„Omul decade dacă nu aspiră necontenit spre mai sus.”

Omul de ştiinţă, profesorul fascinant, gânditorul cu vast orizont de cultură, de fineţe, de informaţie, scriitorul consacrat care a a fost Alexandru Mironescu a fost totodată şi un profund credincios, un credincios practicant şi un mărturisitor puternic şi întotdeauna substanţial al credinţei noastre.

Şi a fost un paradox al vieţi lui că acest gânditor veşnic atât de independent, atât de nou şi de imprevizibil, a ţinut dinadins în materie de credinţă să se ştie, necontenit, pe cele mai exacte, pe cele mai autentice, pe cele mai riguroase poziţii ale credinţei dintotdeauna.

Alexandru Mironescu a iubit credinţa autentică, a cunoscut-o, a trăit-o şi a mărturisit-o fără emfază, dimpotrivă „cu simplitate şi cu normalitate” cum îi plăcea lui să spună, aşa cum vorbim despre lucrurile dragi şi de maximă seriozitate ale vieţii noastre de oameni. Nu mai spunem că Alexandru Mironescu era şi un ecumenist1 lucid şi convins.

Despre toată credinţa aceasta a lui vor mărturisi, la vremea lor, manuscrisele rămase de la el.

Credinţa aceasta îl făcea să spună că omul e ca un Dumnezeu, creat în mijlocul lumii, un transfigurator şi deschizător de drum, către Deplina Plenitudine a Vieţii.

Credinţa lui iarăşi îl sfătuia să facă apel la serviciile Bisericii, de-atâtea ori în viaţa lui şi mai ales de-a lungul cancerului acesta cumplit, suferinţă care s-a încheiat totuşi atât de lin.

Şi tot credinţa lui de asemenea era aceea care dădea cuvintelor lui din ultimul timp aceste accente de Socrate creştin când spunea: ”Când va veni sfârşitul, eu nu voi dispărea. Voi avea alte relaţii cu voi, cu copiii, cu lucrurile acestea, cu oamenii, dar nu voi dispărea, voi dăinui”.

Pentru el, ca pentru toţi creştinii, moartea nu e o stingere în nefiinţă, moartea e o naştere pentru o altă ordine de existenţă, pentru viaţa în toată pelnitudinea ei, unde drepţii strălucesc ca soarele, după cuvântul Mântuitorului. […]

Personal, mulţumesc bunului Dumnezeu că mi-a fost dat să cunosc în viaţa mea un om de o esenţă atât de rară pe suprafaţa pământului ca el!

Cei ce l-am preţuit să ne rugăm pentru el, Dumnezeu să îl ierte şi să-l odihnească în lumea drepţilor.

(Arhim. Benedict Ghiuș, 2 ianuarie 1973, cuvânt rostit la moartea profesorului Alexandru Mironescu – Revista Rost nr. 55 din septembrie 2007)

1. Cu sensul de a-și dori foarte mult unirea bisericilor, nu de a nesocoti dogmele Bisericii.

Cazul Alexandru Mironescu – întîlnirea între spiritul ştiinţific, spiritul artistic şi spiritul religios
Chiar dacă nu la fel de aureolat ca descoperitorul insulinei, profesorul Alexandru „Codin” Mironescu rămîne un reper în filosofia ştiinţei la români, ca şi în posibila bună întîlnire între spiritul ştiinţific, spiritul artistic şi spiritul religios. Savant şi scriitor, figură proeminentă a grupării spirituale a „Rugului Aprins” de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, om de cultură, dar şi de discretă şi profundă duhovnicitate, el a îmbinat cercetarea cu credinţa şi scrisul cu rugăciunea, impunîndu-se încă din perioada interbelică, atît ca teoretician al cunoaşterii ştiinţifice, cît şi ca romancier. Părintele Andrei Scrima îl caracteriza la rîndul său cu căldură în Timpul Rugului Aprins.

