şi sunt pe jumătate îngheţaţi. Atunci Horea îi pofti să sadă lângă foc. Doi se aşezară lungă Horea, ceilalţi doi, lângă Cloşca. Acesta îi întrebă numaidecât ce noutăţi mai sunt în sate. Răspunseră că oamenii peste tot se plâng de mulţimea cea mare a soldaţilor (cătanelor) încât poporul trebuie să fugă. “Acuşi îi scoatem noi şi pe ei de aici şi-i dăm dracului” ripostă Cloşca, înjurând. În timpul acesta se apropiară de foc cei trei ţărani rămaşi în urmă. În acest moment Ştefan Trif şi Nutu Matieş se aruncară amândoi, unul asupra lui Horea, celălalt asupra lui Cloşca, îi prinseră de gât, îi trântiră la pământ şi cu ajutorul celorlalţi doi şi a celor trei sosiţi care alergară şi ei, îi legară. În timp ce îi legau, Horea scoase o mână de hârtii din sân şi le aruncă în flăcări. Ţăranii ocupaţi fiind de legare, nu le-au putut salva. Temându-se ca nu cumva să cadă asupra lor oamenii lui Horea, îi duseră cât putură mai repede într-o stână de oi, ceva mai îndepărtată, de unde anunţară trupa de soldaţi, în căutarea lor şi ei. Soldaţii sosiră numaidecât şi gornicii îi predară îndată pe amândoi. Horea şi Cloşca erau înarmaţi cu puşti şi lănci. Cloşca mai avea în plus şi o pereche de pistoale. Alte lucruri la dânşii nu s-au aflat, nici cai, nici bani, nici scrisori, decât doar la Cloşca 6 florini. Probabil că toate lucrurile – bănuieşte vicecolonelul Kray – le-au ascuns pe la prietenii lor sau le-au îngropat în pădure sub zăpadă. Ei spun că de aceea au stat aşa de mult ascunşi prin pădure pentru că voiau să meargă la Viena îndată ce vor fi sosit banii pe care-i ceruseră de la sate”. (Barbu Ştefãnescu Delavrancea, Revista Dacoromania – ediție omagială). Mă întreb retoric: hârtiile aruncate de Horea în foc în momentul prinderii au fost acte ce confirmau legăturile oculte cu curtea vieneză sau cu trimișii celei de-a treia Romă? Oricum cei care l-au trădat pe Horea nu s-au bucurat prea mult de privilegiile austriecilor, fiind loviți de blesteme și căzuți sub oprobiul public. În lucrarea lui David Prodan, „Răscoala lui Horea“, volumul II, citim că cei şapte ţărani din Apuseni care i-au prins pe Horea şi Cloşca urmau să primească 600 galbeni (aur) şi să fie eliberaţi din iobăgie. Pădurarul responsabil de planul prinderii primea 100 de galbeni. „Pentru ca această recompensă să-şi atingă în cel mai înalt grad scopul, se ştie că împărţirea premiilor s-a efectuat cu solemnitatea necesară, în prezenţa mulţimii care se adună obişnuit în zilele de târg“, nota David Prodan. 5 februarie 1785, zi de târg, Zlatna, a fost locul în care autorităţile austriece au organizat premierea trădătorilor, dar şi ospăţul dat în cinstea lor, cu „binecuvântarea“ împăratului de la Viena. „Fură citite mai întâi în faţa poporului, înalte prescripte, traduse în româneşte. Apoi, comisarul gubernial Mihail Brukenthal aduse la cunoştinţă numele tuturor celor care vor fi premiaţi şi după aceea rosti celor adunaţi o cuvântare în limba română. Aici se pot vedea – vorbi el – o pildă grăitoare în ce chip împărătesc se răsplăteşte credinţa către capul Ţării, ascultarea faţă de mai marii ei şi purtarea liniştită. Din răsplăţile în sume aşa de mari care se împart azi, împreună cu eliberarea din iobăgie, pentru prinderea acestor nelegiuiţi, porniţi spre rele, pe care toţi îi cunosc, pot să vadă limpede şi lămurit că înălţatul împărat urăşte păcatul şi fărădelegea şi nu lasă nepedepsiţi pe oamenii nelegiuiţi şi pe făcătorul de rele, pe amăgitorii şi înşelătorii poporului…“, scrie David Prodan. Se spune că pe unul dintre trădători, Gheorghe Nicola, vărul lui Horea, l-a mustrat conştiinţa chiar în timpul ospăţului. Apăsat de păcatul săvârşit prin trădarea vărului său Horia a simţit blestemul: doi feciori ai lui s-au stins de moarte năprasnică, iar fiica lui a căzut într-o prăpastie. Soția sa şi-a luat pruncul cel mic ce-l mai aveau şi a plecat în lume. Gheorghe Nicola zguduit de remușcări şi-a căutat liniştea la mănăstiri. La început s-a dus la mănăstirea Prislop. Părintele de acolo l-ar fi îndrumat spre mănăstirea Cozia, locul unde „să-şi mărturisească din nou marele păcat”. Răpus de conștiința păcatului principalul trădător vândut austriecilor moare la mănăstire. Trădarea revoluționarului român Horea e o lecție perenă că vânzarea de frate și de neam nu este iubită de comunitate și nici de Dumnezeu.
Ionuț Țene
Surse: Barbu Ştefãnescu Delavrancea, Revista Dacoromania – ediție omagială
https://ziarulunirea.ro/in-27-decembrie-1784-horea-si-clos…/
https://www1.agerpres.ro/…/documentar-230-de-ani-de-la-rasc…
Prodan, David – Răscoala lui Horea, volumul I şi II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979
Nicolae Josan – Românii din Munţii Apuseni de la Horea şi Avram Iancu la Marea Unire din 1918, Editura ALTIP, Alba Iulia, 2001
