Țara pe care o cunoaștem astăzi nu s-a făcut cu ”poduri de flori”, ci cu lupte, lacrimi și sânge. În preajma unirii Principatelor Române de la 1859, poporul nostru era sub controlul intereselor marilor puteri protectoare și ale Conferinței de pace de la Paris de la 1856. Ambasadorii, consulii și agenții străini făceau ce doreau în țară. Unirea s-a făcut cu sacrificii și inteligență, iar marile puteri s-au opus românilor. De altfel de la 1853 până la 1857 Țările Române au cunoscut o sălbatică și criminală ocupație austriacă care sleise puterile țării și îi umilise pe români, fapt ce a dus la ”nebunia” lui Avram Iancu. La început Rusia s-a opus unirii la fel ca Anglia, Austria, Turcia și Prusia, dar apoi Moscova a susținut unirea în viziunea ei. Principalul aliat al unioniștilor a fost Franța, dar și această țară a jucat dublu prin ambasadorul său, care a trădat pe pașoptiștii unioniști. Franța lui Napoleon al III-lea dorea prin unirea Principatelor Române o țară tampon între imperii, iar rușii care pierduseră războiul Crimeii încercau o alianță cu tânărul popor român în afirmare. Un lucru mai puțin cunoscut este odiseea odioasă a mercenarilor polonezi care s-au opus unirii Principatelor Române, sub solda ticăloasă a turcilor și englezilor. Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor Adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune formală între cele două țări, cu guverne diferite și cu unele instituții comune. Reprezentanții Partidei Naționale aveau ca obiectiv unirea Moldovei cu Țara Românească și au oscilat între a avea un candidat al lor și a-l susține pe Grigore Sturza, fiul fostului domnitor Mihail Sturza, cunocut ca agent al Rusiei. Grigore Sturza era susținut de Rusia prin intermediul bancherului Șmul Rabinovici și agentului panslavist polonez Nieczuka Wierzbicki, viitorul Murad bei, care a adus la Iași 450 de mercenari polonezi. Grigore Sturza dorea și el unirea celor două țări, dar sub domnia sa și sub forma unui stat-marionetă care să facă jocurile Imperiului Rus.  Polonezul Wierzbicki vine în Moldova şi devine mâna dreaptă a prinţului duplicitar. Recrutează armata de mercenari polonezi, pe care-i înarmează şi-i plasează prin ţară. Planul său era foarte simplu: dacă nu reuşea să se aleagă domn paşnic, prin coruperea deputaţilor, intervine contingentul polonez, care-l impune cu forţa. Apoi, strategia prevede concentrarea către Focşani a trupelor, trecerea graniţei şi marşul spre Bucureşti. Cei 450 de mercenari polonezi își fac tabără la Iași în preajma datei de 5 ianuarie 1859.

Istoricul Gheorghe Duzinchevici („Beizade Grigore Sturdza şi polonii“) susține că numărul lor în toată Moldova ajungea la 1.200. Conjurații sunt siguri de victorie, mai ales că unii dintre liderii unionişti, printre care Mihail Kogălniceanu, Anastasie Panu şi Manolache Epureanu, fac joc dublu, asigurându-l pe Sturdza că-l susţin. Atât de sigură este înscăunarea prinţului, încât William Sollioms, agent străin, îi scrie în decembrie polonezului Tokarski, membru al complotului: „Grigori Sturdza s-au ales Domn, prin urmare fii sigur că vei ave şi d-ta o bucată de pâine“. Toţi străinii implicaţi primesc (parcă ar fi conjurația multinaționalelor) promisiunea că vor fi răsplătiţi regeşte cu bani şi funcţii. Tratativele cu partida unionistă eşuează totuși. Sollioms începe să nu mai creadă în planul său și spune într-o altă scrisoare: „Dar nu vreu să mor în Moldova, ci să fug din ţara aceasta şi pe gios de ar fi, fiindcă văd că aristocraţii de acolo erau să mă piardă şi văzând că îi încurcă treaba aciasta, vreu să-mi scăp viaţa“. Cu două zile înainte de votul din 5 ianuarie 1859 pentru alegerea domnitorului, unioniștii au descifrat jocul lui Sturza și au hotărât să-l respingă pentru a propune un candidat al Partidei Naționale. După dispute aprinse, a fost acceptat comandantul armate moldovene, Alexandru Ioan Cuza, care nu știa de propunere și a refuzat negocierile mergând la teatru. Oamenii lui Sturza au fost surprinși pe 5 ianuarie 1859 că prințul este respins și adunarea îl votează în unanimitate pe Al. Ioan Cuza. Mercenarii polonezi ai lui Wierzbicki, care plănuia să acționeze doar pentru a liniști eventualele proteste împotriva alegerii lui Sturza și apoi pentru a forța alegerea sa în Țara Românească, s-au văzut obligați să treacă în ofensivă. S-a pus premiu pentru uciderea liderilor unioniști Mihail Kogălniceanu, Anastasie Panu și Manolache Epureanu (pe al căror sprijin Sturza conta, dar care au votat pentru Cuza) și a domnitorului Cuza. Complotul a fost însă dejucat după ce a fost deconspirat de Alecu von Onciul și Iacob Antosz. Mercenarii lui Sturza scapă de sub control. Comandanţii polonezi se reunesc pe 5 ianuarie 1859 la hanul Baba-Rada şi decid asasinarea liderilor unionişti, în frunte cu Mihail Kogălniceanu, considerat, probabil, trădător. Sturza stabileşte data de 13 ianuarie pentru lovitura de stat. Cuza ca și șef al armatei acționează pe 10 ianuarie 1859 şi complotul e lichidat. Iată ce spun mărturiile vremii:  „Me-au spus bărbată-mio că care să va găsi ca să împuşti pe boierii Epureanu, Kogălniceanul şi Panul, capătă 1000 galbini şi cea dintâi slujbă“, declară Marghioala Grochowscki, soţia unuia dintre mercenarii polonezi. Alecu von Onciul scrie că „nu se ştie decât de atacarea Iaşilor şi de hotărârea complotiştilor de a ucide pe Domn şi pe deputaţi“. E arestat apoi liderul polonez Wierzbicki. Pe 16 aprilie e întrebat pe cine cunoaşte la Bucureşti, iar polonezul îi numeşte pe Ion şi Alexandru Ghica şi pe Constantin Cantacuzino. Acesta deconspiră un proiect pan-slavist, că „eram în corespondenţă cu o soţietate slavă“ care „se află în toate locurile“ şi „are ca scop unirea tuturor slavilor“.