Maestrul spiritual în tradiţia răsăriteană (Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, mai ales pp. 142-143); profesorul Mironescu a ars în flacăra vie a spiritualităţii de la Antim, dar a împărtăşit şi mucenicia multora dintre cei trecuţi pe acolo (în timpul războiului, dar şi cîţiva ani buni după aceea); refuzînd orice compromis cu regimul comunist, a fost condamnat, în 1958, la 20 de ani de închisoare, din care a efectuat 5, eliberîndu-se cu sănătatea grav şubrezită. Zece ani mai tîrziu, la înmormîntarea sa, Părintele Benedict Ghiuş (unul dintre prietenii cei mai apropiaţi ai răposatului) spunea:

„Alexandru Mironescu a iubit credinţa autentică, a cunoscut-o, a trăit-o şi a mărturisit-o fără emfază, «cu simplitate şi normalitate», cum îi plăcea lui însuşi să spună […]. Despre toată credinţa aceasta a lui vor mărturisi, la vremea lor, manuscrisele care au rămas de la el”.

Şi într-adevăr, de la Alexandru Mironescu a rămas o însemnată operă postumă, însumînd eseuri, dialoguri, mărturisiri şi scrieri literare (de valoare mai mult mistică decît estetică, un loc aparte îl ocupă Poemele filocalice, considerate de autorul însuşi a fi lamura creaţiei sale şi pe care am avut prilejul să constat că Părintele Galeriu nu le ignora, deşi pe atunci încă nu se editaseră).

Părintele Galeriu nu numai că-l preţuia pe Alexandru Mironescu (ca om de ştiinţă creştin şi ca fost deţinut politic anticomunist), dar a înţeles să pună umărul, la începutul anilor ‘90, la relansarea sa publică; sub egida Editurii Harisma au fost reeditate – în premieră după 1989 – două dintre cărţile profesorului, pe care părintele a găsit şi vremea să le prefaţeze (în colaborare cu Ion Andrei Dorobanţu): Certitudine şi adevăr (1992) şi Limitele cunoaşterii ştiinţifice. Contribuţia ştiinţelor experimentale la problema epistemologică (1994). Intenţia – care, din păcate, nu s-a putut realiza ca atare – fusese aceea de a se (re)edita la Harisma întreaga operă mironesciană. Rămîne însă semnificativ faptul că atenţia părintelui a mers prioritar spre sintezele de filosofia ştiinţei.

Ceea ce părintele a ţinut să pună în evidenţă cu precădere (cum obişnuia, cînd venea vorba, şi în predicile sale) a fost, înainte de orice alte detalii, atitudinea faţă de cunoaştere şi creaţie a unui adevărat savant creştin, chemat să reprezinte o pildă şi un model pentru noile generaţii. „Cunoaşterea omului nu e o socoteală de ici pînă colo şi de azi pînă mîine. Ea implică angajamente puternice şi răspunderi înfricoşătoare”, afirma Mironescu. Şi părintele glosează:

„Cunoaşterea aceasta a lumii înconjurătoare, cît şi a noastră înşine, este chiar mai mult decît o simplă «şansă» oferită nouă de a lua parte la un grandios proiect cosmic, este o raţiune de a fi, a omului ca o conştiinţă a lumii”.

