DIN RĂNILE NOASTRE NEVINDECATE
A treia zi de Crăciun, în 27 decembrie 1784, Horea şi Cloşca au fost prinşi, nu de unguri, nu de austrieci care nu se puteau apropia de ei, ci de români, de consătenii lor.

LA CUMPENI

Colo sus la cumpeni, hăt,
prăpădenie de-omăt.
Creşte coama celui munte
într’o oră de-un genunche,
până colo către prânz
creşte cât un stat de mânz,
până colo la’nserare
creşte cât un om călare.
Numa de-un stârpit de loc
nu se leagă ca de foc.
Se fac fulgii amărui
şi se-opresc deasupra lui,
se retrag napoi în nori,
se fac apă la vâltori,
se’ntorc fuga în izvoare
cum ţi-ai trage-o răsuflare
şi se’nfundă galopând
şi se’ncuie sub pământ
niciodată să mai ningă
nu care cumva s’atingă
într’un ceas încenuşat
locu-acela blestemat.
Vine vara şi nu-l plouă,
cade noaptea şi nu-l rouă,
trece toamna şi nu-l bate
nici cu frunzele uscate.
Vulpile îl ocolesc,
lupii fug şi năpârlesc,
mistreţii cum îl miros
junghiaţi în piept cad jos.

Colo sus la Scorăcet,
prăpădenie de-omăt,
num’acolo nu se prinde
unde, vai!, pe Horea-l vinde…

Miron Scorobete