Cuza care l-a cunoscut pe polonezul Wierzbicki a intervenit pentru ca Grigore Sturdza să fie eliberat. Armele puciștilor erau ascunse într-o pădure. Consulul englez de la Iaşi, Henry A. Churchill, lămureşte multe lucruri: „Acest Şmul Rabinovici, care, între ceilalţi, a fost arestat ca implicat în conspiraţia despre care este vorba, mărturiseşte că fusese prezent la o conversaţie care a avut loc între Murad bei (numele turcesc al lui Wierzbicki) şi ambasadorul rus la Constantinopole, unde s-a făcut vorbire despre complot. Wierzbicki, venind din Principate, a primit scrisori din partea ambasadorului, recomandându-l cu insistenţă domnului Popov, consulul rus la Iaşi, pentru a-l sprijini“. Henry A. Churchill, consulul Imperiului Britanic la Iaşi, consemna într-un raport:  „Murad bei a cheltuit 3.000 de ducaţi pentru cumpărarea de arme şi muniţii, că planul era de a declara Unirea la Focşani şi de a-l proclama pe Grigore Sturdza principe al celor două provincii, că armele şi muniţia stau în momentul de faţă ascunse într-o pădure. Această informaţie este coroborată cu ceea ce am auzit din diferite surse, că sigiliul lui Grigore Sturdza şi unele comunicări cifrate de la acesta din urmă au fost găsite în posesia lui Murad bei. În afară de aceasta, Constantin Moruzzi, ofiţer rus care a comandat voluntarii greci de la Sevastopol, şi Pop Costa, un preot rus, au făcut tot ce le-a stat în putere, în ultimele două luni, să incite poporul împotriva celei mai liniştite şi de valoare părţi a societăţii din această provincie“ („Românii la 1859 – Unirea Principatelor Române în conştiinţa europeană, Documente externe“, vol I). Sigur că anarhia din Principate convenea de minune și Austriei care dorea să intervină militar pentru a bloca unirea, model periculos pentru românii din Ardeal. Cei implicaţi în complotul din Moldova au fost judecaţi sub acuzaţia de „tentativă de dezordine publică“ şi de „pregătire a unei răscoale“. Au primit, drept pedeapsă, o bătaie zdravănă (câte 20 de lovituri) şi, pentru că majoritatea erau cetăţeni străini, au fost predaţi reprezentanţilor Franţei şi Austriei. Totuși, agenții străini nu s-au lăsat și au încercat asasinarea lui Alexandru Ioan Cuza imediat după dubla alegere de la 24 ianuarie 1859. La 1 februarie 1859, în Bucureşti, Alexandru Ioan Cuza scăpa cu greu dintr-un atentat cu bombă. Unirea Principatelor Române nu a fost un cadou al marilor puteri cum încearcă să prezinte istoriografia oficială, ci rezultatul voinței unei elite românești pașoptiste care a ridicat poporul pentru unitate națională.

Ionuț Țene