Mironescu era de părere că „în nici un alt domeniu al activităţii, mai mult decît în acela al ştiinţei, omul, lucrînd, nu s-a simţit mai aproape de puterea de creaţie a lui Dumnezeu”, dar părintele ştie bine că e loc şi de multă sminteală, slăbiciunea putîndu-l rătăci pe cel neaşezat spiritual: „Căci el poate să cadă în păcatul trufiei şi, neîngăduit, ca un intrus luciferic, să considere că el la rîndul său se poate substitui Creatorului”. Pentru a lămuri deplin lucrurile din punct de vedere creştin, se face un mic excurs biblic (Facerea 2, 16-17; Ioan 17, 3) şi patristic (Sf. Ioan Damaschin), arătîndu-se că avertizarea originară de a nu mînca din „pomul cunoştinţei binelui şi răului” nu viza interzicerea sau îngrădirea cunoaşterii, ci doar prevenea asupra posibilelor ei sminteli („Dumnezeu a vrut tocmai să-l prevină pe om de sfîşierea lăuntrică între bine şi rău, de fructul otrăvit al răului care înseamnă păcat, adică despărţire de Dumnezeu, stricăciune, moarte”). Cum observa şi Mironescu, laicizarea ştiinţei este o tendinţă stupidă şi un corolar al smintelilor potenţiale ale spiritului cunoscător. Poziţia cu adevărat creştină a fost surprinsă şi formulată memorabil de Shakespeare în Hamlet: There are more things in heaven and earth, Horatio, than are dreams of in your philosophy („Tainele cerului şi-ale pămîntului, Horatio, sînt mult mai multe decît închipuie filosofia ta”), sau de un Leonardo da Vinci („Iată că din marea cunoaştere se naşte marea smerenie”), ca să rămînem în sistemul de referinţă cultural. Mironescu nu numai că neagă argumentat presupusa incompatibilitate între credinţă şi cunoaştere (inclusiv ştiinţifică), dar îşi exprimă admirabil convingerea că fără o credinţă în genere, pe deplin definită şi asumată, orice cunoaştere este oarbă sau inconsistentă; creştineşte vorbind, „dacă nu suflă peste ele darurile Duhului”, toate ştiinţele „rămîn semne moarte” (sau, cum spunea Kepler, ne tot jucăm cu simboluri, uitînd pînă la urmă că nu este vorba decît de un joc…).

În prefaţa mai amplă la Limitele cunoaşterii ştiinţifice, părintele consideră că, după lunga modă pustiitoare a pozitivismului, două sînt realităţile pe care trebuie să le reafirmăm astăzi cu precădere: că „spiritul se află dincolo de materie şi stă la baza ei” şi că „dincolo de spirit este cealaltă lume, lumea divină, a originilor, a informaţiei, a proiectelor” (Sophía divină necreată, în termeni mai teologizanţi). Gîndirea lui Alexandru Mironescu (ca şi cea a lui Nicolae C. Paulescu odinioară, dar cu mai mult aparat teoretic şi într-un limbaj mai apropiat de cel al momentului actual) a fost conformată de aceste două adevăruri fundamentale, iar pertinenţa şi actualitatea ei se vede şi din aceea că foarte mulţi filosofi şi oameni de ştiinţă de după el au îmbrăţişat şi adîncit concepţii asemănătoare (de data aceasta sînt invocaţi, între alţii, Roger Sperry, Lyall Watson, Heinz Pagels, Niels Bohr şi Victor Weisskopf – care, prin 1975, a conferenţiat şi la Bucureşti despre „Limitele şi frontierele ştiinţei”).

„Cartea lui Alexandru Mironescu – conchide părintele – este o formidabilă pledoarie nu doar pentru utilitatea efortului de a gîndi, ci şi pentru bucuria pe care o poate aduce în minte şi suflet acest act care este indispensabil în apropierea noastră de înţelegerea actului Creaţiei şi, implicit, a rostului şi rolului fiinţării noastre pe faţa Pămîntului. […] Într-un secol în care fie s-a vorbit despre incompatibilitatea ştiinţă-religie (extinzînd-o pînă la incompatibilitatea cu credinţa chiar), fie s-au produs scrieri (semi)docte în intenţia de a descoperi sursele «ştiinţifice» ale textului biblic, în Limitele cunoaşterii… întîlnim o adevărată comuniune ştiinţă-religie, în care credinţa (prin intermediul Revelaţiei) vine să lumineze cunoaşterea noastră, care în fond este una singură, după cum unul singur este Dumnezeu, indiferent de numele pe care I-l dăm”.

Poate că niciodată Ortodoxia nu s-a rostit mai clar asupra acestor raporturi delicate, iar dacă într-un viitor indefinit ştiinţa se va apropia tot mai mult de credinţă, atunci poate vom fi mai recunoscători decît sîntem astăzi faţă de cei care nu s-au îndoit nici o clipă că marile adevăruri au loc deplin în limba şi în duhul nostru, ca un dar profetic şi răscumpărător de vremuri, care s-ar cuveni să ne înduplece la îndrăzneala de a fi mai mult decît sîntem…

(Răzvan Codrescu – Revista Rost, nr. 55 din septembrie 2007)